Cum ne-am mutat la ţară

Căutările…

De la ciubote la talpi goale

Sa schimbi praful pe colb. Si mai ales, sa schimbi aerul din lume, din plamanii tai. Sa nu mai vezi blocuri. Niciodata. Nici dinauntru, nici de afara. Sa schimbi dinauntrul, sa schimbi afara. Sa te cojesti de pielea moarta ca un sarpe intelept si sa fugi, sa fugi unde-oi vedea cu ochii. Oriunde, numai sa fie departe.

Cum a inceput totul

Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca nu era week-end pe care sa-l petrecem in oras, asta timp de cativa ani de zile. Orasul insemna pe atunci facultatea, biblioteca, Cismigiul uneori si vecerniile de la Biserica Rusa, intotdeauna. Orasul era oras, avea bucuriile lui, dar nu puteam concepe sa treaca saptamana fara sa lasi Gara de Nord, cu sticlele aruncate printre sine, in spate. Gura de aer furata de prin alte parti ne tinea uneori 2-3 zile, dar apoi aparea iarasi sufocarea. Dar nu plecam din principiu, nici nu aveam dorinta de a vedea locuri noi, sau vechi. Plecam pur si simplu asa, ritualic.

O posibila explicatie

Povestea spusa aseara devine astfel instrumentul pentru cautarea adevaratei povesti, cheia care deschide cutiuta muzicala a memoriei. Amintirile care apar dupa scris vor fi intotdeuna altele decat amintirile despre care ai scris, desi momentul povestit este acelasi. Scopul povestii nu mai este astfel sa depeni amintirile, ci sa iti amintesti cu adevarat.

Cum a inceput totul (varianta)

Dorinta noastra de a parasi orasul nu ar fi fost atat de tulburatoare, vie, nebuneasca, daca nu ar fi avut o baza metafizica. Disconfortul fizic si estetic produs de cartierul comunist era, de fapt, un disconfort spiritual. Fuga dupa natura era fuga dupa Dumnezeu.

Insomnii la patrat (continuarea povestii)

Ce fac acolo, pe-ntuneric, gravida si cu pupilele dilatate?

Desenez planul casei, ai ghicit!!!

Great Friends (continuarea povestii)

Zile si nopti am stat si am descarcat imagini cu toate operele gaudiene, chiar si cu cele care nu mi-ar fi fost de niciun folos vreodata la constructia unei case. Daca stau bine sa ma gandesc, niciuna nu mi-ar fi fost de folos. Dar scopul meu declarat era altul: sa vad, sa absorb, sa ma impregnez de geniu. Sa patrund in mintea, ochiul, mana marelui artist. Sa inteleg ce inseamna o casa – o casa nu din cele patrate in care stau eu si tu, ci din cele spiralate, rasucite, coscovite ca niste pesteri scurse.

De-a v-ati ascunselea (o bucla temporala)

Spre sfarsitul celei de-a treia sarcini, am simtit ca am ajuns la limita. Trebuie sa ne mutam, i-am spus sotului, cum o sa incapem cu totii intr-un apartament de 2 camere? O fi terminat prietenul dezmembrarea? Nu inca, zice el, a fost ocupat cu altele, el nici nu se grabeste, de fapt, noi suntem aia disperati. Gata, zic eu, vindem apartamentul si luam unul mai mare, langa un parc, asta e cea mai buna solutie pentru moment. Am stat eu azi-noapte si am vazut ce preturi sunt, ne putem permite, hai sa ne grabim, pana nu nasc! Nici nu ma gandesc sa ne mutam iar la bloc, zice el. Asta inseamna ca vom amana casa cu zece ani.

Nepotrivire de caractere (continuarea povestii)

Zona era frumoasa, numai ca vederea casei de departe nu m-a incantat prea tare. Desigur, stilul brancovenesc era idealul, dar eu aflasem intre timp ca idealurile sunt pentru visat, iar casele, pentru locuit. Totusi, ce vedeam din poarta era un desen tremurat de copil de 4 ani, care nu stie bine sa tina un pix in mana. Ma mai urmarea si stafia lui Paleologu, cu obsesiile lui estetice, cu tot.

Aproape departe (continuarea povestii)

Cu o zi inainte de a semna precontractul, ne-am gandit sa o revedem. Pe drum, ce idee-mi vine? Ce-ar fi sa o vada si un specialist, mai ales ca auzisem mai demult niste povesti horror cu arhitecti care, in ultimul moment, descopera vicii de structura invizibile unui ochi profan. Si, cum aveam un arhitect printre cunoscuti, l-am si sunat, dar, nu stiu din ce motiv, nu ne-a raspuns atunci la telefon.

Impotriva ghiciturilor in stele si cafele

Sa fi stiut ce ma asteapta, asta sigur ma lasa cu ochii goi si buza cazuta, lacrimi neuscate si muci nestersi. Pentru ca visele mele nu sunt pe termen lung, nu bat mai mult de 3 saptamani, iar cu eforturi intense, 2 luni. Si am avut intotdeauna convingerea ca ne vom muta imediat, sau vom incepe constructia unei case in cel mai scurt timp posibil… deoarece ne grabeam. Restul intrebarilor (de genul: aveti banii necesari) erau absurde, pentru ca intrau in detalii inutile.

Paradigma lui deja-vu (continuarea povestii)

Dupa inca o ora de discutii la telefon, ma culc, ostenita. La 4 dimineata il trezesc pe sot: Nu o luam! Nu se poate sa o luam! Sunt toti banii nostri, nu-i putem arunca aiurea! Mai cautam, daca am gasit-o pe asta, sigur mai sunt si altele…

Alte ore de discutii. Obositi, chinuiti, storsi, clacati in picioare. Totul, in numai o zi. Astazi ar fi trebuit sa semnam precontractul. Ridicole filmele americane…

Hârburi de nădejde (continuarea poveştii)

Din caramida, noua, cu beci si garaj, sobe si un placut miros de busuioc, cu nuc in curte si vita de vie, in fata noastra prindea sa se infiripe conturul unei palpabile mutari. Copiii alergau deja prin curte, imposibil de bagat iarasi in lesa de oraseni. Cu unghiile aproape infipte in zid, nu ma vedeam plecata de acolo.

Schimb de vise (continuarea poveştii)

Prin fata ochilor imi curgeau toate planurile casei asa cum mi-o dorisem si-o visasem ani la rand, cu pridvor si arcade, cu terasa spatioasa si loc umbrit pentru biblioteca. Realitatea, prea saraca, palea si-si pierdea gustul in fata irealului geneors si inconsistent.

Va urma…

Prima lună la ţară

Prima intalnire

Ma uitam fara a reusi sa ma opresc la iarba unduind in ploaie. Era ceva atat de ancestral, bland si duios, ca un cantec de leagan cantat de o mama in visul unui copil orfan.

Asezata pe jos, pe parchetul prafuit, incercam sa ma simt acasa. Oranduiam mental lucrurile personale intr-un spatiu in care ma trezisem intrata pe furis. Ca si cum stai si bati la o usa ani si ani, dupa care, cu un scartait, usa se deschide singura. Intri si gasesti o cutie de scrisori plina, pe masa. Te uiti si tresari. Toate scrisorile erau pe numele tau. Erai acasa.

Calul alb

Un cal alb, alergand prin ploaie, pe contrasens, printre masini, cu picioarele din fata legate.

Primii pasi

Cand in sfarist am pus piciorul in casa noastra, in ziua in care am primit cheile, ne-am speriat amandoi, desi nu am vrut sa se vada. Totul era pustiu, pe jos ramasesera urmele incaltarilor ude ale hamalilor tocmiti sa duca mobila fostilor proprietari. Mai era si praf, mizerie straina, iar afara ploua oblic, alternativ cu soare. Camera pentru dressing se dovedea inutilizabila, din cauza inclinarii mansardei. Paturile supraetajate ale copiilor pareau ca nu incap niciunde. Gaini cotcodaceau, avioane treceau, iar noi, in centrul acestui nou univers, incercand sa facem ordine. Intorsi pe seara in oras, ne-am oprit in primul KFC care ne-a iesit in cale. Buricul targului parea mai frumos ca niciodata. Liniste. Lume in vacanta. Imi numaram pasii pe trotuar de parca erau ultimii mei pasi risipiti pe ultimul trotuar din lume. Si, mai ales, ma simteam acasa alaturi de oamenii astia familiari, pe care nu-i mai vazusem in viata mea.

Cerul de joi

(o fotografie din prima dimineata in care ne-am trezit in casa noua)

Cerul de azi-noapte

Azi noapte, pe la 2, m-am trezit sa beau apa si am cautat din obisnuinta luna pe cer. La bloc o vedeam intotdeauna intr-un loc anume de pe geam, aici nu mai era acolo. Probabil geamul era de vina. Uimita, am inceput sa scormonesc in noapte cu privirea mea mioapa. Si brusc am amutit. O tacere totala, coplesitoare, ma invadase. Nici un gand nu-si mai tarsea bocancii prin mine. Calea Lactee, de o frumusete rara, ca o muzica ivita din senin. Era un Bach vizual, cantat fara clape.

Un simbol al dragostei

– Este cel mai bun raport calitate-pret! ma asigura el, incantat.

Eu ma uitam cum arata pusa in spatele canapelei, vazand cum cad in falduri cele 2 saptamani de munca de amenajare, pe care o singura lampa ieftina, cu un clic, le detona zambind. Problema cea mare era ca sotului ii placea, iar cu sotul se aliase si mama, pentru care ieftinul face parte din categoria frumosului extrem. Eu ma dadeam din colt in colt, cu acelasi zambet inghetat penibil peste dinti.

De ce sa nu dormi noptile

Daca deschizi fereastra, auzi greierele. Apoi, peste cateva clipe, cand urechea se ascute, iti dai seama ca nu e doar un greiere, ci sunt sute de mii de greieri. Unul este doar cel de langa geamul tau, pe care-l auzi “in prim-plan”. Sutele de mii sunt fundalul sonor care, din neatentie, poate fi confundat cu linistea.

Doar cand te pui in pat, cu geamul deschis, si nu adormi imediat, ii auzi pe toti, pana la ultimul. Cantecul lor seamana cel mai bine cu un val de mare. Se aude undeva departe, apoi creste suav in intensitate si ajunge sa se sparga de varfurile degetelor tale ude care preiau vibratiile ca niste coarde. Senzatia este desavarsita si insatiabila. Auzul devenit vaz priveste valurile sonore in care niciunul din protagonisti nu greseste vreo intrare. Patul, pe aceste valuri, se leagana ca o barca dintr-o poveste din copilarie si cazi intr-un somn intrauterin, regenerant, vesnic.

Ce fel de…?

Mi-am dat seama ca privighetoarea, cu stiinta sau cu nestiinta, nu canta pur si simplu, asa, cum cantam noi cand fredonam cate ceva. Nici din preaplinul inimii, nici de fercirie sau amar. Nici din placere proprie, nici din vanitate. Am inteles ca ea, de fapt, raspunde tuturor acordurilor din natura: greierilor, vantului, frunzelor, ierbii care creste. De asta fiecare tril e diferit, e unic, e surprinzator. Mereu si mereu, ceva se schimba in lume, iar ea, senisibila, raspunde zgomotelor din jur cu acorduri care le transforma pe toate, greieri, copaci, iarba, in muzica. Am inteles cu durere si cu cutremur ca, de fapt, totul este muzica. Ca totul, totul in jurul nostru canta. Ca orice respiratie, orice trosnet, orice lacrima care curge fac parte din marea simfonie universala, la care participam cu totii, dar nu o auzim niciodata. Mi-am amintit tot atunci cuvintele Parintelui Arsenie despre armonia in care Dumnezeu a creat lumea si pe om. Ca Dumnezeu a creat lumea ca armonie, iar noi trebuie sa ne miscam, ideal, fara dezacorduri.

Interiorul

(fotografii cu primul stadiu de amenajare al casei. intre timp s-au mai schimbat cateva detalii, dar atunci, asa a fost…)