Skip to content

Cum a inceput totul (varianta)

Martie 27, 2008

Dorinta noastra de a parasi orasul nu ar fi fost atat de tulburatoare, vie, nebuneasca, daca nu ar fi avut o baza metafizica.

Disconfortul fizic si estetic produs de cartierul comunist era, de fapt, un disconfort spiritual. Fuga dupa natura era fuga dupa Dumnezeu.

Sotul meu spune, citand pe multi Sfinti Parinti, indeosebi traitori in perioada contemporana, ca tot ce nu este natural ingradeste cunoasterea lui Dumnezeu. Nu o inchide total, altfel nu s-ar mai explica mantuirea celor din inchisori. Dar o abate de la drumul firesc, o distorsioneaza, o bruiaza ca un zgomot de televizor stricat, dat la maxim.

Pana sa ajung la manastirea din munti, orasul era un vis implinit. Aveam apartamentul meu, transformat cu buna stiinta intr-un „rai borgesian”. Aveam librariile, anticariatele, cinemateca, teatrele, expozitiile. Aveam centrul vechi, aveam parcurile cochete, cafenelele, si-un intreg trecut de amintiri. Aveam liceul, universitatea, geniile care le populau, emulatia, admiratia. Aveam creatia. Care nu avea nevoie de nimic pentru a se instala in camera mea, cu fotoliu la geam, tocit dupa ani si ani si ani de lecturi. Aveam biroul, stiloul si febra care-mi umplea singura paginile. Aveam mintea care nu se bloca cu nasul lipit de blocurile din fata. Aveam cerul cu stele, desi nu-l vedeam fizic niciodata.

Nu-mi lipsea nimic.

Foarte rar, plecam din oras, la o plimbare sau in vreo vizita. Nu simteam neaparat nevoia de natura, desi dintotdeauna am iubit copacii. Dar invatasem sa mi-i cresc sub gene. Nu, in apartamentul meu de bloc, nu aveam nevoie de nimic, imi eram mie suficienta. Aveam totul de indata ce inchideam ochii, pe care, practic, arareori ii mai deschideam (poate la vreun consult oftalmologic).

Prima oara cand am ajuns la manastire, am crezut ca am plecat in excursie. Eram convinsa de asta. Aflasem ca: se mananca gratis, se doarme gratis si peisajul e superb. Pana adineauri eram convinsa ca prima mea plecare a fost pur experimentala. Acum realizez ca, de fapt, ce m-a nelinistit in strafunduri si m-a facut sa ies din culcus nu au fost aceste gratuitati, deloc neglijabile, de altfel. Ci oamenii care mi-au povestit despre ea. Povestea lor.

Oamenii erau ca si mine, cu doua maini, doua picioare, doi ochi si tot asa. Dar, de cate ori ii vedeam, aflam – cu bucurie! – ca nu, nu am totul. Desi nimic nu-mi lipsea. Ei erau altfel. Fusesera ca mine, pana cand, intr-o zi, Il descoperisera pe Dumnezeu. Unii mai devreme, altii mai tarziu. Faptul, rational, de a-i sti credinciosi, nu ma tulbura nicidecum, pentru ca fusesem crescuta si educata intr-un strasnic dispret fata de valorile sacre. Ma tulbura insa emotional vederea unor oameni altfel. Care rad altfel. Care vorbesc altfel. Care radiaza fericire.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: