Skip to content

Moartea la ţară

August 20, 2009

Grav, duios, solemn, melancolic, cântecul fanfarei la înmormântare sună cald, ca o seară cu prietenii strânşi sub boltă, sub stele, să se-adape pieziş din căni vechi, înăsprite de vin. O bucurie mocnită, penumbră, scântei de licurici şi scrâşnet de greieri, un val uşor ameţitor de lacrimi care se opresc în gât, o mână care-şi ascunde imprecis tremuratul, priviri bărbăteşte ferite, înţelegeri din buze închise, un zâmbet în avangarda unui leşin, mâncare pentru toţi. O ştiinţă şi-o neştiinţă, o aducere-aminte şi-o uitare, o teamă şi o împăcare, linişte, bătăi de inimi, moarte cu cântec, horă sub pământ cu capul, paşi târşiţi, care se desprind dintr-o coardă slăbită de arc ce sună ca o strună.

Când, la oraş, sirenele ambulanţelor îţi sfâşie capul cu gheara şi-ţi umflă vena cu suflul morţii, călătorule, nu te teme. Adu-ţi aminte atunci de moartea la sat, cu fanfară. Ca un vin ciocnit cu prietenii într-o vară, printre licurici şi greieri, sub bolta de viţă şi de stele grele.

25 comentarii leave one →
  1. August 20, 2009 8:04 pm

    Iarta-ma, dar cam siropos. Moartea nu e nici macar poetica,d-apai sa te trimita cu gandul la fanfare.

    In plus, si la oras, si la sat, si in pustie, si in temnita, intalnirea cu moartea nu cred sa fie diferita. Tine de om, nu de loc. Parerea mea.

  2. August 20, 2009 8:25 pm

    Ai dreptate. Doar ca nu despre moarte am vrut sa scriu, ci despre „muzica” ei, atat de diferita la tara si la oras. Fanfara nefiind o metafora, ci intamplandu-se in realitate🙂

  3. August 20, 2009 8:37 pm

    Aha!

    Da’ oare e normal sa-ti cante la moarte (in afara de cantarile inmormantarii) ?
    Ba inca fanfara ! Ma intreb si eu …

  4. August 20, 2009 11:41 pm

    Obiceiul asta, al fanfarei la inmormantare, il tin si eu minte din copilarie, intr-un mic oras din Ardeal. Tare frumos, nimic strident, nimic de speriat…Mi se pare mai in regula decat cu bocitoare angajate.

  5. August 21, 2009 8:53 am

    M, doar am descris un obicei, nu l-am implementat🙂

    Dana, am o prietena al carei bunic era conducatorul unei astfel de fanfare, tot in Ardeal. Poate, daca ma mai citeste, va indrazni sa ne povesteasca mai multe despre fanfarele din sat…

  6. Maria permalink
    August 21, 2009 12:21 pm

    Indraznesc sa afirm ca moartea la tara este diferita de moartea la oras.
    Poate tine de om, nu de loc, insa eu nu cred totusi asta.
    Am crescut la tara si de acolo am invatat sa o tratez ca pe o prietena.
    Mama mea inca e prietena cu ea si nu-i e teama catusi de putin. De durere si de suferinta se teme foarte tare, insa de moarte catusi de putin.
    Nici nu imi vine sa povestesc fiindca cine nu a trait asa ceva ar putea foarte usor sa ma ia peste picior si sa spuna ca bat campii. Ca si altii de acolo, din sat, bunicile si strabunicile mele o simteau cand se apropie, isi puneau fetele sa le ajute sa se imbaieze si sa se imbrace curat. Hainele de inmormantare si cele necesare se pregatesc din timp, aproape oricine are in dulapul din „odaia buna” tot ce ii trebuie.
    E mult de povestit si nici nu-mi gasesc cuvintele, dar cred ca pentru asta apreciez si iubesc viata la tara cel mai mult.
    Moartea la tara e ceva normal insa in nici un caz sfarsitul vietii.
    Uff, tare mi-ar fi placut sa va pot explica exact cum este…

  7. August 21, 2009 1:31 pm

    Maria, marturia ta mi se pare extrem de pretioasa. Am intuit ceva, dar n-am indraznit sa merg atat de departe, limitandu-ma doar la comparatia muzicii fanfarei la inmormantare (care te duce cu gandul la prietenie, voie-buna, nostalgie si alte sentimente mangaietoare la inimioara) si sirenele ambulantelor din orase care te paralizeaza si iti induc panica in sange. Cam asta am vrut sa spun: la tara se moare asa, mai sagalnic, nu cu groaza ca la oras. Desi e mult spus. Asta tine de linistea interioara a fiecarui om, oriunde s-ar afla. Nu?

  8. Maria permalink
    August 21, 2009 2:13 pm

    La tara te apropii de pamant, ajungi sa nu mai ai nici un interpus intre tine si el. Daca esti destul de apropiat de pamant (si la propriu si la figurat), atunci ajungi sa nu iti mai fie teama de el.
    Nu spun ca pamantul e un sinonim al mortii, dar unul din acestea doua il presupune pe celalalt (nu ma intreba care pe care…). De aceea, daca esti destul de apropiat de pamant esti destul de apropiat si de moarte.
    Iar o sa fac o comparatie care multora poate parea stranie sau sinistra, dar pentru mine e valabila: intre un om cu picioarele in tarana si un copil mic, in bratele mamei, direct pe pielea ei. Fara asfalt si betoane pe de o parte, fara haine si scutece pe de alta. Se aude mai bine inima fiecaruia, nu-i asa ?
    Si atunci cum sa-ti mai fie teama?

    Viatalatara, imi pare rau ca nu am usurinta cuvintelor ca sa explic, te-am invidiat de multe ori pentru asta.
    Dar sunt sigura ca, in ziua in care vei descoperi mai multe despre asta, o sa vorbesti si pentru mine.

  9. Valentina permalink
    August 21, 2009 2:16 pm

    „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…”

    De ceva vreme imi propusesem sa o intreb pe bunica ( locuieste de o viata la tara, in judetul Teleorman, 78 de ani, mama mamei mele) daca ii este frica de moarte … Bunicul a trecut dincolo in urma cu un an si jumatate.
    Dupa o internare de o saptamana a dansei la spital, intr-o zi pe cand copilul se juca cu niste gaze prin gradina iar dansa framanta painea pentru copt la test am intrebat-o… Ceea ce mi-a raspuns a fost ceva atat de simplu, atat de lipsit de egoism, fara acel patetism cu care de obicei oamenii se agata de viata… A raspuns smerit, ‘ Nu mi-e frica, insa am doar un of, ca imi vor ramane fetele fara mama’. Are trei fete, acum cu varste intre 57 si 62 de ani🙂

  10. August 21, 2009 3:09 pm

    Maria, niste fragmente din postari mai vechi:

    Săpând în grădină – şi numai Dumnezeu ştie că nu mi-am dorit niciodată să pun mâna pe vreo unealtă! – am simţit, încet, cum ceva începe să se desfacă din mine. Aşa, ca un înveliş de piatră care, uşor, se crapă. Cu mâinile scormonind în pământ, bucurându-mă de râme şi de muguri, între mine, cea de azi şi eu, cea de anul trecut, nu văd nici măcar o punte de legătură. Nici măcar una.

    Există simţuri noi deşteptate în mine, atât de fireşti şi de simple, încât lipsa lor nu poate fi decât un handicap la fel de mare ca lipsa văzului sau auzului. Simţul pământului, de exemplu, prietenie rară şi eternă, o mie de poveşti, o mângâiere. Când mâinile ţi se afundă, bulgării se sfarmă, auzi moartea cum îţi vorbeşte blând, pe limba pământului, şi-o simţi ca pe un leagăn, ca pe ţâţa mamei, ca pe o sobă iarna, ca pe o pâine caldă. Ca pe-o întoarcere acasă.
    https://viatalatara.wordpress.com/2009/03/20/limba-pamantului/

    Dupa cateva minute, imi dau geaca jos. Am sapat o jumatate de metru, de buna-voie si nesilita de nimeni. Problema este ca nu ma pot opri. Sunt cuprinsa de un sentiment pe care nu l-am mai incercat pana acum. Acela ca toata oboseala, stresul, agitatia si nervozitatea curg in jos, pe coada sapei, si sunt absorbite de pamantul gras si generos. Ca la pieptul mamei, acolo unde toate grijile dispar, pamantul ma primeste in el, ma alina si ma curata. Imi alunga abstractiunile si ma mangaie de ganduri. Incep sa devin concreta. Ma desenez, ca o fanotma care prinde trup. Pamantul care sunt si-a regasit pamantul.

    O taina.
    https://viatalatara.wordpress.com/2009/02/25/terapie-naturista-impotriva-stresului/

  11. August 21, 2009 3:12 pm

    Valentina, minunata istorioara. Incet-incet realizez ca nu tine neaparat de viata la tara, ci de viata in alta epoca.

  12. Ciprian Voicila permalink
    August 21, 2009 3:26 pm

    Philippe Aries are o carte, „Omul in fata mortii” in care compara moartea de odinioara de la sat cu moartea in spital.
    Gasiti un capitol despre macdonaldizarea mortii in cartea sociologului american George Ritzer- „Macdonaldizarea societatii”.

  13. Maria permalink
    August 21, 2009 3:52 pm

    Ei, vezi ? Vezi ca vorbim aceeasi limba (doar ca tu o vorbesti mai bine…)
    Dupa cum spune si Valentina, nu le e frica, au doar cate un „of” legat de subiectul asta.

  14. August 21, 2009 4:02 pm

    Nu o vorbesc mai bine, doar o traduc🙂

    Si asta pentru ca o aud🙂

    Si asta pentru ca sunt mai aproape🙂

  15. August 21, 2009 4:22 pm

    Se murea mai altfel la tara decat la oras pt. ca OAMENII erau mai altfel la tara decat la oras. (pt. prezent nu stiu daca mai e valabil lucrul asta).

    In rest, despre moarte este interesant a vorbi. Dar tare mi-e ca pana nu o traim noi insine mai mult aberam … (nu o spun in sens jignitor; alt cuvant mai fidel n-am gasit).

  16. August 21, 2009 9:50 pm

    Da… Frumos. Bun postul tau si adevarat!
    Eu stau in Bucuresti… Ai mei sunt intr-un orasel din Teleorman, si nici acolo nu stau in centru. Cand merg acasa, la cei dragi, dupa tot zgomotul asta de aici, ma incarc. Apropierea de pamant e apropiere de cer, totodata. Departarea de zgomot e apropiere de cele sfinte. Un pas mic pentru om, un pas urias pentru suflet!
    Mare diferenta intre moartea in vacarmul capitalei si moartea in liniste. Cand pleci din liniste catre liniste, pleci mai linistit. Cum suna!🙂

  17. August 22, 2009 11:58 am

    Mai este ceva, in plus fata de liniste. Este comuniunea de la sat fata in fata cu singuratatea de la oras. La fel si la nunta. La sat se merge in dimineata nuntii din poarta in poarta cu un acordeon (il aud chiar acum!) si o sticla de tuica (probabil una din rudele mirilor) si se ciocneste cate un paharel cu fiecare gospodar. E o traire impreuna a bucuriilor si a durerilor, se mai pastreaza inca ritualurile, chiar daca modernismul a intrat destul de urat si disnonant si aici (prin tv, in primul rand).

    Fiecare moare singur, este adevarat, dar parca e altceva sa fii inconjurat de oameni, si altceva de pereti, anonim, odata cu tine murind toate povestile tale… La sat, cu siguranta ca vor fi vecini care le vor duce mai departe, seara, pe bancuta din fata portii🙂

  18. August 22, 2009 1:56 pm

    Pai tu stai sa scrii pe blog in loc sa iesi la poarta sa tragi o dusca ? 🙂

  19. August 22, 2009 3:17 pm

    Bre, eu cu tuica ma imbat de la distanta, daca nu stiai🙂

  20. August 26, 2009 8:23 pm

    Admir de multa vreme talentul dumneavoastra literar si simtul vizual (mai ales din acel fotoreportaj despre aratul cu plugul, ritmat de leitmotivul „Hai, Ioane!”).
    E o adevarata placere si nobila relaxare a citi (sau, pur si simplu, a rasfoi din cand in cand) aceste pagini lucrate cu acribie, dragoste de oameni, talent si discret simt al umorului.
    Sper ca aceste calitati sa razbata, la un moment dat, si in peisajele netainuite ale literaturii ori a altor forme de exprimare artistica.

    Cu complicitate,
    Elena Dulgheru

  21. August 27, 2009 8:40 am

    Doamna, in fata unor asemenea cuvinte, venite din partea unei asemenea persoane, nu pot decat sa tac. Si sa fac o reverenta. Apoi sa ma duc in coltul meu si sa ma caut, in continuare, de paduchi🙂

  22. Scomina permalink
    August 27, 2009 8:37 pm

    Are dreptate d-na D., draga A., si eu ma gandeam la acelasi lucru despre personalitatea dumitale. Asteptam de ceva timp un nou Calinescu, sa se mai scoata Istoria Literaturii Romane si in continuare, de unde a lasat-o d-lui.

    Trebuie sa mergi oricum, si tu, la pozar, sa fie macar o fotografie gata facuta pentru posteritate, ca tu faci poze numai celorlalti.
    Ca sa nu mergi cu paduchii la studioul foto, mai am niste sampon special, si eu folosesc🙂, are ambalaj verde. Mergi acum, cat esti tanara. Sa vada contemporanii ca parul tau albit e de la blog, nu…. de la copii, sot etc. Intre timp, eu schitez niste crochiuri pentru grupul statuar. Spun grup din cauza paduchilor.

  23. mazgalica permalink
    Septembrie 8, 2010 8:35 am

    Aş vrea să pot învăţa de la oamenii de la ţară să nu mă mai tem de moarte. Pentru ei moartea nu este un subiect tabu şi nici nu o privesc ca pe ceva îndepărtat .
    Cititnd comentariul Mariei, mi-am amintit că bunica mea a cumpărat şi ei şi bunicului meu cele necesare înmormântării, şi nu de ieri ci de ani buni, de când nu avea probabil nici 50 de ani. De aici înţeleg că ei sunt cei mai conştienţi de faptul că moartea nu vine la bătrâneţe…

  24. Mai 2, 2012 11:20 am

    Pentru Maria: Ai vorbit parca in locul meu…Numai ca ai pus cuvintele tale! Minunat!

    Pentru autorul textului: Ar fi banal sa-ti spun: „felicitari!” Dar mergi acolo unde trebuie! Mie mi-ai dat de gandit si mi-ai schimbat ziua. Si nu sunt un spam. Sunt un om. Imi pare bine ca te-am intalnit.

  25. Ioana permalink
    Septembrie 15, 2012 12:15 pm

    eu am inteles perfect ce a vrut sa zica cu acest articol…acolo oamenii accepta mersul vietii asa cum e el si nu incearca cu fel de fel de artificii sa schimbe ceva. De aceea majoritatea iau moartea ca pe ceva firesc asa cum ar trebui sa fie…mai ales ca cei in varsta atunci cand le moare perechea de multe ori simt ca sunt singuri si vor sa plece mai repede de pe lumea asta ca sa se reintalneasca cu cel sau cea care le-a fost alaturi zeci de ani si la bine si la rau

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: