Skip to content

Hârburi de nădejde (continuarea poveştii)

Ianuarie 12, 2009
Episoadele anterioare

La fel ca o mireasa parasita in ziua nuntii ne-am simtit atunci cand am renuntat la casuta din ansamblul rezidential. Tot viitorul luminos impanat cu faradegrija disparea ca un film la cinematograf cand se aprind luminile. Ne-am trezit strangulati in acelasi apartament, ingropati in betoane vizual si tactil, striviti mental de neputinta fugii. Nu era timp de plans, nici de legat rani. Am luat-o chiar din ziua aceea de la capat.

Ne grabeam. Ma pregateam in curand sa nasc pentru a treia oara, dar nu era doar atat. Ne grabeam de teama sa nu renuntam din nou la vise. Sa nu cumva sa ne ajunga deznadejdea din urma, sa nu cadem de tot cu picioarele pe pamant, asa cum mai patisem pana atunci. Eram in cel de-al saselea an de cautari, crezand din rasputeri ca-i cel din urma. Nu stiam ca abia cand pruncul din pantece avea sa sufle in tortul cu o lumanare ne vom muta in casa mult visata. Dar, pe atunci, vedeam cu neputinta locuirea inca o zi la bloc…

Banii erau principala sita de filtrare a anunturilor imobiliare. Tot ce aveam era echivalentul obtinut din vanzarea apartamentului, ceea ce, cantarit cu masura unei case pe pamant, dadea un rezultat deprimant. In cele mai multe cazuri, numai terenul costa cat cele doua camere de la bloc. Si totusi, dupa cateva zile de cautari disperate, aveam sa gasim o oferta de care sa ne putem apropia. Am plecat cu totii sa vedem casa.

Din caramida, noua, cu beci si garaj, sobe si un placut miros de busuioc, cu nuc in curte si vita de vie, in fata noastra prindea sa se infiripe conturul unei palpabile mutari. Copiii alergau deja prin curte, imposibil de bagat iarasi in lesa de oraseni. Cu unghiile aproape infipte in zid, nu ma vedeam plecata de acolo. Proprietara, o doamna calda, ne-a marturisit ca nu ar fi vandut in veci casuta, daca locul nu ar tintui-o cu amintiri triste. Fiul ei, un tanar de varsta noastra, a avut doi caini la care tinea enorm. Intr-o zi, unul a murit inecat cu un os de gaina, iar celalalt, de tristete, a refuzat sa mai primeasca mancarea, urmand, fidel, defunctului sau prieten. Coltisorul idilic s-a lasat coplesit brusc de o negura apasatoare. Fiul proprietarei n-a mai calcat pe acolo, iar mama, sovaind, a hotarat sa scoata casa la vanzare… pe ascuns.

Cladirea parea bine facuta, dar mica. Doua camere, prin una trecandu-se, ca la apartamentul nostru de la bloc. Castigam insa curtea mare, larga, deschisa generos cerului de sus. Copiii, care nu se mai saturau sa alerge. Noi, adulmecand si construind mental o alta viata in fata. Nu era chiar ce cautasem, dar era suficient. Sovaiam din pricina unor mici ciudatenii: o baie mare cat sufrageria, care ne-ar fi prins mai bine sa nu fi fost placata cu fainata. Era exact dormitorul care ne lipsea.

Ne-am sfatuit cu parintii. Cu fortele secatuite, ne-am decis sa o luam. Pretul era bun, locatia minunata. In timp, casa putea fi amenajata si inaltata cu o mansarda. Era tot ce ne puteam permite. Mai bine decat la bloc.

– va urma –

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. stefania permalink
    Ianuarie 12, 2009 6:11 pm

    o, in sfarsit…continuarea! nu se lega de tot povestea, ceva lipsea, era clar.si ma tot gandeam:mai, zic, poate ca-s eu prea grabita de somnul copilei, poate nu m-am uitat bine.
    i-am povestit sotului meu de voi, ca nu suntem singurii care nu vor sa-si creasca copiii la oras. si m-a intrebat cum se termina povestea. ei, bine, poate pana la urmatoarea voastra aniversare, am sa i-o spun pe toata!:)

    Povestea asta a voastra imi da un pic de incredere, ma bucura si sper in continuare.

    Va doresc din toata inima multi ani fericiti! si ma bucur ca am ajuns aici, la povestea voastra. 🙂

  2. stefania permalink
    Ianuarie 12, 2009 6:21 pm

    stii ce m-am gandit? ca nici nu mai e nevoie sa ne spui cum ati gasit pana la urma casa asta.nici nu mai conteaza.

    e asa de faina toata povestea asta, ca-s convinsa ca nu-s singura care ma regasesc in ea. si pe bune ca-mi place stilul tau de a scrie! rad, suspin, oftez….apoi ma pun langa copila si rumeg cum sa facem noi: oare sa construim? oare sa cumparam? si bani?!
    of….

    mi-a placut raspunsul pe care l-ai dat cuiva: in Dumnezeu sa ne punem nadejdea. Si mai ales pentru asta imi place blogul asta.

  3. viatalatara permalink
    Ianuarie 12, 2009 6:55 pm

    o sa incerc sa termin zilele astea povestea. ultimul an de cautari merita amintit, e cel mai absurd dintre toti anii de pana atunci 🙂

    tuturor celor care viseaza sa plece din orase, le doresc sa reuseasca sa-si gaseasca acel loc al lor sub soare, neumbrit decat de copaci, nu de blocuri…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: