Skip to content

Insomnii la patrat (continuarea povestii)

Martie 27, 2008

Ramasa insarcinata cu al doilea copil si proaspat venita din strainantate, la mare, cu un costum de baie rosu, cu un batic pe cap rosu, pe burta (mica) si cu o revista in fata. Revista, cumparata ca sa am ce rasfoi la plaja, era una de case si decoratiuni. Italieneasca. Bravacasa, un numar reusit, pe coperta cu o casa alba pe o insula pustie, ceva care ar fi innebunit pe orice om cu scaun la cap, aflat la birou, dar pe una fara scaun, nici sezlong, la mare, batuta de soare-n capul fara scaun.

A inceput dementa insomniilor fara leac. Leacul era asa: stai turceste in lumina veiozei in cel mai bun caz si pe-ntuneric in cel mai rau. Ai o foaie de hartie de matematica in mana si un pix, in cel mai bun caz. Faci asa, un patrat mare, sa zicem de 10 patratele lung si 12 lat, si tot felul de astfel de combinatii variind intre 7 si 12 patratele. Nu, nu joci mineswipper, desi efectul de patratele ramase nespalate de pe retina e acelasi, dupa cateva ore care nu stii cum au trecut si cu ele inca o noapte patratoasa.

Ce fac acolo, pe-ntuneric, gravida si cu pupilele dilatate?

Desenez planul casei, ai ghicit!!!

Cate planuri ale casei oare am desenat?

Imi e rusine sa spun. Bineinteles ca nu una-doua, nici zece-douazeci. Vreo douzeci de sute e o cifra care poate sau nu sa fie adevarata, dar macar trimite cu gandul la o cantitate realista. Aceste planuri au fost desenate zilnic si noptic, timp de 4 ani, intai pe hartie de matematica, al carei dezavantaj era ca se consuma imediat, si apoi pe calculator, in Paint. Trebuie sa-mi trec in CV: „maestru categoria grea la Paint„! Mai ales ca sarmanul program, multe este capabil sa faca, dar nu a fost proiectat si pentru asta cu planurile casei, de unde vezi si maiestria mea, comparabila cu: doctorat in pieptanat parul de la subsuara cu furculita, sau master in scosul dopurilor din urechi cu unghia de la degetul mare de la picior, taiata din carne.

Ma opresc sa rad putin.

________________________________

Intr-adevar, nu eram multumita. Sau, mai bine zis, eram multumita, dar asta nu dura prea mult. Faceam un plan al casei, ma bagam in pat la loc, inchideam ochii, vedeam deja casa in 3D, ma foiam si, daca se-ntampla cumva sotul sa se trezeasca buimac si sa ma-ntrebe: nu dormi? atunci saream din pat, aprindeam lumina si ii spuneam: stai sa-ti arat ce idee mi-a venit!

Bineinteles, nu puteam sa-nteleg de ce nu-l interesa, doar era vorba de ceva atat de important!

Daca reuseam sa-l intereseze, nu-i placea si se culca la loc. Iar daca nu-i placea, aprindeam iar veioza si rectificam desenul, pentru ca, e o regula, intotdeauna se poate mai bine. Si, intr-adevar, se putea.

De aici un set mare de variante mai apropiate sau mai departate ale casutei „din vis”. Asa o numeam. Mai din vis, mai din insomnie, dar mai ales, mai din patratele. Simplu ar fi fost daca am fi avut bani. Nu multi de tot, dar macar asa, o suma oarecare. Dar cum, in afara de apartament, nu mai aveam in plus nimic, provocarea cea mare era sa o fac cat mai restransa, si in acelasi timp, frumoasa si utila si neinghesuita. Era un joc mental extrem de complicat, o limba moarta numai de mine vorbita. Numai eu stiam de ce bucataria trebuie sa fie colo si baia dincolo. Era obositor sa mai explic lucruri subintelese: de ce sa fie casa cu etaj – sau, dimpotriva, de ce doar cea fara etaj e buna. Solutiile erau practic infinite. Pe mine nu ma interesa sa am o solutie, una, sau doua, sau mai multe, sau toate. Ci doar pe cea mai buna. Cea care sa ni se potiveasca exact noua, felului nostru de viata, copiilor, cartilor din biblioteca si, sine qua non, banilor, un aspect pe care-l digeram mai greu.

Acum, privind in urma, ma intreb daca nu cumva stiam ca toate desenele mele erau perfect inutile, pentru ca, oricum o luam, ne lipsea o suma oarecare, pe care nu aveam de unde sa o punem in loc. Sotul chiar imi spunea ca tot ce ne permitem va fi o casa cu doua camere, pur si simplu, la fel ca apartamentul, numai ca am fi avut in plus curtea, pentru care ne si mutam, de altfel. Dar nu il auzeam, nu il intelegeam. Nu trezi un somnambul cand se plimba pe acoperisuri de case, mai ales daca este insomniac!

– va urma – 

5 comentarii leave one →
  1. Noiembrie 15, 2008 12:51 am

    Noi oamenii suntem de doua feluri: cei cu sange rece si cei cu sange clocotind. Mi se pare ca tu esti din categoria a doua, vadesc insomniile cu treburi creative, arzatoare. Captivanta poveste pe capitole. am ajuns la trei, sper sa mai fie

  2. Johanna Gartner permalink
    Iunie 19, 2009 2:02 pm

    Imi face placere sa descopar oameni care creaza ca si mine la lumina veiozei sau la lumina laptop-ului…. pur si simplu. „Isteria” mutarii intr-un spatiu infinit mai mic, decat ce avem acum.. s-a rascolit si in mine de milioane de ori…. Visez la o casuta mica si simpla cu o bucatarie imensa de vara, cu lucruri traditionale, ma intorc la obiceiuri si lucuri simple… asta este viata adevarata… Alergam mereu dupa himere, dupa „umplerea” golurilor financiare… iar solutiile sunt uneori atat de evidente…. Nu am curajul sa ii lansez provocarea sotului meu… Noi doi suntem copii de asfalt… Nu ne pricepem la gradinarit… sau crescut animale… Cine ne-ar auzi ar rade de noi…
    Insa …. ideea este acolo… Vreau o casa undeva unde este liniste, unde duminicile auzi slujba de la biserica, unde gainile scocorozesec multumite…. Nu am citit mult din blogul dumneavoastra…. Insa m-a provocat sa scriu…. Cand intalnesc un om valoros vreau sa-i multumesc lui Dumnezeu ca ne-a creat asa…. Vreau sa-ti multumesc ca ai asternut aceste randuri… Imi plac si imi bucura ziua!
    Cu adanc respect Johanna Gartner.

  3. Iunie 19, 2009 9:00 pm

    Zambesc… si noi am crescut la bloc, chiar daca nu in Bucuresti. Dar nu am pus mana niciodata pe o sapa (nici nu visam sa o fac, odata mutati la tara, dar am descoperit pamantul cu o bucurie imensa). Animale deosebite nu avem (capra, oaie, vaca, gaini), dar am avut iepuri si porumbel, iar acum dam de mancare unui catel si unui motan. Nu stiu daca visul asta are vreo legatura cu radacini taranesti apropiate, cred ca nu. Radacinile pot fi oricat de indepartate, pana la urma, atunci cand vei incepe sa le descoperi, vei da si de seva…

    Daca ai gasit recent blogul, te voi ghida putin. Intra si aici, poate se ia: https://viatalatara.wordpress.com/terrapia/

    🙂

  4. Iunie 19, 2009 11:05 pm

    @Johanna – daca sufletul vostru va indeamna sa traiti astfel, va veti pricepe cu timpul la multe. Le veti redescoperi, chiar daca (vi se pare) ca nu le-ati stiut niciodata. Sunt acolo … in adancuri …

  5. Ioana permalink
    Iulie 16, 2011 12:30 am

    As dori sa stiu in ce zona v-ati mutat? si eu imi doresc f mult sa evadez, sa ma „rup” de sistem… este vorba de o comunitate?multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: