Skip to content

Ce fel de…?

Mai 28, 2008

Intr-o noapte am ascultat-o vreme indelunga. Ma indoiam, din timp in timp, ca ar fi ea. De ani si ani, mental, ii zugravisem trilurile in volute grele, pline de durere. Cum altfel ar fi plans imparatul, de n-ar fi fost ranit pana la sange? Si totusi, niciodata n-o intalnisem in realitate, desi din carti imi era prietena veche. Mai mult, imi era personajul favorit din povestea cea mai draga si cea mai trista din cate s-au scris vreodata: a lui Wilde. De ce ma impresionase, copil fiind, nu stiu. Dar stiu ca, de atunci, am simtit jertfa ca pe o izbavire si absurdul, ca pe un mod firesc de intelegere a lumii. Faptul c-o regaseam, dupa atia ani, era mai mult decat o simpla bucurie a revederii. Era un dar, aproape o minune. Ma intoarcea in timp, la varsta la care totul e posibil. Sub cantul ei, deveneam trandafirul.

Dar oare ea era, sau alta pasare de noapte? Caci ascultand-o, ma umpleam de bucurie, ma vindecam, prin uitare, de toate tristetile inchipuite. Nici urma de melancolie. Si-atunci, de ce-ar fi plans imparatul? Daca nu-i ea? N-ar fi prea mare darul?

Deodata, un tril mai altfel, prelungit peste limitele de suportabilitate ale frumosului, ma strabatu in tot corpul. Daca s-ar inventa un curent electric de intensitate mare, care sa nu fie letal, probabil ca as avea acum termen de comparatie. Lacrimile au izbucnit brusc si linistit, cu adevarat de fericire nu de durere, sau de o uimire senina, ca la vederea unui sihastru in rugaciune. Totul s-a luminat in acelasi moment, chiar daca intelesurile nu-mi veneau sub forma cuvintelor. Pricina pentru care descrierea de fata cu siguranta va fi aproximativa si carenta in poezie.

Mi-am dat seama ca privighetoarea, cu stiinta sau cu nestiinta, nu canta pur si simplu, asa, cum cantam noi cand fredonam cate ceva. Nici din preaplinul inimii, nici de fercirie sau amar. Nici din placere proprie, nici din vanitate. Am inteles ca ea, de fapt, raspunde tuturor acordurilor din natura: greierilor, vantului, frunzelor, ierbii care creste. De asta fiecare tril e diferit, e unic, e surprinzator. Mereu si mereu, ceva se schimba in lume, iar ea, senisibila, raspunde zgomotelor din jur cu acorduri care le transforma pe toate, greieri, copaci, iarba, in muzica. Am inteles cu durere si cu cutremur ca, de fapt, totul este muzica. Ca totul, totul in jurul nostru canta. Ca orice respiratie, orice trosnet, orice lacrima care curge fac parte din marea simfonie universala, la care participam cu totii, dar nu o auzim niciodata. Mi-am amintit tot atunci cuvintele Parintelui Arsenie despre armonia in care Dumnezeu a creat lumea si pe om. Ca Dumnezeu a creat lumea ca armonie, iar noi trebuie sa ne miscam, ideal, fara dezacorduri. Am inteles cat de dizarmonici suntem cand injuram si ne enervam. Ca pana si cea mai mica incruntare da o nota stridenta, ascutita, in marea muzica pe care-o cream. Ca fiecare om, fiecare fiinta are o melodie pe care-o canta prin simpla sa existenta, unii pe voci grave, unii ingeresti, iar altii pe voci sparte, ragaite. In acea secunda, in care s-a derulat tot ceea ce incerc sa scriu aici de-o ora, mi-am vazut pacatele de zi cu zi ca pe un horcait peste un concert de Bach. Lacrimile imi curgeau lin, cu fericire, ca atunci cand vezi un sihastru rugandu-se. Iti dai seama de hidosenia vietii tale, dar stii ca exista o cale de a iesi din ea.

Tu, care ma citesti, ce fel de cantec esti?

Anunțuri
10 comentarii leave one →
  1. gandestefrumos permalink
    Mai 31, 2008 2:30 pm

    …un cantec surd uneori, alteori uimit ca privighetoarea de care spui… cateodata doar un cantec trist, soptir, inabusit de dureri. un cantec fara public apoi un cantec tremurat in fata celor care asculta. un cantesc care cauta sa intre in armonie cu simfonia din care face parte:)

  2. viatalatara permalink
    Mai 31, 2008 5:36 pm

    cineva a avut rabdare sa citeasca povestea asta lunga si plicticoasa? si apoi, a avut curaj sa si raspunda?

    🙂

  3. gandestefrumos permalink
    Mai 31, 2008 10:04 pm

    dap, iacata-ma-s:) am citit cu drag si emotie povestea asta, cu dor de locurile in care simfonia din care facem cu totii parte – de la firul de iarba pana la firul de gand din noi – mai poate fi ascultata. eu inca nu am evadat din Bucuresti, desi imi doresc sa se intample, cu voia Domnului, la un mom dat. pana atunci, ma intorc cu bucurie la tara, prin partile Brasovului, de unde mi-s. (si in caz ca nu erau destule bloguri pe lumea asta, iata ca am mai infiintat si eu unul http://www.esticegandesti.blogspot.com/). Te imbratisez cu gandul, bucurie in toate! Ioana.

  4. viatalatara permalink
    Iunie 1, 2008 10:27 pm

    iti gasisem deja blogul inainte sa-mi dai adresa 🙂

    sa stii ca iubesc partile brasovului (de fapt, am povestit despre asta pe la inceputul blogului…) – este orasul meu preferat, toate vacantele ni le facem in zona aia (in special la Moeciu de Sus)

  5. Lorena permalink
    Decembrie 21, 2008 6:43 pm

    Am vrut sa-ti scriu in mai, dar n-am mai ajuns…(la cateva zile dupa uitandu-ma pe un blog, am aflat ca pasarile uneori mor… in copaci, prinse cu gherutele de crengi. Se spune ca ar avea un fel de mecanism la picioruse care le incuie ca un lacat gherutele atunci cand se aseaza sa doarma. Astfel raman ancorate in timpul somnului sau furtunilor. Cand se trezesc, simpla ridicare le descuie gherutele. Nu stiu daca sa mai cred si asta (nu am vazut niciodata, e drept ca nici nu am cautat…)… raman, cand le vine timpul si daca au… norocul, moarte, pe crengute, iar noi ne inchipuim ca viseaza…
    Am gasit asta vara, impreuna cu copii, in gradina, o pasarica moarta, printre ierburi, langa pepeni. Am ingropat-o putin mai incolo. Nu mi-am inchipuit ca poate sa fie atat de moale. Sunt fricoasa de fel, a fost prima data cand am tinut o… vrabiuta (?!) in mana).

    De fapt, vreau sa-mi spui ceva. Tu m-ai sfatuit sa nu arunc „Uriasl cel egoist”. Acum vin sa te intreb… sa o dau copiilor cadou de Craciun? Merge sa le-o citesc la 7 si 5 1/2 ani sau sunt prea mici?

  6. viatalatara permalink
    Decembrie 21, 2008 8:27 pm

    Da, „Uriasul” e minunata, cred ca e potrivita pentru varsta lor 🙂

  7. Lorena permalink
    Decembrie 21, 2008 11:52 pm

    Multumesc!!!

  8. viatalatara permalink
    Decembrie 21, 2008 11:57 pm

    multumesc si eu pentru povestea cu pasarile… iubesc mult pasarile… ma tot gandesc acum la ce ai scris… parca le vad, pe creanga… ce moarte frumoasa, nu-i asa?

    🙂

  9. marian permalink
    Ianuarie 18, 2009 10:58 pm

    Salut!Am gasit blogul cu ceva timp in urma,insa abia acum am citit povestea cu casa.Astept si eu un moment prielnic sa-mi fac o casuta.Pana atunci ma multumesc cu timpul petrecut in sezonul cald.
    In plus,prin ce ai trecut tu cu casa,trec si eu cu afacerea si masina „ideala”,mai degraba „potrivta”.Mi-ar place sa va cunosc!Numai bine!

Trackbacks

  1. Ce fel de…? | ÎNDULCIRI CU DOR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: