Skip to content

Nepotrivire de caractere (continuarea povestii)

Aprilie 24, 2008

Acum trag de firele povestii ca de siretele de la pantofi, ca s-au rasfirat si imprastiat si incerc sa le adun impreuna.

Dupa ce am inceput sa lucrez, m-am scufundat in alte vise, mai putin obsesive, dar nu mai putin antrenante. Era ca o pedalare pe bicicleta: tragi din greu si cu placere, cu ochii in pamant, si nu mai ai vreme sa te uiti dupa forma norilor. Abia dupa doi ani am gasit ragazul sa pun picioarele jos si sa rasuflu intretaiat: eram cu burta la gura pentru a treia oara si locuiam in acelasi apartament de 2 camere, semidecomandat, din acelasi bloc sufocat in acelasi cartier monstruos din acelasi oras mancat de lepra.

Intai, nu-mi venea sa cred ca nu ne-am mutat inca. Iar al doilea, nu puteam concepe sa nu o facem imediat, in secunda urmatoare, pentru ca urma sa nasc in curand si, vezi bine, unde am fi incaput cu totii? Episodul cu inchiriatul de care am povestit mai devreme se consumase deja, asadar am ajuns la momentul in care am inceput, pentru a cata oara, sa cautam o casa. De asta data, aveam in reteta succesului ingredientul surpriza numit disperare, care nu putea sa ne lase sa dam gres. Trebuia sa luam o casuta cu pamant, fie ea si taraneasca, numai locuibila sa fie. Pretentii nu imi amintesc sa fi avut, nu ca n-as fi pretentioasa din fire, chiar dimpotriva, dar bani, in afara de ce am fi obtinut din vanzarea apartamentului, nu aveam, deci oferta se lovea binisor de pragul de sus.

Cateva nopti le-am dedicat cu pasiune cautarii anunturilor pe internet, pana cand am strans o lista impresionanta, plina de vise si de cifre. Sotul a inceput imediat sa vada primele case, si nu dupa multa vreme m-a anuntat ca a gasit exact ce aveam nevoie.

Imi amintesc si acum nerabdarea cu care am asteptat sa vina a doua zi, sa vad casa. L-am pus de 100 de ori sa mi-o deseneze, sa-mi spuna ce culoare are gresia si cum arata imprejurimile. Se pare ca era o casa cu pamant suficient, intr-o zona linistita, trei camere jos, o bucatarie moderna, cu centrala, totul bine gandit, gospodareste, plus un etaj extrem de generos, neamenajat prea bine, in care, culmea ironiei, proprietarii facusera un net cafe. Hehe, nu suna rau pentru mine!

Zona era frumoasa, numai ca vederea casei de departe nu m-a incantat prea tare. Desigur, stilul brancovenesc era idealul, dar eu aflasem intre timp ca idealurile sunt pentru visat, iar casele, pentru locuit. Totusi, ce vedeam din poarta era un desen tremurat de copil de 4 ani, care nu stie bine sa tina un pix in mana. Ma mai urmarea si stafia lui Paleologu, cu obsesiile lui estetice, cu tot. Cu fiecare pas pe care-l faceam spre intrare, schimbam decorurile cu o viteza uimitoare, demna de un adevarat prieten al marilor arhitecti: alta culoare sau caramida aparenta? stalpii din beton care sustineau balconasul chircit sa-i facem de lemn? balconasul insusi dinamitat si trimis spre zari mai bune?

Inauntru, casa parea ca oferea mai mult decat pe afara. Holul era curat si primitor. In stanga, doua camere mici. Faptul ca erau mici era cel mai mic necaz, daca nu le-ar fi adumbrit pe fiecare cate-o soba data cu var bleu. In dreapta, un living sublimat ne intampina cu o bolta trasa de aceeasi mana a copilasului de 4 ani. Cu ochii larg deschisi zugraveam si dinamitam neincetat. Dupa ce aveam sa vad si etajul, as fi pus direct o bomba.

Singura parte frumoasa era bucataria, noua, spatioasa, decupata din alta poveste si lipita stangaci la restul casei. A fost construita ulterior, cu alte materiale si alte viziuni. Mai bune.

Cand cauti o casa, cred ca singurul lucru care trebuie urmarit, in afara detaliilor tehnice, este sa te vezi pe tine acolo. Subliniez: sa te vezi, nu sa te imaginezi, pentru ca imaginatia este doar un sclav intotdeauna dornic sa iti sara in ajutor. Faceam eforturi sa ma vad acolo, apasam pe acceleratie, ma straduiam, dar nu ma puteam adapta mental. Imi inchipuiam ca se pot schimba multe, multe, dar imi trebuia numai un punct de sprijin, un fir de par de care sa ma agat si sa spun: Da, ma vad pe mine aici, in bucatarie, in lumina diminetii, umpland casa cu mirosul cafelei si al painii prajite. Da, ii vad pe copii alergand in gradina, iar pe mine urmarindu-i lenes, cu o carte in mana, de la balconasul chinuit de sus.

Putem porni de aici, mi-a zis sotul. Este ceea ce ne trebuie, pe parcurs o mai imbunatatim. Pretul e bun, e tot ce ne putem permite la acest pret.

Aproape convinsa, am cerut timp de gandire. Voiam sa-mi placa. Dar a cumpara o casa nu seamana cu a cumpara cartofi din piata. Tot asa cum nu te poti marita cu primul venit doar pentru ca ai ajuns la o varsta de la care poate sa nu te mai ia nimeni, asemenea nu te poti indragosti la comanda de o casa nepotrivita.

-E urata! i-am spus sotului, in timp ce ne intorceam cu masina spre casa. Si am pus mana pe telefon si pe foile cu oferte si am inceput sa sun din nou. Simteam ca undeva, acolo, este si ma asteapta casa mea.

– va urma –

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: