Operaţiunea „Groapa”

Astazi, dupa 9 luni de cand ne-am mutat aici, am reusit sa amenajam groapa de nisip a copiilor. Care nu e chiar groapa, si nu are neaparat nisip, dar important e ca e de joaca.

Pietrisul care a ramas de cand am mutat gardul (am mai luat o bucata de teren langa noi, pentru gradina) a fost transportat cu roaba si inghesuit intre patru scanduri.

Peste tot amestecul s-au turnat ingredientele necesare: jucarii de nisip si talpi mici, care sa framante totul bine.

Gonzales, scapat – la prorpiu – din lant, a fost cu neputinta de oprit pentru o fotografie decenta.

Pompilica a pierdut un tovaras de joaca: Gonzales a trecut la categoria grea.

Peste toata harmalaia, valuri de cer se sparg in cioburi de vata.

Lecţia de copilărie

Daca va apuca nostalgiile, inseamna ca ati imbatranit.

Balonul rosu de Albert Lamorisse si Parisul anilor ’50.

Zi cu soare

Astazi a venit primavara. Am iesit afara, am facut baloane de sapun si am descoperit ca avem o ninja cat.

Copiii n-au mai vrut sa intre in casa la masa, asa ca am improvizat un picnic pe sezlong. Un vecin scoate fum. Copaceii scot muguri.

De parca m-am mutat a doua oara.

14 februarie – Comemorare Valeriu Gafencu

Comemorare Valeriu Gafencu

Targu Ocna – sambata, 14 februarie 2009

– 11:30 – parastas la Troita din Cimitirul de langa Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena, unde erau ingropati detinutii politici decedati in temnita

– 13:00 – vizita la Spitalul Penitenciar Targu Ocna,

prin care au trecut alaturi de Valeriu Gafencu alte personalitati si sfinti ai inchisorilor: Arhim. Gherasim Iscu, Gheorghe Nitescu, Pr. Sinesie Ioja, Gheorghe Jimboiu, Pr. Ilie Lacatusu (cu moaste descoperite), Ioan Ianolide, Pr. Pimen Barbieru, Pr. Constantin Voicescu etc.

– 14:00 – festivitatea acordarii titlului de cetatean de onoare pentru Valeriu Gafencu din partea Primariei Targu Ocna, la solicitarea Asociatiei PREZENT -Casa de Cultura Targu Ocna

Invitati: – persoane din familie

– fosti camarazi de lupta si suferinta

Participantii care doresc sa ne insoteasca sunt rugati sa ne contacteze in vederea inscrierii:

– pentru transport (daca nu au posibilitati personale de deplasare)

– in lista nominala de intrare în Penitenciar Targu Ocna

Data limita: 9 februarie 2009, ora 22.00

Transport microbuz (20 locuri): Bucuresti – Targu Ocna – Bucuresti (pret: 70 ron/persoana)

Transport feroviar: detalii pe www.infofer.ro

Actiunea se desfasoara in colaborare cu, si este sprijinita de:

Primaria Targu Ocna, Protoieria Onesti,

Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania

Asociatia PREZENT!
Costel Condurache – 0726.314.475; Cezarina Condurache – 0726.384.375

Biografie

Valeriu Gafencu este unul din tinerii martiri care au murit în închisorile regimului comunist, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor„. S-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, judeţul Bălţi, în Basarabia – a trecut la Domnul la 18 februarie 1952, în închisoarea Târgu Ocna.

În anul 1941, pe când era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi şi totodată conducător al unui grup al Frăţiilor de Cruce, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Reputatul profesor de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând că acesta este „unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Această încercare s-a dovedit însă a fi inutilă, dictatura antonesciană nevăzând cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulţi elevi şi studenţi să se înscrie în Frăţiile de Cruce, pentru a-i pregăti de lupta împotriva comunismului, ce ameninţa atunci România.

Astfel, şi-a săvârşit sentinţa la închisorile de la Aiud (1941-1944), Piteşti (1944-1949) şi Târgu Ocna (1949-1952), unde a fost un adevărat trăitor al Ortodoxiei, regimul dur al detenţiei, torturile şi bolile contactate aici întărindu-l duhovniceşte. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. În 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană.

La data de 2 februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferinţă să-i procure o lumânare, o cruciuliţă şi o cămaşă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni. Fă tu aşa fel încât să vină pe rând la mine, în linişte.„. A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rosteşte ultimele sale cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul.”, după care trece la cele veşnice.

Exemplu de martir, îşi sacrifică pentru Hristos şi neam tinereţea, profesia, libertatea şi viaţa. El nu este însă singur pe linia trăirii creştine intense, făcând parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, alături de studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devina ieromonahul Arsenie Papacioc, doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea şi mulţi alţii. Unul dintre bolnavii ce-l iubeau şi-l admirau, Victor Leonida Stratan, obţinuse printr-o intervenţie specială, de la familie, un pachet cu streptomicină. Valeriu le-a primit şi a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Richard Wurmbrand, spunând că şi acesta se afla într-o stare gravă. Medicamentele au fost folosite de Wurmbrand, a cărui viaţă a fost astfel salvată.

Afla mai multe aici.

via Ortodoxie si viata

Avioane

Sèbastien de Geneviève Godbout, Carole Carrion, Mourad Seddiki, Samuel Wambre

Pentru toti cei care se vor recunoaste in acest personaj, dar, in special, pentru maiastra Scomi.

Mănăstirea din închisoare

Un alt fragment din “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide. Despre inaltimea vietii duhovnicesti a tinerilor detinuti.

În această perioadă, Valeriu stabileşte o legătură sufletească strânsă cu trei prieteni apropiaţi. Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu autoritate. De asemenea, s-a înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat – ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor.

Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă. Se poate ca un gând rău să dureze ca ispită mai mult timp, dar să nu fie niciodată acceptat, şi deci acesta nu e păcat şi nu trebuie mărturisit decât numai dacă uşurează războiul nevăzut cu duhurile.

În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori, dacă vreţi, o ştiinţă. Lăcomia a fost una dintre ispite, dar nu cea mai greu de învins şi împotriva ei a funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori, dar când s-a tras semnalul de alarmă au dispărut ca prin minune.

Unii şi-ar putea închipui că am avut parte de felurite ispite trupeşti, dar ele n-au existat între noi, ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este evidentă forţa sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu eşti înfometat, dar eşti convins că trebuie să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama ta, o va pofti, deşi în general asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului faţă de mamă. Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge.

Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă şi de durată. Un gând primit devine poftă şi hrăneşte imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un plan, o dorinţă, o tendinţă gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte. Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început; dacă a fost primit, cel puţin să nu devină dorinţă; dacă a devenit dorinţă, atunci să nu devină hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă. Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta iar vindecarea păcatului este cu atât mai uşoară, cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei.

Se întâmpla adesea să simţim unul faţă de altul porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, pentru o vorbă ce părea în plus, pentru un gest pripit, pentru o dorinţă ce părea exagerată. Chiar râvna unora poate sminti pe alţii. Priceperea, inteligenţa şi chiar virtutea pot fi prilej de poticnire pentru ceilalţi. De ce? Din cauza subtilităţii şi multitudinii de forme pe care le îmbracă mândria, orgoliul, slava deşartă, umplerea de sine, iubirea de sine, egoismul, egocentrismul. Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora aşa cum ne-am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi ne-a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat Duhul Sfânt şi a biruit.

Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute şi prin ea Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu. Virtuţi care în singurătate păreau bine înstăpânite în suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu oamenii. Şi ne gândeam: dacă cei ce se silesc întru trezvie pot să fie astfel ispitiţi, atunci cei ce nici nu-şi pun probleme de conştiinţă trăiesc, fără îndoială, în satanismul cel mai flagrant. Libertatea de fapt o dă trăirea în bine, iar în rău este numai robia.

Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi pe de o parte, dintre noi şi Dumnezeu pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip – Hristos şi fiecare şi-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea. Ne-am încredinţat lui Dumnezeu, ne-am dăruit Lui şi am trăit prin El şi în El. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine, tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!

Împotriva uitării

Daca ai mostenit un palat, dar ai uitat drumul catre el, e ca si cum nu l-ai avea. Daca te-ai nascut fiu de rege, dar ai uitat cine-ti e tatal, nu esti decat un sarac oarecare. Uneori, uitarea poate fi o sinucidere spirituala. Pierzandu-ne adevarata identitate, golindu-ne de trecut, stergand drumul pe care am mers pana acum, nu putem intelege ce cautam in acest prezent si in ce directie trebuie s-o luam, catre ce viitor. Fara repere, orientarea e cu neputinta. Fara amintiri, suntem orfani, pierduti, sarmani.

Cand fiul risipitor paraseste casa tatalui, isi uita trecutul si se afunda intr-un prezent bogat in desfatari. Isi va aduce aminte de el abia cand, paznic porcilor, ar vrea sa se poata satura din hrana lor. „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” Amintirea e o venire in sine, o regasire a identitatii prin relatie cu un trecut, cu o familie, cu un tata. Amintirea este regasirea drumului catre casa, spalarea de noroiul porcesc si pornirea in directia cea buna. Uneori, amintirea poate fi primul pas catre mantuire.

Astazi se implinesc 23 de ani de la trecerea la Domnul a lui Ioan Ianolide, cel ce a scris „Intoarcerea la Hristos” (comanda on-line). Amintindu-ne de el, ne amintim cartea lui. Si amintindu-ne cartea lui, ne trezim fata in fata cu un trecut responsabil pentru prezentul liber, primit ca un dar.

Am fost trei! Dintre ei am rămas în viaţă numai eu, căci Valeriu şi Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port această uriaşă şi sfântă povară. Cred că am trăit numai pentru că Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al Lui. Sunt conştient şi responsabil pentru ceea ce scriu aici. Mă rog fierbinte lui Dumnezeu să-mi ajute şi rog pe oameni să se oprească o clipă din iureşul ameţitor al vieţii şi să cugete mai adânc la rostul lor.

Ni-l amintim pe Gafencu si regasim atitudinea unui crestin al carui suflet nu a putut fi ingenunchiat, desi trupul i-a fost zdrobit. Ni-i amintim pe crestinii care L-au marturisit pe Hristos intr-un regim totalitar si pagan. Ne amintim lupta cu puterile intunericului, care aveau ca scop acela de-a ne face sa uitam. Sa uitam ca se poate trai crestineste si azi. In aceste conditii, uitarea poate fi o sinucidere spirituala, iar amintirea, primul pas catre mantuire.

Ianolide, Gafencu si mama lui Gafencu

Valeriu ştia că nu va obţine nimic de la politruci, dar îşi făcea datoria să le vorbească:

– Sunt aici oameni de mare valoare care pot fi de folos ţării, spunea el, dar care mor pentru că nu au streptomicină şi nici veşti de la familiile lor. Puteţi să-i salvaţi!

Ei însă nu doreau să-i salveze. În concepţia lor omul nu conta, căci orice om poate fi înlocuit cu un altul, conta numai sistemul. Ori ideile acestor oameni minau tocmai sistemul şi deci sentinţele erau definitive. O singură dată a mai avut o discuţie pe această temă cu un inspector. Acesta venise de la Bucureşti. S-a oprit la patul lui Valeriu şi l-a întrebat:

– Cum te cheamă, deţinut?

– Să trăiţi domnule inspector, sunt deţinutul Valeriu Gafencu, a răspuns el cu formula obligatorie.

– Aha! a exclamat politrucul privindu-l cenuşiu.

– Domnule inspector, vă rugăm să ne acordaţi drepturile pe care le-au avut şi deţinuţii comunişti aici.

– Noi nu vom repeta greşelile trecutului, a răspuns sec inspectorul. Umanismul nostru nu se aplică reacţionarilor.

– Domnule, a continuat Valeriu, aici suntem oameni bolnavi, neputincioşi, zilnic moare câte unul dintre noi, şi pe lângă toate astea suntem supuşi ameninţării cu teroarea şi tortura.

– Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi? Vom face din voi delatori, iar din nevestele şi surorile voastre prostituate!

Valeriu era adânc îndurerat şi a răspuns:

– Păcatele lumii acesteia trebuie ispăşite. Noi ispăşim aici multe păcate. Cu toţii însă suntem în mâinile lui Dumnezeu.

– Eşti un bandit mistic! Aici vei muri! Să nu crezi c-o să scapi cu viaţă! Aşa cum eşti va trebui să primeşti reeducarea!

– Aşa cum sunt este o binefacere, a răspuns Valeriu, căci nu voi rezista mult, sunt suficiente câteva lovituri ca să mă doboare.

– Du-te dracului! a urlat inspectorul. Vom avea grijă să mori încet, chinuit, până ce vei renunţa la Hristosul acela cu care vrei să ne sperii. Pe El şi pe tine, pe voi toţi vă urâm, bă, şi vă vom distruge! Aici s-a terminat cu Hristos, şi Cel mort şi Cel înviat! Vom avea grijă ca generaţiile viitoare să nu mai ştie minciunile Lui şi ale voastre. Noi, bă, noi suntem hristosul lumii acesteia.

– Dumnezeu să vă ierte, domnule, a răspuns Valeriu şi a plecat capul în rugăciune, aşteptând porunca să fie zdrobit.

Amintirea Irinei (8)

Din aceeasi Viata romaneasca, un alt interviu luat Irinei de Mihaela Schiopu in 1998. De-a joaca.

Dacă nu mai ţineţi sărbătorile, începe să se tulbure totul…

De ce ai scris cărţile “Ne-a luat valul” şi “Piaţa Universităţii”?

Cartea despre Revoluţie (Ne-a luat valul) am scris-o pentru că mie mi-a murit un nepot atunci, în decembrie, şi m-am gândit să-i fac o colivă durabilă. Ambele cărţi au fost făcute cu prieteni. Singură, probabil, n-aş fi făcut nici una, nu pentru că n-aveam putere, ci pentru că era o treabă de rezonanţă. Piaţa Universităţii a fost reacţia cinstită a unor oameni care simţeam că erau iar păcăliţi. Era ceva de ordinul cacialmalei, pe undeva, şi de ordinul grădiniţei, pe de altă parte. Acolo era puţină grădiniţă, o grădiniţă a societăţii civile, şi eu mă simţeam cam răscoaptă ca să mă duc. Şi atunci am zis: măcar să povestesc. Acest lucru trebuia să existe, spus de cei care au trăit acolo.

Vorbeşte-mi despre Fefe, căruia tu îi scrii scrisori.

Fefe este bărbatul meu preferat, şi, de fapt, este cel mai bun prieten al meu. Este extrem de greu să trăieşti 30 de ani cu cel mai bun prieten al tău. Când îi scriu scrisori am posibilitatea să-i spun pe lung ceea ce întotdeauna îi spun pe scurt.

Care sunt cele trei lucruri pe care le-ai lua cu tine dacă ai pleca departe?

Era o vreme când ştiam precis că aş fi luat cu mine o carte, Data Tutashia, scrisă de georgianul Ciapu Amiredjibi, o pereche de ciorapi macedoneşti şi o icoană pe care ai mei au adus-o din Grecia. Dar acum, mai nou, simt că dacă aş pleca o vreme undeva, aş merge cu mâinile în buzunar, n-aş mai lua nimic.

De ce-ţi place să aranjezi obiectele?

Îmi place enorm, pentru că simt la obiecte aşa o mare neputinţă de a se mişca singure, încât am ajuns la concluzia că nouă ne revine obligaţia să le ducem dintr-un loc în altul, să le punem împreună şi să le ajutăm. De pildă, floarea-soarelui se întoarce după soare, îi convine, ea poate. Obiectele nu se pot întoarce după noi.

Ce înseamnă timpul pentru tine?

Timpul e ceva de care mi-e groaznic de frică şi nu ştiu de unde să-l apuc. Cel mai simplu pentru oameni este să opereze cu timpul, îl mărunţesc, îl măsoară şi după asta se orientează. Să împarţi timpul este să-i faci un rău fizic, în măsura în care el are un corp, îl stâlceşti. Cabinetul Timpul, de la Muzeul Ţăranului Român, l-am făcut ca pe un avertisment pentru ceilalţi oameni. Cabinetul ăsta are rolul de a-i trage pe oameni de mânecă şi de a le spune “fiţi atenţi că trăiţi în timp, că el este ritmat de sărbători şi dacă nu mai ţineţi sărbătorile, atunci începe să se tulbure totul, fiţi atenţi cu obiectele care vă înconjoară. Ele îmbătrânesc şi mor.”

Părea că vrei să-i împrieteneşti pe oameni cu timpul, nu-i aşa?

În general, eu am un foarte mare cult pentru prietenie şi mi se pare ca relaţia de prietenie e unica pe care merită să o încerci. Până la urmă, prietenia cu oamenii sau obiectele înseamnă armonie, şi armonia e de ordinul cântării împreună.

În ce obiect ţi-ar plăcea să locuieşti?

Într-o cutie de bomboane, fie într-o cutie de ceai, dar să fie rotundă şi din tablă şi, dacă se poate, veche.

Ce-a fost prea mult pentru tine?

Comunismul, şi prea puţin, prima copilărie. Înainte să te duci la şcoală eşti liniştit, eşti cu părinţii tăi. Când mă supăr, pe loc mă duc acolo şi fac o regresie aproape patologică, îmi reiau părinţii tineri şi pe mine fără responsabilităţi şi tot felul de rude care s-au dus şi un deal pe care coboram când luna era plină. Imaginea care mi-a rămas în minte este cu tata, care avea un castron mare de iaurt, mama venea după tata şi eu între ei. Era un spaţiu în care ştiu că oricând, orice mi s-ar întâmpla, dacă mă duc acolo, am scăpat.

De ce-ţi plac atât de mult oamenii tineri?

Îmi plac oamenii tineri şi oamenii noi. Oamenii noi putând fi de toate vârstele, iar oamenii tineri pentru că simt nevoia să le dau ceva. Eu am căpătat atâta în viaţa mea de la alţii, încât port un fel de povară a lucrului primit, pe care trebuie să-l dau mai departe. Şi, în general, adulţii nu prea au chef de ce le-aş putea da eu.

La ce te gândeşti când coşi?

Îmi place enorm să cos pentru alţii, de fapt, mai bine ar fi să vorbesc la trecut, pentru că timpul nu-mi permite. Când coseam, mă gândeam tot timpul la persoana respectivă. Era ca o compunere, îi spuneam tot prin asta. Pentru Angela (mama.), o singură dată am cusut o jachetă matlasată şi, nu ştiu pentru ce, deşi aş fi voit să fi fost cel mai frumos lucru cusut în viaţa mea, a ieşit extraordinar de prost, dar ea l-a primit bucuroasă.

De ce-ţi e mai dor?

De mama. Şi când sunt cu ea. De fapt, ce înseamnă dor? Că ţi se strânge inima. Ţi se întâmplă de multe ori şi în multe feluri, dar cred că există o strângere de inimă din iubire, care poate să ţi se întâmple şi când persoana respectivă este prezentă.

Dacă ai face o expoziţie despre tine, ce obiecte a-i folosi?

Mi-ar fi imposibil să fac o expoziţie despre mine. Din două motive. Unul, sunt un om realmente modest şi timid, iar în al doilea rând, pentru că eu mă socotesc destul de incatalogabilă şi, când faci ceva, trebuie să intri în nişte categorii.

Ţi-e frică de ceva anume?

Mi-e frică de multe, cel mai frică mi-e de frică şi din cauza asta mi-e şi foarte ruşine să-mi fie frică. De-asta lupt cu fricile foarte tare şi nici nu le pronunţ. Şi dacă nu le pronunţ, înseamnă că am câştigat eu.

Amintirea Irinei (7)

Am primit pentru colectia de amintiri un numar al revistei Viata romaneasca, dedicat Irinei Nicolau anul trecut, in ianuarie. Mai jos aveti cuvintele unei vechi prietene a Irinei, sefa directiei cercetare din cadrul MTR.

Irina Nicolau cea de toate zilele

de Ioana Popescu

● Locuia pe strada Ştirbei Vodă, la etajul trei al unei case vechi cu acoperiş de ţiglă şi ferestre cu oberlicht. Intrai într-un fel de curte gang, treceai pe lângă pubelele colective, urcai pe o scară relativ incomodă, treceai pe lângă uşa de la unu’, dincolo de care paşii tăi declanşau de fiecare dată pufăieli exasperate şi lătrături pe diferite voci (dacă nu mă înşel, acolo trăiau vreo 5 câini), de pe la etajul doi începeai să gâfâi tu însuţi şi ajungeai în sfârşit la trei, unde sunai, aşteptai, mai sunai, băteai în peretele despre care ştiai că răspunde în dormitor, în sfârşit auzeai paşi, erai studiat prin vizor şi apoi aşteptai să se deschidă câteva zăvoare succesive, cu durăt mare. Dar ştiai că merită!

● Când am cunoscut-o, avea părul portocaliu şi tuns în scări, stil „tifos”. Abia intrasem în Institutul de Etnografie şi Folclor, nu cunoşteam pe nimeni şi ea a venit spre mine şi m-a întrebat cu admiraţie dacă părul meu în coadă de cal era adevărat sau era meşă. O curiozitate atât de directă şi de prietenoasă trebuia satisfăcută, aşa încât am răspuns cinstit că era meşă. Bravo, te respect, mi-a zis, vrei să ne împrietenim? Dar la vremea aceea, pentru mine Irina era prea ciudată ca să ne putem apropia.

● Aparent, nu dormea niciodată; de fapt, dormea adânc şi cu vise fabuloase dimineaţa, după răsăritul soarelui.

● Îi era frică de câinii stradali; pentru că se lupta să-şi înfrângă teama, încerca să-i cucerească aşa cum ştia ea, cu vorbe de duh, cu confidenţe şi cu sfaturi. Cel puţin la ea în cartier, se împrietenise cu toate haitele.

● Se îmbrăca la fel de special cum vorbea: cu mult haz, cu alăturări neaşteptate, cu străluciri fără sclipici şi foarte colorat. Avea însă, ca orice om, limitele ei: pe cap, în afara unei basmale dacă era frig afară, nu suporta decât propria cărare la mijloc şi propria coadă împletită cu lânici colorate.

● Nu trecea o zi fără să intre într-un magazin, chiar dacă nu cumpăra. Cel mai mult îi plăcea în papetării (jumătate din oferta de hârtie creponată a Bucureştiului ajungea la ea acasă), la Textile (pipăia materialele în aşa fel încât ghicea fără greş orice textură) şi în Consignaţii (unde ochea cele mai minunate şi ieftine covoare orientale vechi, cu nume de poveste, Sumac, Şiraz, Tebriz..). Pe astea le cumpăra şi, dacă erau prea tocite, le picta cu tempera.

● Dacă îi plăcea un obiect şi nu avea bani să-l cumpere, se bucura să îl vadă măcar în casa cuiva drag; te convingea că este lucrul de care ai cea mai mare nevoie, dacă era posibil tocmea preţul pentru tine şi nu se lăsa până ce nu plecai acasă cu obiectul respectiv. Nu am regretat niciodată că m-am lăsat convinsă. Odată, am cumpărat împreună o maşină de cusut, cu 300 de lei. Am decis că o lună va sta la ea şi o lună la mine. Ideea ar fi funcţionat perfect, dacă eu aş fi avut ceva de cusut…

● Spunea că gustul pentru joacă îi fusese cultivat de Radu, soţul ei (mai degrabă ciufut). Am crezut-o însă atunci când mi-a povestit despre felul în care se jucau ei împreună de-a Roco (câinele meu albinos şi foarte caraghios).

● Paradoxal, scria greu. Avea o idee, o pritocea, o amenda, o povestea prietenilor şi le cerea părerea, şi apoi o scria. Recitea textul, îl corecta, îl scurta cât se poate şi îl dădea lui Radu să-l judece; în general, judecata lui era distrugătoare, pentru că aşa era convenţia lor de mobilizare reciprocă. După corecturile în consecinţă, îmi citea uneori textul la telefon şi dacă aveam cumva o observaţie cât de mică, îmi mărturisea că de fapt sunase pentru că simţea şi ea nevoia unui Bravo, Roco! Şi a unei mângâieri pe creştet.

● Îşi iubea copilăria cu disperare şi era capabilă să se prefacă din când în când că se întoarce acolo, sub masa din garsonieră, de unde observa lumea fără nici un risc.

● Dăruia prietenilor lucruri neaşteptate, pe care nu avuseseră ocazia să şi le dorească, dar care brusc le deveneau dragi sau indispensabile. Îi plăcea să le confecţioneze sau măcar să le personalizeze cu mâna ei. Cosea de mână cu mare plăcere, în aşa fel încât orice înnăditură devenea broderie. Dar mai ales, inscripţiona cu acul ceea ce lucra, măcar cu o dată, cu un nume sau cu o cruciuliţă.

● A rămas probabil în memoria apropiaţilor ca stând turceşte şi cosând în timp ce povestea. La ce servesc fărâmele astea de memorie? În ce mă priveşte, la supravieţuire.

„Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide

Ioan Ianolide

Am gasit in aceasta dimineata cartea in format PDF. O pura intamplare… a fost uploadata aseara… O mai cautasem cu multa vreme in urma, nu era de gasit, dar, pentru ca am vorbit ieri despre ea, am zis sa mai incerc o data. Intamplare?!

Sunt multe carti pe care le-am citit, care mi-au placut, pe care le-am recomandat din inima. Dar sunt putine care mi-au schimbat viata. Aceasta este una dintre ele. Va rog, pe cei care v-o puteti cumpara, sa o cititi in format clasic. Dar, pentru toti care, din diverse motive, nu o pot gasi altfel, o aveti mai jos. Cu bucurie…

Vezi acest document pe Scribd

Si un fel de recenzie, scrisa cu cateva luni in urma:

O carte pentru care nu am dormit cateva nopti, facand de straja cand eu, cand sotul. Citeam pe rand, cu o sete nestapanita si nepotolita. Multa vreme de atunci m-am intrebat de ce, de ce astfel de carti ajung sa-ti fie mai necesare decat aerul. Si am inteles ca, in uscaciunea si golatatea noastra sufleteasca, ele sunt fantana din desert. Apa vie. Nadejdea. Nebunia. Raspunsul tutror intrebarilor. Ca lumea insasi in care traim, care ne-a croit haine dupa masuri stramte, nu ne satura cu idealurile pe care ni le ofera. O carte in care intalnesti Eroi iti arata adevaratele dimensiuni la care se poate inalta omul. Iti da incredere ca nu suntem doar un stomac si-un intestin. O carte ca o mana care te scoate din mlastina in momentul in care iti placea deja gustul mâlului.

Adevaratii Eroi, cei care au trait in zilele noastre, cei care au indurat torturi inimaginabile si care nu s-au lepadat. Sau s-au lepadat si apoi s-au intors, mai puternici, cu neputinta de invins. Destinul omului este eroismul, doar ca noi, in micimea noastra, aplecati catre ofertele prezentului, uitasem. Amintirea echivaleaza cu o intoarcere acasa. Bucuria pipăirii sufletului cald. Pipăire, din orbire.