Skip to content

Amintirea Irinei (7)

Februarie 4, 2009

Am primit pentru colectia de amintiri un numar al revistei Viata romaneasca, dedicat Irinei Nicolau anul trecut, in ianuarie. Mai jos aveti cuvintele unei vechi prietene a Irinei, sefa directiei cercetare din cadrul MTR.

Irina Nicolau cea de toate zilele

de Ioana Popescu

carti-obiect_b

● Locuia pe strada Ştirbei Vodă, la etajul trei al unei case vechi cu acoperiş de ţiglă şi ferestre cu oberlicht. Intrai într-un fel de curte gang, treceai pe lângă pubelele colective, urcai pe o scară relativ incomodă, treceai pe lângă uşa de la unu’, dincolo de care paşii tăi declanşau de fiecare dată pufăieli exasperate şi lătrături pe diferite voci (dacă nu mă înşel, acolo trăiau vreo 5 câini), de pe la etajul doi începeai să gâfâi tu însuţi şi ajungeai în sfârşit la trei, unde sunai, aşteptai, mai sunai, băteai în peretele despre care ştiai că răspunde în dormitor, în sfârşit auzeai paşi, erai studiat prin vizor şi apoi aşteptai să se deschidă câteva zăvoare succesive, cu durăt mare. Dar ştiai că merită!

● Când am cunoscut-o, avea părul portocaliu şi tuns în scări, stil „tifos”. Abia intrasem în Institutul de Etnografie şi Folclor, nu cunoşteam pe nimeni şi ea a venit spre mine şi m-a întrebat cu admiraţie dacă părul meu în coadă de cal era adevărat sau era meşă. O curiozitate atât de directă şi de prietenoasă trebuia satisfăcută, aşa încât am răspuns cinstit că era meşă. Bravo, te respect, mi-a zis, vrei să ne împrietenim? Dar la vremea aceea, pentru mine Irina era prea ciudată ca să ne putem apropia.

● Aparent, nu dormea niciodată; de fapt, dormea adânc şi cu vise fabuloase dimineaţa, după răsăritul soarelui.

● Îi era frică de câinii stradali; pentru că se lupta să-şi înfrângă teama, încerca să-i cucerească aşa cum ştia ea, cu vorbe de duh, cu confidenţe şi cu sfaturi. Cel puţin la ea în cartier, se împrietenise cu toate haitele.

● Se îmbrăca la fel de special cum vorbea: cu mult haz, cu alăturări neaşteptate, cu străluciri fără sclipici şi foarte colorat. Avea însă, ca orice om, limitele ei: pe cap, în afara unei basmale dacă era frig afară, nu suporta decât propria cărare la mijloc şi propria coadă împletită cu lânici colorate.

● Nu trecea o zi fără să intre într-un magazin, chiar dacă nu cumpăra. Cel mai mult îi plăcea în papetării (jumătate din oferta de hârtie creponată a Bucureştiului ajungea la ea acasă), la Textile (pipăia materialele în aşa fel încât ghicea fără greş orice textură) şi în Consignaţii (unde ochea cele mai minunate şi ieftine covoare orientale vechi, cu nume de poveste, Sumac, Şiraz, Tebriz..). Pe astea le cumpăra şi, dacă erau prea tocite, le picta cu tempera.

● Dacă îi plăcea un obiect şi nu avea bani să-l cumpere, se bucura să îl vadă măcar în casa cuiva drag; te convingea că este lucrul de care ai cea mai mare nevoie, dacă era posibil tocmea preţul pentru tine şi nu se lăsa până ce nu plecai acasă cu obiectul respectiv. Nu am regretat niciodată că m-am lăsat convinsă. Odată, am cumpărat împreună o maşină de cusut, cu 300 de lei. Am decis că o lună va sta la ea şi o lună la mine. Ideea ar fi funcţionat perfect, dacă eu aş fi avut ceva de cusut…

● Spunea că gustul pentru joacă îi fusese cultivat de Radu, soţul ei (mai degrabă ciufut). Am crezut-o însă atunci când mi-a povestit despre felul în care se jucau ei împreună de-a Roco (câinele meu albinos şi foarte caraghios).

● Paradoxal, scria greu. Avea o idee, o pritocea, o amenda, o povestea prietenilor şi le cerea părerea, şi apoi o scria. Recitea textul, îl corecta, îl scurta cât se poate şi îl dădea lui Radu să-l judece; în general, judecata lui era distrugătoare, pentru că aşa era convenţia lor de mobilizare reciprocă. După corecturile în consecinţă, îmi citea uneori textul la telefon şi dacă aveam cumva o observaţie cât de mică, îmi mărturisea că de fapt sunase pentru că simţea şi ea nevoia unui Bravo, Roco! Şi a unei mângâieri pe creştet.

● Îşi iubea copilăria cu disperare şi era capabilă să se prefacă din când în când că se întoarce acolo, sub masa din garsonieră, de unde observa lumea fără nici un risc.

● Dăruia prietenilor lucruri neaşteptate, pe care nu avuseseră ocazia să şi le dorească, dar care brusc le deveneau dragi sau indispensabile. Îi plăcea să le confecţioneze sau măcar să le personalizeze cu mâna ei. Cosea de mână cu mare plăcere, în aşa fel încât orice înnăditură devenea broderie. Dar mai ales, inscripţiona cu acul ceea ce lucra, măcar cu o dată, cu un nume sau cu o cruciuliţă.

● A rămas probabil în memoria apropiaţilor ca stând turceşte şi cosând în timp ce povestea. La ce servesc fărâmele astea de memorie? În ce mă priveşte, la supravieţuire.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: