Adevărul despre comunism (8)

Adevărul despre comunism (1): Dumitru Bordeianu – Procesul studentilor legionari
Adevărul despre comunism (2): Mircea Platon – Catre un tanar socialist roman
Adevărul despre comunism (3): Dumitru Bordeianu – Cum era viata in temnitele comuniste
Adevărul despre comunism (4): Razvan Exarhu – Una din cele “trei solutii” steinhardtiene, la feminin: Lena Constante
Adevărul despre comunism (5): Pr.Savatie Bastovoi – Campanie pentru recunoaşterea Genocidului
Anticreştin în România Comunistă si Mihail Neamtu – Depolitizarea discursului ortodox despre sfinţenie.
Adevărul despre comunism (6): Dumitru Bordeianu – Pitesti – “Reeducarea”: Torturarea studentilor legionari
Adevărul despre comunism (7): Dumitru Bordeianu – Pitesti – “Reeducarea” – Caderea din stadiul de om

Pitestiul, fata de celelalte temnite coministe, a fost ceva aparte. Tortura a fost extrem de rafinata: nu vreti sa treceti de partea noastra de bunavoie, atunci o sa va facem sa treceti cu forta. Nu va supuneti torturilor fizice? Nu-i nimic. Nu veti rezista torturilor psihice. Nu veti rezista vazandu-l pe cel mai bun prieten tradandu-va si torturandu-va. Nu veti rezista sa traiti intr-un climat de neincredere, in care nu va puteti deschide sufletul nimanui, pentru ca, oricand, prietenul vostru cel mai bun va va trada si va va tortura.

Fara alte comentarii, noi episoade din „Marturisiri din mlastina disperarii” – Dumitru Bordeianu (comanda on-line)

Demascarea si implicatiile ei. Moartea lui Iosub

Cei demascati trebuiau sa declare tot ce stiau despre ei si despre altii; sa-i declare pe toti aceia din afara sau din interiorul închisorii care erau împotriva comunismului, precum si toti acei ce ar fi putut interesa cât de cât regimul comunist. De aceea, în urmatoarele saptamâni am asistat la declaratii de acest fel, în fata comitetului de tortura si a celor din camera. Aceste demascari trebuiau de altfel sa-i determine pe ceilalti sa spuna tot, vazând ca nimic stiut sau nestiut nu se poate tainui. (…)

„Greseala” noastra, a tinerilor legionari, cu urmari cumplite, a fost aceea ca ne-am comportat în închisoare la fel ca în libertate, având deplina încredere în camaradul nostru, deschizându-ne inima fata de el si spunându-i tot ce am facut si n-am declarat la ancheta. Si, mai mult decât atât, i-am divulgat pe cei pe care-i cunosteam ostili regimului si ramasi în libertate. Numai asa au putut fi implicate în acest angrenaj o sumedenie de persoane. Iar noi am pus pe tava comunistilor ceea ce ei poate nu ar fi putut afla nici în ani de zile.

De la faza de tortura colectiva s-a trecut la cea individuala, strict legata de ceea ce ai declarat sau nu. Înainte de a declara în scris la camera 4 spital, în fata lui Turcanu si a unora din ajutoarele lui, trebuia sa declari înaintea comitetului de tortura si a celor prezenti în camera. Am asistat la astfel de declaratii publice timp de o luna si jumatate, de la orele sapte dimineata pâna la zece seara. Procedeul avea un scop bine definit în planul comunistilor, acela de a te discredita în fata camarazilor tai, spulberând din mintea si sufletul multora mitul de erou si martir legionar. Ce putea fi mai grav decât sa îti pierzi încrederea în camarazii tai? Si iata cum, prin aceasta metoda satanica, lantul solid care ne lega si ne tinea uniti se desfacea veriga cu veriga si, odata rupt, distrugerea unitatii si încrederii reciproce a fost realizata. (…)

Indiferent însa ce atitudine s-ar fi adoptat, nu se scapa asa usor, conform principiului demascarilor: „Pe bandit nu trebuie sa-l crezi niciodata; în bandit sa nu ai încredere, pentru ca el nu este niciodata sincer. Banditul încearca întotdeauna sa ascunda ce stie, sa induca în eroare, si de aceea banditul trebuie demascat pâna ce moare”. Toate acestea le-am auzit din gura lui Turcanu, transmitându-le astfel sefilor de comitete în cei trei ani de demascari.

Cât am stat în camera 2 parter, îmi facusem si eu un plan: ce sa spun, cât, si despre cine. Ma deruta faptul ca nu stiam exact ce le spusesem celor cu care statusem în celula si mai ales lui Iosub, care aflase atâtea lucruri în legatura cu activitatea mea din libertate.

Ce m-a surprins însa în aceste declaratii publice, era cantitatea de informatii pe care le avea acest tineret în legatura cu cei din libertate. Declaratia publica trebuia sa cuprinda doua lucruri: în primul rând, ca nu mai erai legionar si ca nu mai voiai sa auzi sau sa stii ceva de Legiune. Declaratia trebuia completata cu înfierarea Legiunii si denigrarea sefilor Legiunii si a camarazilor tai. În al doilea rând era lepadarea de credinta în Dumnezeu, de conceptia crestina de viata, de morala crestina, trebuind sa hulesti si Biserica.

Spre sfârsitul sederii noastre, a celor cinci, în camera 2 parter, s-a întâmplat un fapt deosebit cu Iosub Mihai. Pe noi, cei cinci, care aveam peste 10 ani de condamnare, nu ne-au obligat sa facem imediat declaratii în aceasta camera, deoarece Turcanu stia sigur ca din toti cei de la munca silnica nu va scapa nici unul care sa nu declare tot ce stia si ce vroia el.

Singurul dintre noi care a început sa-si faca declaratia era Iosub Mihai. Eu eram foarte atent sa vad ce va declara în legatura cu mine. Însa el n-a mai ajuns sa declare ce stia despre activitatea mea din libertate, precum si ce am discutat cu el cât am stat împreuna, pentru ca a intervenit o noua situatie. Cei din comitet voiau sa stie, înainte de a pleca Lunguleac la Canal, cu cine a avut Iosub relatii, cine a stiut ca era urmarit de politie ca legionar si la cine a stat cât timp a fost fugar. Iosub a facut greseala sa creada ca Lunguleac nu era atât de alterat, încât sa spuna niste lucruri care, pentru Iosub, erau fara importanta. În momentul când Prisacaru l-a întrebat pe Iosub cu ce persoane a avut legaturi în afara de familie, cât a stat fugar la parintii lui pâna ce a fost arestat, acesta a spus ca el n-a avut nici o legatura. Prisacaru l-a chemat atunci pe Lunguleac dintre paturi si Lunguleac l-a denuntat:

– Mai banditule, nu am fost eu cu tine la popa din satul tau si când te-a întrebat de ce nu esti la examene, caci era sesiune, tu i-ai spus ca se aresteaza legionari si de aceea ai fugit de la Iasi si ai venit acasa sa nu fii si tu arestat?…

Iosub a negat ca ar fi fost la preot împreuna. Ca si în cazul lui Caziuc, Prisacaru l-a mai întrebat o data daca cele spuse de el erau adevarate. Iosub a negat, din nou.

În acel moment, Prisacaru a fost cuprins de furie ca un câine turbat. A luat un ciomag si a început sa-l loveasca pe Iosub pe unde apuca. Au sarit toti cei din comitet pe el si l-au lovit, pâna ce Iosub a lesinat si nu mai misca. L-au luat apoi si l-au aruncat cu capul de ciment, iar Prisacaru l-a lovit cu bocancii în burta, de parca era o minge de fotbal. Le-a spus celor din camera ca nu avea voie nimeni sa se apropie de el. Vazând ca nu-si revine din lesin, l-au udat cu apa pe cap si l-au lasat toata noaptea cu capul pe ciment.

A doua zi dimineata, Iosub abia misca. Crezusem ca a murit. Cei din comitet, vazând ca înca misca, l-au luat si l-au pus pe o patura în coltul nostru.

Timp de trei luni, cât am fost torturat în celula 2 parter, nu ne-am spalat si nu ne-am schimbat rufele. Raspândeam în jurul nostru un miros de nu te puteai apropia de noi. (…)

A doua sau a treia zi, Iosub avea dureri mari de cap si de ficat. L-am rugat pe Munteanu, care era medic, sa-l consulte. Îi era frica sa nu fie acuzat ca a constatat cauza mortii lui Iosub, în urma torturilor la care a fost supus de Prisacaru. La insistentele lui Iosub, care abia mai putea vorbi, Munteanu a acceptat. Când i-a pipait ficatul, am observat pe fata lui Munteanu o mimica deosebita. Nu s-a pronuntat însa cu privire la durerile de cap, crezând ca e ceva trecator.

Au mai trecut vreo doua zile dar Iosub nu-si mai revenea. Avea mari dureri. Munteanu, observând pozitia lui în pat, în forma de cocos de pusca, specifica meningitei, a fost cuprins de spaima si diagnostica ca era pierdut. La auzul sentintei, m-am apropiat de Iosub, la care tineam mult, si am început sa-l mângâi pe fata. Presimtind ca nu va mai scapa, mi-a soptit încet ca nu-i parea rau de ce a facut în viata si ca, din ce a spus în fata comitetului, în timpul bataii, nimic nu a fost adevarat.

Starea lui se înrautatea pe zi ce trecea. Din cauza bolii si a slabiciunii nu mai putea vorbi si nici nu se mai putea ridica din pat. Am chemat gardianul, cerându-i sa fie dus la medic, dar acesta a refuzat, spunând ca avea ordin sa nu duca pe nimeni la medic.

A doua zi dimineata, l-au adus si pe Gioga în celula. Cu venirea lui s-a mai destins atmosfera. Eram acum împreuna trei colegi de an. Iosub s-a bucurat putin când l-a vazut pe Gioga si i-a spus ca nu va mai scapa, caci l-a ucis Prisacaru.

Cum starea sanatatii lui se agrava, am insistat pe lânga nea Florica, gardianul care mai avea ceva uman în el, sa-l duca la cabinetul medical. Asa ca a fost dus la vizita si s-a raportat cazul. Cum nici un detinut nu era dus la cabinetul medical fara aprobarea lui Turcanu, e sigur ca acesta a fost si el prevenit. Directorul închisorii, gardienii si chiar ofiterul politic Marina, nu faceau nimic fara aprobarea lui Turcanu. El avea puteri depline de la Nicolski. Toti tremurau de frica lui.

Cu aprobarea lui Turcanu, Iosub, sprijinit de gardianul nea Florica si de Gioga, care m-a rugat sa-l las sa-l conduca el, a fost dus la cabinetul medical. Sanitarul nici nu s-a uitat la el, pesemne asa era ordinul, si l-a dus într-o celula de alaturi. Când s-a întors, Gioga mi-a transmis ultimele cuvinte ale lui Iosub, care îi spusese ca va muri.

Dupa câteva zile, a venit nea Florica si a cerut bagajul lui Iosub, insistând sa punem în acest bagaj tot ce avea de la penitenciar. Odata bagajul facut, l-am întins lui nea Florica, iar acesta mi-a spus încet, sa nu auda cei din celula: „A murit baiatul. Sa nu spui nimanui ca ti-am spus eu. Stiu ca ai fost cel mai bun prieten al lui. Înainte de a muri ti-a strigat numele”. Apoi, ca pentru el, nea Florica a soptit: „A mai murit unul!”

Iata, dragi camarazi, cum a stiut unul dintre noi sa moara, cu credinta în Dumnezeu si în Legiune.

Pentru toti cei care l-am cunoscut pe Iosub, amintirea si jertfa lui au fost un imbold si un exemplu. Asa a stiut sa moara un tânar legionar, în floarea vârstei, ucis fara mila de cei fara de Dumnezeu si fara de lege. Iosub a fost primul pe care l-am vazut ucis.

Dupa câteva zile, mergând cu tineta împreuna cu Gioga, în care aveam mare încredere, i-am spus ca a murit Iosub. L-am vazut atunci pe Gioga cum îi curgeau lacrimile si nu se putea stapâni. Atunci am priceput de ce Gioga tinuse sa-l petreaca pe Iosub pe ultimul drum. Si asa s-a împlinit si prezicerea mamei lui Iosub ca el nu se va mai face niciodata medic.

sursa imagine