Skip to content

Pantofiorii mei de step

Decembrie 14, 2008

„Unde sunt pantofiorii mei de step? De ce nu i-am cumparat inca, de ce nu-i am in picioare?”

La asta ma gandeam cand am iesit de la spectacolul din seara asta – Don Quijote made by Puric.

Cand coregrafia devine grafie, e simplu sa citesti o poveste intreaga intr-un dans. Si, cand dansul ales este stepul, discursul devine raspicat si inalt. Ca o statuie cioplita-n piatra cu un fulg. Sa vedeti de ce. Spre exemplu, o secventa: in temnita (sau la casa de nebuni), in camasa de forta, detinutul nu are voie nici sa miste, nici sa zambeasca. Nici sa gandeasca. Pitesti. Tortionarul langa el, asteptand cea mai mica greseala. Neclintit, detinutul face clap! cu pantofii de step, pe podea. Tortionarul nu-l aude. Clap-clip-clap! Tortionarul nici nu clipeste. Sunetele sunt probabil pe o frecventa prea inalta pentru a fi percepute de el. Atunci detinutul porneste sa danseze, dezlantuit, de pe scaun, legat in camasa de forta. Fata ii radiaza. Este tradat de propria sa fericire. Tortionarul se repede si ii ia pantofii de step. Fara ei, detinutul ramane trist. Si gol.

Momentul asta ciudat m-a facut sa ma gandesc la o secventa povestita de Bordeianu, in “Marturisiri din mlastina disperarii”. Aceea in care spune ca tortionarii ajunsesera sa le controleze totul, pana si gandurile care le treceau prin cap. Ultima rezistenta era insa rugaciunea. Era singura sursa de putere, de nadejde, de credinta. Insa in momentul in care le-au luat si rugaciunea, atunci au pierdut totul. Iar spatiul gol a fost umplut de demoni.

Libertatea si desprinderea de materie, iata o posibila punte intre rugaciune si acel step in camasa de forta. Ca exista si alte feluri de dansuri, mai putin libere… ei, dar asta e o poveste intreaga, pe care Puric o spune pe parcursul intregului spectacol…

8b52

Personajul „Don Quijote” este doar un pretext pentru discursul artistic. Pe linia sugerata de Steinhardt, se imbiba de duh hristic, si totusi inca oscilez daca pe Hristos a vrut sa-l joace Puric, sau pe sine insusi. Acest Puric, atat de trist in asta-seara, atat de altfel decat il stiam… atat de umbrit de moarte.

Laitmotivul trecerii temporal-spatiale prin mai multe culturi ale unor popoare diferite apare si aici, desi pare un fel de rafuiala personala cu masonii (daca n-am innebunit eu!) si se abate un pic de la subiectul piesei. In fine, Don Quijote ajunge si in Romania. Romanii sunt recognoscibili de la distanta: unul da cu coasa, in timp ce doi mananca, altul doarme, iar ultimul sta proptit in bata – doar sta, vorba bancului. Muzica adevereste nationalitatea, pentru ca imediat fredonam toti, indemnati de fluier: „M-o facut muica olteeean, maaai!”

In mijlocul lor soseste Puric. Spectacolul e mut, deci nu vorbeste. Si totusi, cum am spus mai sus, vorba lui e dansul. Daca mai devereme incercase sa le vorbeasca / danseze evreilor si mananca o bataie sora cu moartea, aflat intre romani, pare a fi ascultat. Danseaza si… lenesii se ridica la dans! Romanii invata sa-i vorbeasca limba – mai clar, sa danseze step. Incredibil, asa-i? Ce-a iesit din adunatura asta de parliti! O formatie de elita! Asta pana cand nu sunt cotropiti de telenovele si se transforma-n Don Juani pe banda. Puric e uimit, incearca sa le vorbeasca / danseze iarasi, sa le aduca aminte… sa-i ridice din namol. Ce altceva, daca nu dansul, te poate invata sa zbori? Primeste, insa, iarasi o bataie, cu care se obisnuise deja. Si mai primeste si o camasa de forta, si un scaun – la inchisoare, sau la casa de nebuni.

Cheia care descuie simbolurile spectacolului ramane dansul, ca reflexie a starii sufletesti a personajelor. Astfel, in momentul in care dansul actorilor devine inert, mecanic, lipsit de gratie si inovatie, e usor sa intelegem ca in ei s-a produs o mutatie sufleteasca: au murit, sunt doar niste manechine trase de sfori. Care sfori sunt in mainile unor cladiri inalte, cu antene parabolice de televiziune, intr-o animatie ce ne-a dus cu gandul la „The Wall” al celor de la Pink Floyd. Manipulare, inregimentare, spalare de creieri. Tinerii care pluteau mai adineauri au devenit o haita flamanda, vandalica, sexuala, animala. Discoteca, showul, descreierarea, lobotomizarea. Ce mai urmeaza? Poate fi mai rau?

In mijlocul lor, un Puric urmarindu-si permanent idealul – un ideal blond, cum altfel? Chiar incearca sa-i trezeasca, sa le redea libertarea pierduta. „My job is to remaind you!” Dar ei, ce fac? Il suie pe cruce. Si numai rastignirea a putut sfasia vălul de iluzii al lumii, care cade in final, odata cu cortina.

De asta va spun ca am plans. Am plans in seara asta, la spectacol. Pentru ca nu aveam in picioare pantofiorii mei de step pe care mi-i doresc de atata vreme…

4 comentarii leave one →
  1. viatalatara permalink
    Decembrie 14, 2008 1:22 am

    o galerie rara de poze din timpul spectacolului: http://entertainment.webshots.com/album/554868613wBftXP

    nu stiu cine-i autorul, dar e un profesionist, cu siguranta.

  2. vania permalink
    Ianuarie 25, 2009 8:59 pm

    fotograful este Calin Piescu – un adevarat profesionist intr-adevar. 🙂

    Subscriu la ce ai scris intru totul!

  3. August 4, 2011 12:02 am

    Foarte frumos spectacolul!

Trackbacks

  1. Mai poţi alege? « Viaţa la ţară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: