Viaţa la ţară. The Real One
V-am povestit zilele trecute despre întâlnirea cu caprele de lângă biserică. Am tot vrut de atunci să ajung după lapte şi brânză, dar nu mi-am găsit vreme decât în dimineaţa asta. Şi, pentru că am mirosit că pot ieşi câteva poze din toată povestea, mi-am aburcat pe cocoaşă dihai cobiliţa de rucsac foto.
Joi, când vorbisem cu păzitorul caprelor, el îmi arătase vag, cu mâna, o curte unde ar fi trebuit să intru ca să cer laptele. Şi să întreb de… iaca uitasem numele proprietarilor. Tot ce reţinusem era că pe capre le cheamă „Capra”.
M-am gândit că poate oi avea noroc să mă-ntalnesc pe uliţă, din nou, cu ele. Dar n-a fost aşa. Ajunsă în faţa curţii, n-am putut decât să observ că nimerisem bine, având în vedere că se auzea un registru bogat de me-he-heuri şi, în plus, spre autentificare, se vedeau şi caprele plimbându-se de voie prin curte.
Bine-bine, dar cum să intru? De strigat, cum să strig? Cum îi cheamă pe oameni, nu mai ştiam. De intrat, nu mă-ncumetam, să nu mă mănânce vreun puric de câine. Mă uit în jur. La poarta vecină, doi săteni discutau. Strig la ei.
– Bună ziua! Ştiţi cumva cum îi cheamă pe oamenii care stau aici?
– Da, îmi zic ei. Tanti Fica şi nea Fane.
– Tanti Fica??? mă mir eu.
– Da. Tanti Fica.
– O fi acasă?
– Asta n-o mai ştim. Nu le-am auzit gura azi-dimineaţă. Strigaţi la gard şi, dacă sunt acasă, o să vă răspundă.
Strig la gard: Tantiiii Fiiicaaa! şi aştept. Mi se pare că aud un freamăt. Răsuflu uşurată când văd îndreptându-se spre mine o femeie bătrână… bătrână…
O fi mama lui Tanti Fica, îmi zic eu, inteligentă. O văzusem săptămâna trecută aşa, mai de la distanţă, şi mi se păruse o femeie pe la şaizeci de ani. Pe când bătrâna ce se apropia depăşea frumos optzeciul.
– Tanti Fica e acasă? întreb politicos.
– Nu-i! îmi zicea ea. Vine acuma la poartă!
Întorc automat capul în spate, scrutând uliţa în lung şi-n lat. Bătrâna se opreşte însă, uimită probabil de-o aşa deşteptăciune, şi oftează.
– Deh. Eu sunt Tanti Fica.
– Mă scuzaţi, zic eu, scarpindu-mă în cap.
În mintea mea, îmi propun să port mai des ochelarii.
Îi povestesc de ce am venit şi femeia oftează, din nou.
– Lapte nu mai am, că i-am dat cheag. Ai ajuns prea târziu. Dar haide, intră, să-ţi dau brânză.
Intru, împingând la căruciorul cu bebe. Bebe, fericită, înconjurată de mâţe şi capre.
Mă uit în jur. Casa e veche, probabil din pământ. Prin uşă văd nişte ţesături atârnate de pereţi şi deodată mă trezesc la viaţă.
– Nu ami aveţi, cumva, de vânzare, ştergare? o întreb miloagă pe Tanti Fica.
– Nu, maică, îmi zice ea. Poate, dacă veneai mai demult, îţi dădeam. Dar le-am dat la fete. Am trei fete, îmi zice, şi mă priveşte brusc.
– Să vă trăiască! Şi eu am trei copii!
– … N-am trei fete, continuă ea. Am trei nepoate. Am avut o fată, care mi-a murit… acu’ vreo zece ani… Şi de-atunci, uite-aşa mă topesc şi eu pe picioare… A avut o operaţie, ce ştiu eu… I-au scos splina… şi au tăiat din greşeală şi-o bucată de ficat… şi a mai dus-o câteva zile, apoi a murit… Au rămas după ea două fete… Le-am dat lor tot ce am avut…
Cu mâini şovăinde, pune pe masă câteva bucăţi de brânză.
– Să v-o cântăresc, îmi zice, şi aduce un cântar vechi, de picioare, pe care generaţii de găini clociseră, probabil.
– Nununu! sar eu. N-o mai cântăriţi, vă rog! Spuneţi-mi cât face, şi vă dau banii aşa!
– Păi ce ştiu eu cât face… oftează Tanti Fica. Nu ştiu cu cât să ţi-o dau.
– Cred că-i peste 1 kil aici, zic eu, cântărind-o în mână.
– Peste 1 kil, zici? Peste două, poate! zice ea.
– O fi! zic şi eu. Cât vă dau?
– Nu ştiu. Mata cu cât iei brânza?
– Aia de vacă, cu 80-100. Dar asta de capră e mai scumpă, eu ştiu cât o face?
– Stai că am alt cântar, zicea ea.
Şi mă bagă în bucătărie. Pământ pe jos. Nişte slană în cui, roind de muşte. Mie-mi plouă-n gură, chiar şi aşa.
– Altceva nu mai aveţi de vânzare? zic eu, cu ochii pe slană.
– Nu, că am dat tot la băieţi. Au venit duminică încoace. Le-am dat şi miei…
– Dar ţesături, totuşi, nu vindeţi? Vă dau bani pe ele…
– Nu!
– Dumneavoastră le-aţi făcut?
– Eu! Hai să-ţi arăt mai multe, că am în camera cealaltă…
– Pot să fac fotografii măcar?
– Fă…
Intru, şi mă trezesc faţă în faţă cu o oglindă care mă cucereşte pe loc.
Apele îi sunt tulburi, de folosit nu îşi mai are folos, dar rama, cu două lebede sculptate în lemn de nuc, e de o frumuseţe rară…
– Oglinda asta, nu de de vânzare?
– Ehei… nu! Asta o am moştenire de la mama! O să o dau la fetele mele!
– Ştiţi, îi zic eu, mie îmi plac lucrurile vechi… Poate vă răzgândiţi… Sau poate ştiţi vreo vecină care are, tot aşa…
– Ce ştiu eu?…
– Dacă totuşi…
– Nu e de vânzare!
Ne intorcem la brânză. Cel de-al doilea cântar, de piaţă, nu arată mai bine decât primul. Hotărâm să n-o mai cântărim. O iau aşa.
– Să fie vreo două kile şi ceva, zice Tanti Fica.
Eu mă cam îndoiesc… Până la urma, lasă de la ea:
– Hai 2 kile!
Îi dau 250 de mii de lei vechi. E mulţumită.
– S-o cântăreşti acasă! îmi mai zice.
Am cântărit-o. 1 kil 400.
– Nu pot s-o gust astăzi, îi spun, că e post. Dar dacă ne place, o să mai luăm! Azi se mănâncă doar peşte! Aşa e până la Înălţare!
– Se mănâncă peşte? Ce bine! Mi-a adus băiatul nişte peşte, când a venit…
– Dar cârligul ăsta? Pentru ce e?
– Se atârnă mieii în el. Când îi taie.
– Aveţi şi miei?
Mă priveşte nedumerită.
– Adică, iezi, da, înţeleg eu.
– I-am tăiat duminică…
– Cum? Aţi tăiat iezii pe care i-am văzut săptămâna trecută?… Vai, vai! Bine că i-am fotografiat, măcar…
Şi plec, pe gânduri, cu aparatul de gât. O lume întreagă, atârnată de un cârlig. Într-o fotografie.
Viaţa la ţară 
Anca mi-a placut foarte mult povestea cu branza;si interiorul casei;ne mai spui si alte povesti cu vecinii tai?cu oua de gaina si cu lapte de vaca ai?cred ca sunt locuri si oameni pitoresti!dar nu mi-ai spus cum e branza?buuuna,nu?
A fost delicioasa povestea…mi-am amintit de vecinele batrane de la tara ale maica-mii. Din pacate, nu am mai vazut de mult timp o gospodarie autentica taraneasca, batraneasca, asa cum are batranica voastra cu branza. Pe unde stiu eu, s-au emancipat. Mobilier foarte vechi nu am mai vazut nicaieri. Oricum, rama oglinzii este superba! In fine…pofta mare la branza!
Mi-e atât de dor de mamaie …atât de dor să stau la ţară !
n-am inteles pe care dintre stergare vroiai sa le cumperi :)…
doralina, inca n-am intrat prin casele vecinilor 🙂
prin sat sunt mai multe afise cu „vand lapte de capra”. nici eu nu stiu de ce am ales sa merg la femeia asta, care, de fapt, nici macar nu vindea. si oricum, locul e departe de a fi igienic.
probabil din instinct.
branza inca n-am mancat, cum spuneam, azi e post. va spun maine cum e. arata, oricum, foarte bine…
marilena, sincera sa fiu, nici eu nu-mi imaginam ca mai exista astfel de interioare…
valentina… mie mi-a trezit nostalgii catelusul Pif de cauciuc 🙂
Ileana, am inteles mesajul. Dar cred ca am inceput si eu s-o inteleg mai bine pe Irina Nicolau. Kitschul de care razi are o frumusete diferita de kitschul de pe piata. Pentru ca are o poveste. Si pe mine povestea m-a atras…
Draga Ancuta,
Ma bucur ca incepi sa descoperi satul si iti recomand calduros capra pentru lapte si branza.
Totusi am cateva pareri privitoare la felul tau de a relationa cu oamenii. Sigur, pun atitudinea ta pe seama unui entuziasm foarte sincer, dar cred ca el trebuie uneori cenzurat. Si o sa intelegi de ce. Taranul este o specie foarte aparte in mai multe privinte, si cred ca de ex.Tanti Fica este inca o taranca. La generatiile urmatoare avem de a face cu hibrizi cu atat mai greu de inteles. De 4 ani observ zi de zi tipuri de atitudine si intre multele lucruri pe care mi-as dori sa reusesc sa le fac este si o culegere de cugetari care privesc taranul in tranzitie, pornind de la reperul idilic, descris de generatia interbelica si ajungand la cazuri crude cu totul lipsite de estetitsm si poezie, dar care tot taran se cheama. Nu ma mai lungesc, ca sa nu incep acum volumul de cugetari 🙂
Ca sa ai o relatie normala cu acesti oameni trebuie sa iesi putin din pielea orasanului exaltat si a vanatorului de obiecte si imagini.
Nu mai refuza niciodata sa ti se cantareasca marfa! Dupa cum ai vazut ai luat plasa, si aici nu e vorba de bani ci de atitudine. Pe de-o parte dai omului sa inteleaga ca pentru tine nu conteaza cateva zeci de mii (fapt care pentru ei e demn de dispretuit) – si atunci sa nu te miri ca ti se cer sume prea frumoase pentru ajutor in casa – (satul este un mediu in care informatia circula nestingherita si se contorsioneaza dupa bunul plac al povestitorilor). Pe de alta parte vrei sa creezi o relatie de durata si pretul conteaza. Conteaza si pentru tine si conteaza si pentru omul care vinde care sa stii ca pentru acrivie – sigur, nu exagerata – te va respecta, iar pentru aproximari nu! Gandeste-te si la faptul ca supui omul ispitei de a te pacali si pentru oamenii astia nu e un imbold usor de deturnat – decat in rare cazuri de conduita exemplara. Iti dau un exemplu, usor din alt spectru dar care vorbeste despre mecanismele din mintea taranilor. Aveam o matusa, Dumnezeu s-o ierte, intr-un varf de deal. Au ajuns la ea sectarii si, evident, au vrut sa-i lase o carte de-al lor. Din politete, tanti Salvina n-a refuzat-o dar nu a putut-o primi pe de gratis…. asa ca pana la urma n-a primit-o. Divaghez dar e prea frumos, tanti Salvina spunea ca a-ti lasa credinta ta este la fel de mare pacat ca si a omori un om. Asa a invatat-o socrul ei, preotul Petru, strabunicul meu… E asa de simplu, nu? Ai lasat credinta, ai omorat sufletul, deci, ai omorat omul.
Revin cu obiectiile :). Cand vezi lucruri vechi si pretuite in casa unui batran nu mai incerca sa le cumperi. Opreste-te si contempla si bucura-te tacut de pretuirea pe care batranul le-o da. Sunt ultimii care o fac pe motive extraestetice. Cand aceasta generatie de babe va trece si chiar si cele de 60, satul va suferi o lovitura totala. Aceste generatii mai tin inca sufletul satului, dar copiii lor nu mai stiu si nu mai simt…. Nu-i mai ispiti cu bani. Obiectele astea sunt mult mai pretioase la ei decat la noi…. Sunt pretioase pentru ca sunt inca pretuite. Simt toate astea din plin la Tanti Jana. Am asistat la vinderea casei ei parintesti si la toate starile de spirit prin care a trecut cu acest prilej. Am asistat la contruirea „camerelor de batranete” si la schimbarea radicala de decor. Eram o data asta vara franta de oboseala si am rugat-o sa stea o ora doua cu copii iar eu sa ma duc la ea sa dorm putin. M-a bagat in „camera de la strada” cu miros de casa batraneasca, lumina difuza, lucruri amestecate cladite taraneste, fiecare cu istoria lui. Am dormit pe cearceaf de zestre un somn binefacator. Dupa o luna, cand am reintrat in acea camera, am primit o lovitura in plex. Camera era aproape goala, peretii perfect albi de vinarom, un pat simplu de lemn intr-un colt, o noptiera, un televizor si parchet tras la boloboc. Camera a fost luata in primire de nepot…. Tot parfumul amestecat de pui de gaina, resturi de legume, paine, soba, lut, toata mareata neoranduiala, s-au mutat in camerele de batranete dar peste ani vor disparea cu totul. Cand simt ca tanti Jana iubeste obiectele vechi, oale, stergare sau ce-or fi ele, ma incearca un sentiment amestecat de bucurie si durere. Si atunci, cum sa incerc sa i le cumpar? Oare toti banii din lume pot face cat dragostea cu care ea inca le investeste? Iar daca criza preseaza, durerea e cu atat mai mare. E adevarat, ii cer lucrurile pe care le gasesc dispretuite, pe motiv ca sunt sparte, coscovite, ciobite….. Mai gasesc cate o oala in spatele cocinei de porci sau prin gradina si aia da, i-o cer. Altfel, tin doar sa ii arat ca acele obiecte sunt intr-adevar pretioase si ca o pretuiesc si pentru ca le pretuieste.
Altfel, pune doar in vedere oamenilor ca daca vor sa se scape de vechituri te intereseaza pe tine. Noi de exemplu am primit un telefon intr-o zi ca in satul vecin se darama o casa batraneasca… o frumusete. Am mers si am recuperat cate ceva.
Sper sa nu te supere obiectiile mele, dar ele sunt facute din experienta. Grea, aproape imposibila este „integrarea”, dar un pas este acela de a-ti castiga respectul, cat de fragil ar fi el. Taranul are impulsuri interioare foarte fruste, in toate sensurile si, evident, nu poate judeca decat prin prisma lor. Eu, personal, dupa 4 ani, nu pot baga mana in foc pentru nimeni si nu pot fi sigura ca daca azi ma iau in brate maine nu ma vor scuipa. Sunt inca din afara, chiar daca simt de multe ori ca totusi ma iubesc.
Ancuta, spor la branza de capra! 🙂
Te-am citit pe nearsuflate. Stiu ca sunt total paralela, tocmai de asta am scris. Sa nu uit prima mea experienta intr-o casa din sat. Sotul meu, citind, mi-a zis ca, dimpotriva, ce am stat atata sa ma uit cata branza era. Trebuia sa-i platesc 3 kile, boiereste! Haha 🙂
Sunt zgarie-branza, mai nou!
Despre obiecte, crede-ma, de fapt voiam sa le salvez. Sunt perfect constienta ca pe nepoatele ei nu le intereseaza. Si nu puteam vedea cum o sa dispara. Asta am vrut sa zic in final. O lume care va muri, salvata in cateva poze grabite.
Merci. Sfaturile sunt nepretuite. Le voi aplica.
Adriana,
M-a pus Anca sa citesc mesajul de la tine ca fiind senzational. Este.
Dar un alt mesaj senzational este acela ca Anca, chiar daca e o carte in curs de scriere, vor ramane in ea, pana la sfarsit, lucruri de neschimbat pe baza niciunei obiectii, fie ea plina de mariminie ca a ta. Printre ele se numara si acest entuziasm copilaresc, mai naiv si mai usor de prostit decat orice am intalnit vreodata in viata.
Din cate fiinte mi-a fost dat sa cunosc, probabil ca ea este cea mai autentica taranca.
Iertaciuni.
Foarte adevarat, dar o tarancuta de 12-13 ani 🙂 si de demult :), spre deosebire de altii care sunt mai batrani 🙂
Ce poate fi mai frumos 🙂 ?
Sunt de acord cu gradinarul, dar sa nu uitam de discretie si delicatete, calitati pe care viata la tara trebuie sa le exerseze asiduu:),taranul veritabil le poseda.
F frumos decorul ce l-ai pozt, ai poze si cu tanti Fica? Sa ii faci printre lucururile ei, e si sa te apropii de ea cu dragoste si sa suprinzi si jucausul din situatie, ti-ar iesi poze f bune daca adaugi ingredientele astea:)
iertati-ma, dar mie musca de pe slana mi-a amintit clar de musca-n lapte 🙂
Oameni buni, nu-s ţărăncuţă, is nătăfleaţă. Eu stiu ca ati vrut sa fiti draguti (multumesc celor care nu s-au straduit haha). Dar asa sunt eu. Mi-am dat seama ulterior ca bucuria mea agresiva a speriat-o pe biata femeie. Am avut azi-noapte o insomnie si am analizat extrem de bine toata povestea. Sper sa am vreme sa vin si cu analiza. Sper s-o mai tin si minte.
Tot azi-noapte, pe la 3, mi-am dat seama ca e deja joi si m-am dus la branza. Gabi, sincer, trebuia sa filmezi toata scena! Prima felie de branza avea… păr!!! Daca am analiza acest par la microscop, probabil am afla ca e de capra, fiind alb si extrem de rigid, asemenea in cantitate mare. Unui om ii mai pica asa, cate unul, dar in branza mea era padure. Cert e ca, adormita cum eram, m-am holbat cu multa spaima. A doua felie parea in regula, dar spaima nu mi-a trecut decat azi-dimineata. Branza a fost excelenta. Putin zis excelenta. Splendida. Desi stiu ca, in conditiile actuale, nu poftiti.
Tanti Fica, femeie simtita, mi-a zis, la plecare, sa spal branza. Eh. Va dati seama 😀
Despre cantare: erau in cel mai mare grad de acoperire cu gainat imaginabil. Nici in punga nu as fi avut curaj sa cantaresc.
Despre portret: nu i-am facut poza. Femeia apare undeva, in fundal, in pozele cu caprele din postarea anterioara. Dar ei inca nu i-am facut, desi, in mod normal, pe mine oamenii ma intereseaza in primul rand. In mediul lor. De data asta, casa m-a fascinat. Si daca apuc sa scriu analiza de care v-am spus, veti vedea de ce.
eu stiu ca te-a impresionat casa, si probabil ar trebui de fapt sa te mai duci de 2, 3 ori ca sa ii faci poza in casa, langa casa.
ideea e ca trebuie sa ajungi in etapa aia, dintr-un singur motiv: casa e ea de fapt 🙂
(„trebuie” asta e asa, genrico-abstract, sper ca ti-ai dat seama :D)
Romania autentica. Jumatate din locuitorii oraselor avem cel putin o gena, care tresare in cosmar: „Ca n-am tras podul de la mal” Multe bucurii!
Draga mea intru Hristos, iti multumesc pentru aceasta povestioara „a la Creanga”. E si nostima, dar si trista – in acelasi timp. La sfirsitul asta de saptamina ajung si eu „la tara mea”:) Sper sa o gasesc neschimbata. O zi blagoslovita si astept continuarea 😉
La multi ani pt micuta iubitoare de caprite!
Draga Anca,
am o veste buna : am citit ieri postul tau si azi cand veneam de la facultate vad in vitrina unui anticariat din Iasi o oglinda exact la fel cu cea din pozele tale. Am intrat repede si am intrebat cat costa , m-am gandit ca daca ti-a placut atat de mult si ai vreodata drum prin Iasi poate vei dori s-o cumperi. Acum vine vestea mai putin buna: costa 1985 de lei, sper ca am retinut bine daca nu, ma rog cu aproximatie vreo 20 de milioane. I-am facut si poza cu telefonul in cazul in care te tenteaza foarte mult ideea si vrei sa te convingi. Nu stiu e probabil sa fi facut un lucru destul de silly sa ma interesez asa de o oglinda , pe care un om pe care nu-l cunosc nu se stie sigur daca o vrea… dar na 😛
Ioana, in primul rand, iti multumesc 🙂 N-a fost deloc silly ce-ai facut, dimpotriva, chiar a fost ceva dragut… Pretul insa… e cam de 20 de ori mai mare decat ce mi-as fi putut permite haha asta in cazul in care as avea macar atat.
Oricum, informatia mi se pare extrem de interesanta. O sa te rog sa-mi trimiti poza (iti trimit emailul meu). Poate, daca mai ai drum pe acolo, te-as ruga sa mai intri inca o data sa afli mai multe despre oglinda. E clar ca sunt produse intr-un atelier anume, intr-o perioada anume (cam inainte de 1950, presupun). Si m-as bucura sa aflu si aceasta… poveste 🙂
Irina, multumim de urari 🙂 pupam piciorusele mici! Si va mai asteptam pe la noi!
Draga Anca,
Voiam sa-ti povestesc o istorioara care sper sa te ajute sa intelegi mai bine pozitionarea taranilor fata de oraseni.
Am crescut la bunici la tara, intr-un sat adevarat, fara asfalt si apa curenta, intr-o gospodarie cu lucru mult. Integrarea mea a fost atat de izbutita incat realmente de mica cu greu treceam peste faptul ca trebuia sa ma duc la scoala, de fapt statul cu parintii mei era ceva temporar, si nu cel de la bunici. Sufeream ingrozitor de fiecare data cand incepea anul scolar. Relatiile cu vecinii si rudele din sat erau cat se poate de firesti, am adoptat vorba si dialectul de la tara si imi paream in proprii mei ochi ridicola cand vorbeam pe „domneste” (odata intoarsa la oras). Salutam cu „saru’ mana” cum am afost invatata, ma adresam oamenilor cu „badiucule Liviu” si „leliuca Ileana”, dupa legaturile de rudenie ce exista intre noi. Dupa multi ani m-am casatorit si inevitabil vizitele mele la tara s-au rarit la 1-2 pe an, cand ma intorc efectiv in tara. Si acum, dupa un preambul prea lung, ajung la istorioara. Avem o vecina careia ii suntem tare dragi eu si mama, ne pupa apasat pe obraji ca si cum am fi fetele ei si de multe ori ne confunda dupa vorba. La prima vizita la tara dupa casatoria mea a venit sa ne vada si eu am salutat-o, firesc, cu „Saru’ mana”. Ea mi-a raspuns incurcata, incercand sa imite orasenii, si deci sa se „coboare” la nivelul ei „Sa traiesti, domnuca”, si pe parcursul intregii discutii m-a descusut folosind pluralul de politete („Da’ cand azi vinit”, „Da’ cum ii p-acolo pa la dumnevosta in tara aceia?”, „domnuca draga”, etc), desi eu ii vorbeam „taraneste”. Dupa socul initial am incercat delicat sa o corectez, sa-i amintesc ca desi sunt la casa mea tot C. am rams, si diferenta de varsta dintre noi aceeasi. Mai ezita si simt ca ii vine greu sa ma puna intr-p patratica, cine si ce sunt eu acum pentru ea, dupa atati ani. Acum imi spune cand cum, dar macat nu-mi mai zice „dumnevosta”, ci „dumneta”…
Ancuta draga, poate nepoatele ei nu sunt interesate de valoarea obiectelor pe care le primesc, dar cu siguranta ca le vor investi cu valoare emotionla, doar sunt de la mamaita lor.
Si chiar de le vor lua si vor sterge vasele cu ele, dar se vor gandi o fractiune de secunda la mamaita lor, atunci si-au implinit menirea, asta este povestea lor. Cele doua nepoate fac parte din povestea stergarelor si a oglinzii…Si o iubesc pe tanti Fica pentru ca nu ti le-a dat, caci la tine povestea lor s-ar fi terminat desi obiectele ar fi continuat sa existe. Dar bucura-te ca sunt la ea si ca le iubeste.
Dar le poti salva intr-un fel…luand acul si invatand cele doua printese cum sa teasa o poveste impereuna cu mama, bunica, strabunica, fiicele si nepoatele lor. Caci valoarea acestor lucruri sunt in inima , nu pe perete.
Aceste obiecte au devenit traditie prin investirea emotionala, oarecum genetica si de comuniune cu stramosii celor care le-au facut.
Scuza-mi incoerenta si iarta-mi indrazneala.
Mie oglinda respectiva nu mi se pare prea deosebita, din simplul motiv ca 50% dintre rudele mele de la tara o au 🙂
Deranjant mi s-a parut si mie acel „va dau bani” pe orice vedeai…
Numai bine!
Raluca, bine ca mi-ai adus aminte… trebuia sa vin cu o completare la postarea asta… Acel „va platesc” nu era ceea ce, poate, se vede din afara. Era singura modalitate pe care am gasit-o atunci de a salva lucrusoarele alea, poate, e drept, nu foarte pretioase, unele chiar kitschoase. Nici chiar oglinda nu stiu unde-as fi putut s-o pun in casa… In fine, revin! 🙂
Cred ca daca ai fi avut acele stergare, lucrusoare de la tanti Fica in casa ta n-ar mai fi insemnat nimic si poate chiar ai fi fost dezamagita pentru ca nu le-ai fi gasit locul. Si poate ar fi zacut undeva impaturite ca un lucru de pret pus bine. Cel mai bine le sade in casa in care s-au nascut…sau acolo unde tanti Fica ar fi decis sa le stramute. Cu un lucru, doua, fie ele taranesti si autentice, nu se creeaza si lumea dupa care tanjesti si care s-a format in ani de zile, intr-un alt fel de viata pe care l-au avut taranii. Asa mai faceam eu, luam lucrui de acasa de care ma atasasem, de exemplu caciulile sau manusile de lana impletite de mama si le tineam in dulap in Bucuresti, pana cand mi-am dat seama ca nu se integreaza deloc si le-am dus inapoi. Aici nu-mi spuneau nimic. Se simteau si ele straine:)
De curand am fost la tara la mama, sunt si eu o taranca in devenire, desi nu stau la sat dar incep sa il iubesc, si cum scoteam eu apa de la fantana, tanti Sofia de peste drum statea in pragul casei intrebandu-ma cu un ton atat de calm si firesc daca nu vreau sa-i schimb un bec ca i s-a ars. Pana atunci aveam impresia ca tanti Sofia e o femeie care nu prea se ingrijeste de curatenie si credeam ca si in casa ei trebuie sa fie ceva care sa produca repulsie, mizerie mai exact. Era o seara de iunie, cu miros de crini, de mana MD, o atmosfera de vis, nici prea cald nici prea frig. Incumetandu-ma sa intru in casa tantii Sofia, pasesc pragul in camera cea mare. Si mi s-a oprit rasuflarea. Doamne ce lume mi s-a deschis in fata ochilor. Era atat de taranesc totul in ea, mirosul de lut amestecat cu cel de paie (patul e cu paier, e facut cu paie – se doarme cel mai bine pe el), nici nu pot sa exprim senzatia, mi-au disparut instant toate rezervele, m-am simtit topita de toata atmosfera batraneasca de acolo. Cred ca as mai fi stat asa cu gura cascata si m-as fi holbat mai mult la toate fetele de perna cusute, la carpeta, la pozele de pe pereti, la soba mare de teracota care flanca peretele din fata si care era perpendiculara pe pat, la cuvertura de pe pat, la scaune, la masa, la tot, daca nu mi-ar fi fost rusine de femeie ca zabovesc prea mult nefiind invitata..De atunci tanti Sofia mi se pare ca duce cu ea adevarata lume de la tara … (nefiind singura, evident). Cand am plecat s-a asezat iar pe prag si mi-a spus: „Aicea-mi fac eu veacul” -e batrana si o mai dor picioarele. Eu am plecat cu totul atlfel decat venisem, fericita:). Dar sunt curioasa Anca, cum crezi ca ai fi procedat daca acum te-ai fi dus in casa lui tanti Fica, crezi ca ai fi procedat la fel?:) Pacat ca nu mai scrii, chiar eram curioasa sa stiu daca ai fi abordat atlfel intalnirea…
Numai bine!
Dragele mele,
Imi dau seama ca articolul este de mult, dar nu m-am putut abtine sa nu scriu, mai ales dupa ce am vazut….OGLINDA!!!!
Asemanatoare cu cea a bunicii mele, doar ca a ei nu are lebede ci niste flori sculptate, oglinda mostenita de la mama ei – adica strabunica mea!
Si acuma merg la ce ma doare. Visul meu de o viata este sa recreez atmosfera din casa bunei (eventual a strabunicii – ca am ajuns sa o cunosc in viata! desi am numai 35 de ani)
Evident trebuie sa daramam casa bunei (acum ca nu mai este 😦 ), dar stau si ma gandesc ce pot sa fac ca sa recreez acea atmosfera de batranesc? Casa ma gandesc sa o fac din paie si lut, asa cum se facea pe vremuri, dusumeaua din lemn, soba cu plita (ca la buna) in bucatarie. Bineinteles ca o sa instalez centrala cu calorifere (disimulate, cat mai invizibile posibil), baie cu cada si apa, bucatarie cu toate utilitatile. Grinzi la vedere.
Deasemenea, ma gandeam ca m-ar ajuta enorm reciclarea unor lucruri din casa bunei, de exemplu: OGLINDA (Schimbat culoarea ramei, sticla ramane, asa de stricata cum e), suportul de cesti cu sertarele pline de lucrurile bunicului, lada de zestre, cele doua dulapuri (mai vechi decat mine!), carpete si paretare pe pereti (EXCLUSA ´´rapirea din serai´´!!!)
Oare o sa pastreze memoria bunicii mele?
Astept cu nerabdare parerile voastre,