Skip to content

Proba curajului

Mai 1, 2009

Referindu-se la un pasaj din Apocalipsă, Steinhardt accentuează, în multe din scrierile sale, faptul că fricoşii vor merge primii în iad. De ce fricoşii? Pentru că ei nu vor avea curajul să-L mărturisească pe Hristos până la capăt. Se vor lepăda trădând. De multe ori, împotriva voii lor. Spun asta amintindu-mi de mărturisirea lui Bordeianu din Mlaştina disperării, care a recunoscut că, atunci când a fost arestat, cu multă bucurie s-a bucurat, văzându-se în situaţia de a primi mucenicia. Mândria avea să-i fie însă drum spre cădere, nu spre inălţare. Trecut fiind prin iadul de la Piteşti, avea nu numai să se lepede de tot ce ţinea mai sfânt în inimă, dar avea să ajungă să guste şi cumplita posedare demonică. Explicaţia ne-o dă Părintele Arsenie Muscalu: fără harul Duhului Sfânt, nu putem nimic. Nu putem fi mărturisitori doar din dorinţa şi prin voinţa noastră. Pentru că nu noi vom mărturisi, ci Duhul Sfânt din noi. De aceea, singura noastră grijă ar trebui să fie cum să dobândim acest har.

În noaptea trecută, am avut un vis mai puţin obişnuit. Extrem de lung, de coerent şi de real. Ştiu că povestea lui poate părea inventată, dar vă rog să mă credeţi că nu e. Am sentimentul că, uneori, pentru a ne smeri, Dumnezeu ne pune în situaţii limită nu doar în viaţă, ci şi în vis, ca pe o modalitate de a ne pune faţă în faţă cu noi înşine şi cu îngustele noastre margini. Mai menţionez că nimic din cele ce s-au întâmplat ieri nu mă putea trimite la un astfel de vis. Nu am televizor, după cum ştiţi, nu sunt la curent cu ştirile, nu am văzut, auzit, discutat nimic care să aibă câtuşi de puţin legătură cu ce am visat.

Începutul nu mi-l amintesc foarte bine… Se făcea că trăiam, cumva, vremurile din urmă. În Biserică erau tulburări mari. Din fericire, nu mai reţin care. Ştiu doar că rămăsesem un grup restrâns de credincioşi, grup în care soseau permanent, din toate colţurile ţării, alţi credincioşi şi părinţi sfinţi. Ne hotărâsem să rămânem împreună şi, bineînţeles, să rezistăm până la capăt. Toată atmosfera era extrem de realistă, foarte multe detalii, cum ne organizam, cum vorbeam unii cu alţii, cum primeam binecuvântările, cum ne îmbărbătam. Multă bucurie, mult curaj, multă dragoste. Ştiam ce ne aşteaptă şi aşteptam cu pace. Dintr-o dată însă, aproape de noi au sosit nişte camioane, încărcate cu nişte lemne mari, de fapt adevărate trunchiuri de copac. Aşa cum ştii în vis anumite lucruri, fără să ţi le mai spună nimeni, am ştiut că veniseră călăii noştri, să ne bată cu acele lemne.

Nu am mai aşteptat nici măcar o secundă. Groaza care m-a cuprins a fost atât de mare, încât am rupt-o la fugă. Eram în acelaşi timp şi în vis, dar mă vedeam şi de undeva de sus. Eram şi femeia care alergă disperată, eram şi cea care priveşte cu uimire cât de repede mi se schimbase starea cea bună şi cât de puţin durase curajul meu. Îmi dădeam seama că, fugind, nu mai aveam nimic în cap. Nici pe Hristos, nici rugăciunea, nici comuniunea cu ceilalţi. Nu mai aveam în cap decât frica, o frică totală, paralizantă, instinctivă.

Pe urmele mele, ajungându-mă fără nici un efort, era o femeie. Nu ştiu dacă i-am mai văzut undeva chipul, dar cu sigurnata n-o să o pot uita prea curând. Masivă şi totuşi agilă, avea ceva de pisică, sau de vulpe. Ochii, uşor mongoloizi, erau de un albastru rece. Zâmbea în colţul gurii, un zâmbet crud, dar complice. Părul roşu, tuns cu breton. Îmbrăcată în alb, ca o asistentă medicală. În mână nu ţinea vreunul din trunchiurile de copaci cu care erau încărcate camioanele, ci nişte beţişoare subţiri, aproape inofensive. M-a prins, nu părea că-mi va face neapărat ceva rău. Şi totuşi, groaza şi neputinţa mă acaparaseră. Ştiam că pierdusem. Pierdusem pentru că singurul meu gând era cum să-mi scap pielea. Nu mă gândeam nici la Hristos, nici la familie. Eram conştientă, în acelaşi timp, că nu aş fi crezut niciodată că voi fi atât de fricoasă, şi asta nu făcea decât să-mi mărească groaza. Mi-am dat seama cât sunt de slabă. Şi, între somn şi trezire, mi-au venit în cap Steinhardt, Bordeianu şi Pr. Arsenie Muscalu.

Este greu să povesteşti un vis, pentru că un vis înseamnă în primul rând trăire, în al doilea atmosferă şi abia în al treilea rând acţiune. V-am povestit acţiunea, dar trăirea şi atmosfera vă invit să le imaginaţi singuri. Dincolo de tragi-comicul poveştii, sentimentul de surpriză în faţa descoperirii propriei micimi va fi mai greu să-l înţelegeţi.

Asta numai dacă nu aţi fost şi voi, vreodată, acolo.

Şi, în final, vă mai rog să luaţi acest vis ca pe o introducere la textul Părintelui Savatie despre curajul tinerilor din Chişinău.

Şi să vă imaginaţi că sunteţi în locul lor.

23 comentarii leave one →
  1. Mihaela Pana permalink
    Mai 1, 2009 7:35 pm

    Extraordinar! Eu as lua ca pe o mangaiere, ca pe un ajutor acest vis! De ce? Pentru ca mi-ar ramane (sper) mult timp in minte!

    Cea mai impresionanta mi s-a parut imaginea celor doua betisoare subtiri care apar in contrast cu frica pe care o traiai, sora, la modul cel mai realist!

    Asa este si in realitate: Domnul s-a luptat si a invins diavolul, iar asta ar trebui sa ne fie de ajuns pentru a ne face sa credem in puterea Lui si in slabiciunea diavolului. Numai noi vedem niste „betisoare” subtiri ca si cum ar fi ditamai „trunchii de copaci”!

    Hristos a inviat! si noi sa murim? (parafrazeze pe PS Sebastian)

  2. Mai 1, 2009 8:05 pm

    Draga Doamna Anca,

    Sincer, nu inteleg de ce vi s-a parut asa de neobisnuit acest vis…

    Poate ca nu aveti televizor, dar aveti internet, unde (presupun ca) urmariti in mod frecvent tot felul de situri si bloguri (pseudo-) crestin-ortodoxe, printre a caror teme predomina obsedant Apocalipsa adusa de evrei nazisti si masoni comunisti.

    O fi asa, dar chiar nu vad la ce bun sa recitim iarasi si iarasi aceeasi poveste, pe care o stim deja pe de rost, cand mai bine ne-am duce la Biserica sau am face ceva util, in lumea reala!

    Cat despre realizarea nimicniciei noastre, spun doar atata:

    Buna dimineata, bine v-ati trezit!🙂 30 de flotari ar fi avut acelasi efect.😛

    Si acuma, am si eu o intrebare:

    Ce va determina sa scrieti acest blog? Daca intentionati sa-mi raspundeti, va rog: ganditi-va bine inainte si fiti cat se poate de sincera! Cred ca raspunsul pe care mi-l veti da va va surprinde si pe dvs.

    Numai bine!

  3. Mai 1, 2009 9:34 pm

    Strule draga,

    In primul rand, nu urmaresc deloc (nicidecum in mod frecvent) acel tip de site-uri.

    In al doilea, povestea a fost spusa nu pentru tenta ei apocaliptica. Nici nu pomenesc de Apocalipsa, decat citandu-l pe Steinhardt care cita din Apocalipsa. Va rog sa ma credeti ca a fost doar un vis. Pur si simplu.

    In al treilea, da, pentru realizarea nimicniciei noastre am povestit visul. Sa inteleg insa ca dvs. traiti strict la nivelul fizic, din moment ce doar la acest nivel va realizati nimicnicia. Ca sa va simtiti si mai bine, personal n-am nevoie de 20 de flotari. Una e suficienta sa ma doboare. Numai ca nu despre asta era vorba. Stiu, ne-am lungi foarte tare daca ar trebui sa va demonstrez existenta sufletului.

    Raspunsul la ultima intrebare l-am dat de nenumarate ori pe acest blog. Ca sa imi alin self-esteemul de gospodina care schimba pampersii, ce alt motiv as putea avea?

    Cu drag.

    ps: Stiu ca veti fi ispitit, din neputinta dvs. fizica, sa imi raspundeti si sa ne angajam intr-un dialog malitios, care ne va face sa ne simtim, pe fiecare, mai destept si, in acleasi timp, mai neinteles decat celalalt. Ca o taranca in curs de devenire ce ma aflu, va rog cuviincios sa va opriti. Am si altceva mai bun de facut. Cum ar fi, sa schimb niste pampersi.

    pps: Noapte buna!

  4. Itic permalink
    Mai 1, 2009 11:05 pm

    Va inteleg si va respect, dar eu din pacate n-am fost inteles…😦 Cat de mult conteaza intonatia intr-o conversatie!

    Va asigur: nu sunt ateu, sunt crestin, cred in existenta sufletului, in viata vesnica, tot Crezul. Chestia cu flotarile a fost mai degraba umoristica, dar si pentru a trage o paralela (pare-se prost inteleasa) intre trup si suflet, vroind a sublinia nimicnicia noastra in ambele planuri.

    Cu visul nu mai insist, ca am impresia ca v-am jignit putin; dar e vina dvs. ca „aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor“ anonimi. Ati scris undeva (la Comentarii) ca „blogul acesta este un spatiu personal“, dar eu trebuie sa va contrazic: blogurile numai spatii personale nu sunt!

    Doamne, ce n-as da sa pot trai si eu la tara, undeva intr-un sat izolat de munte… Daca m-as putea muta, primul lucru pe care l-as face ar fi sa zdrobesc calculatorul cu un baros! *muahaha*

    . . .

    *ehem*

    Spor la schimbat pampersi!😀

  5. ana permalink
    Mai 2, 2009 12:53 am

    Sunt vise si vise.Visul tau e clar ca a pornit de la o preocupare reala, chiar daca nu obsedanta sau recenta.Visele care duc la pocainta sau la constientizarea starii de pacatosenie in care ne aflam deci si a nimicniciei noastre sunt vise pe care „le putem primi”.Rau era daca ai fi cazut in mandrie.Eu cred ca ai mai mult curaj duhovnicesc decat crezi si sigur mai mult ca mine.Hristos cwl inviat sa fie cu noi cu toti!

  6. Mai 2, 2009 6:54 am

    Pai fricosi ca friscosi da la aia care le frica de iad?

  7. Mai 2, 2009 7:13 am

    Mihaela, a fost un vis ca o mangaiere, intr-adevar. Chiar am uitat sa accentuez faptul ca nu a fost cosmar. Este greu de explicat de ce, probabil datorita sentimentului cu care ramai dupa. La cosmar te trezesti un pic traumatizat, eu, de exemplu, dupa un cosmar (chestie care mi se intampla rarissim) ma tot gandesc cum as fi putut sa scap altfel. Pe cand acum stiam ca nu as fi putut scapa altfel, ca important nu era „pe unde”-le fizic.

    Betisoarele erau exact ca niste bete de vata de zahar. Si tot la asta m-am gandit si eu: atunci cand lipseste credinta in Dumnezeu, ajungem sa ne temem de diavol. Diavolul e un tolerat, vorba Pr. Arsenie PApacioc. Da, dar cati putem spune asta cu aceeasi tarie?🙂

    Itic, te pup si eu. Acum, ca am cazut de acord, sa ne iertam reciproc pentru tot (prezente, trecute, etc)🙂 Sa-mi dai si mie barosul ala, macar prin email daca alfel nu se poate…

    Ana, nu pot sa te contrazic, pentru ca nu am de unde sa stiu cu certitudine de unde a fost acel vis. Este mai putin important, desi, repet, genul asta de subiecte nu fac parte din lectura mea (nicidecum zilnica, cum banuia Itic), nici din preocuparile mele. Preocuparile mele, in mare, sunt reflectate in ceea ce scriu in acest blog. Iar subiecte apocaliptice nu prea am abordat🙂

    Dada, asa este. Ma bucur ca incepi sa intelegi🙂 Crestinismul nu propovaduieste frica de iad, ci dragostea de Dumnezeu. Atunci cand frica e mai mare decat dragostea, apare deznadejdea. Sf. Siluan Athonitul a spus: Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui. Iar Pr. Rafail Noica spune ca accentul trebuie sa cada pe „nu deznadajdui!”
    Cuvinte prea adanci pentru a mai putea scrie si altceva.

  8. doina permalink
    Mai 2, 2009 1:09 pm

    gandacico, te iubesc

  9. denisa permalink
    Mai 4, 2009 1:44 pm

    …eu imi doresc tare mult ca rationalul adica, „stiu ca am pacatuit, stiu care-mi sunt pacatele, stiu ca Dumnezeu exista, stiu ca nu trebuie sa fiu mandra, stiu ca, ca , ca” sa se transforem in simitre!!!!
    Asta nu este tot o forma de nimicnicie? Nu sunt in stare sa simt pacatosenia, nu sunt in stare sa nu-L mai supar pe Dumnezeu, nu sunt in stare sa renunt la orgoliu, etc…

    Tot citesc ca daca nu ai din aceasta viata contiinta Raiului atunci traiesti degeaba, esti mort!
    Eu imi doresc sa fac acel ceva care sa ma apropie de Dumnezeu in asa fel incat sa-L simt!

  10. Mai 4, 2009 2:03 pm

    Este, desigur, o forma de nimicnicie, numai ca, daca am constinetiza-o, atunci am ajunge la pocainta. Iar pocainta, cum spunea Pr. Rafail Noica, este „dinamica spre mantuire”.

    Teoretic le stim cu toti pe toate. Dar nici macar nu facem ce ne sta in putere: sa ne spovedim mai des.

    Iarasi imi vine in minte Pr. Rafail. Povestea ca a tinut o conferinta in Occident si a vorbit despre rugaciunea inimii. La sfarsit, o calugarita catolica l-a intrebat: si de cate ori trebuie sa spun „Doamne Iisuse” ca sa primesc harul Duhului Sfant?

    Cam asa si noi. Numai ca relatia cu Dumnezeu nu tine de domeniul fizicii (fac un numar de rugaciuni), ci al tainei. Dumnezeu, subliniaza Pr. Staniloae, e o Persoana. Ne apropiem noi de El ca de o persoana, ca de un Dumnezeu adevarat?

    (nu te cunosc, de asta stai linistita, intrebarile de mai sus nu-ti erau aderesate neaparat tie)

  11. anaR permalink
    Mai 4, 2009 2:12 pm

    Am inteles perfect cosmarul dumneavoastra, pentru ca am avut si eu o experienta asemanatoare in urma cu mai multi ani! Un vis teribil de real!
    Am visat ca am fost nevoita sa omor pe cineva care imi intrase in casa. Cosmarul a constat in aceea ca dupa ce am omorat, nu m-am gandit deloc la fapta asta ingrozitoare- luasem viata cuiva- ci tot efortul meu s-a canalizat in directia musamalizarii ei.
    M-am sculat cu un sentiment de rusine inimaginabila. Nu vroiam sa ma recunosc in postura de om las! Atat de rusine imi era de lasitatea mea ca nu am avut curajul sa-l povestesc nimanui, nici macar sotului meu .
    La cateva zile dupa asta, intr-o dimineata sotul meu s-a sculat marcat de un cosmar teribil. Visase acelasi lucru.
    Avea aceeasi rusine ca si mine!
    Si eu cred ca Dumnezeu mi-a atras atentia asupra unei tare sufletesti de care nu eram constienta.
    Marturisesc ca de atunci ma supraveghez si constat ca reactiile mele sunt deseori marcate de frica sau lasitate.

  12. denisa permalink
    Mai 4, 2009 2:16 pm

    ma spovedesc des si mi-e sa nu pic intr-o forma de…nici nu stiu cum s-o denumesc!
    Simt nevoia sa ma spovedesc…ies de la spovedanie (nu de fiecare data) usoara, gata s-o iau de la inceput si cu convingerea ca „de data asta va fi bine”…dar din pacate, cad de fiecare data si-mi pare atat de rau ca-L supar….nu am cuvinte sa descriu starea! Si totusi nu-mi simt cu toata inima pacatosenia, durerea ca L-am suparat pe Dumnezeu!

  13. Mai 4, 2009 2:18 pm

    Ana, foarte interesant. Cred ca nu suntem atat de perfecti pe cat credem. Si e bine ca ni se aduce aminte asta🙂

  14. Mai 4, 2009 2:21 pm

    Denisa, poate te compari cu sfintii, care aveau o traire profunda a relatiei cu Dumnezeu. Si te intrebi tu de ce nu iti simti pacatosenia la fel. Este un fel de ispita de-a dreapta, cred. Ai citit „Patimi si virtuti”, cartea Pr. Paisie Aghioritul?

    Acolo Parintele analizeaza extrem de fin stari similare cu cea traita de tine.

    ps: Pune aceste intrebari duhovnicului tau. Cred ca stii ca nu e bine, duhovniceste, sa iti dezvalui sufletul oricui si oriunde. Diavolul asteapta sa ne afle punctele slabe ca sa ne loveasca exact acolo, iar noi i le oferim pe tava? Doar la spovedanie diavolul nu are acces.

  15. denisa permalink
    Mai 4, 2009 2:55 pm

    Bine, multumesc pt sfaturi!🙂
    Nu am citit cartea dar o s-o caut si o voi citit cu siguranta!

  16. Mai 4, 2009 3:34 pm

    Doamne ajuta!🙂

    E o carte pe care o recomand din inima, de fapt toate cele 5 volume ar trebui citite de catre crestinii de azi. Sunt multe sfaturi si situatii folositoare, dar, in plus, mai e ceva: e lume veche, cu randuiala ei, fata in fata cu lumea moderna in care totul s-a amestecat…

  17. daniel permalink
    Mai 5, 2009 10:37 am

    Buna ziua.
    M-am bucurat sa citesc articolul asta, caci si eu, nu demult, am avut un vis aproape identic difera numai actiunea visului dar ideea e aceiasi. Eu visasem ca eram in puscarie cu altii pt. ca nu vroiam sa ne lepadam de Hristos. Si se facea ca urmau sa vina chinurile; nu conteaza detaliile doar ca si eu am constatat in vis aceiasi frica teribila care te face sa iti pierzi credinta. Cind m-am trezit m-am intrebat, daca cumva acum as fi pus in situatia sa-L marturisesc pe Hristos stiind ca voi suferi cumplit, as putea sa fac asta. Dupa cum au spus-o si altii marturisirea asta nu se poate face decit daca ai pe Duhul Sfint inauntrul tau. Rational putem merge cu marturisirea pina intr-un punct unde rezistenta noastra e frinta; dincolo de punctul asta nu putem. Doar Duhul Sfint din noi poate face asta. Deci scopul nostru e sa il dobindim. Iertare daca am luat-o pe aratura …

  18. Mai 5, 2009 1:43 pm

    Steinhardt era o combinaţie de ortodoxism răsăritean cu pietism occidental…

    Curajul e o mare virtute, într-adevăr, dar dacă e-adevărat că pe fricoşi i-aşteaptă Iadul, atunci Raiul o să fie cam slab populat !

  19. Mai 5, 2009 2:04 pm

    Daniel, iti multumesc pentru poveste. Este exact acelasi sentiment pe care l-am trait si eu.

    Scarda, nu uita ca nu Steinhardt a spus ca primii in iad vor fi fricosii. Steinhardt porneste de la un pasaj din Apocalipsa:

    „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” (Apocalipsa 21:8)
    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=4&cap=21

    unde se vede bine ca primii pomeniti sunt fricosii.

  20. Simona permalink
    Mai 13, 2009 10:40 pm

    Draga Anca, urmaresc cu drag blogul tau si nu stiu de ce nu am postat pina acum, desi m-ai trezit de muuulte ori din uitarea in care iau loc confortabil destul de des din pacate. Dar uite ca pomenind de parintele Arsenie Muscalu, m-am simtit si mai aproape sufleteste si mi s-au desmortit parca si deshtele pe tastatura. Tot mai des esti intrebata de ce scrii pe acest blog ..cunosc raspunsul tau, dar nu pot sa nu dau si eu o alta dimensiune acestui exercitiu al tau. Te-ai gindit vreodata ca mesajele tale trezesc constiinte? Pe mine una ma aduci si readuci pe calea pe care vreau sa merg. Imi amintesti ce trebuie sa fac si ce e important pentru mine. E minunat ca faci asta. Iti multumesc
    PS Desi ne-am citit mai demult pe un forum despre copii si pe atunci nu am avut nici o tresarire sufleteasca, iata ca in alt context diferenta e enorma..desi suntem aceleasi persoane

  21. Mai 13, 2009 10:48 pm

    Mi-as dori ca mesajele mele sa imi trezeasca mie constiinta. Scrisul poate ajuta la introspectie, e drept ca si asta e un motiv pentru care scriu. Multumesc ca mi-ai adus aminte🙂 Despre ce se intampla insa cu cititorii mei, asta nu indraznesc sa ma mai gandesc. Vad ca, iata, unii se bucura de unele lucruri, altii insa se necajesc. Exact de aceleasi chestiuni. Si atunci…

    Si atunci, inteleg ca toate cele bune de Sus sunt…

  22. Simona permalink
    Mai 13, 2009 11:00 pm

    Exact aceleasi chestiuni ne vor duce pe unii jos pe altii sus, depinde cum le infruntam. si uite ca tocmai pentru acest moment al infruntarii avem nevoie de cineva care sa ne mai dea cite o palma duhovniceasca, sa ne amintim sa mai si priveghem. DOamne AJuta!

Trackbacks

  1. Razboi întru Cuvânt » Noutati de Armindeni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: