O licitaţie ieşită din comun

În ziua de 11 decembrie 2008, în cadrul unei licitaţii, pictura lui Tonitza – „€œFata în roz”  a devenit cel mai scump tablou al unui pictor român vândut în ţară, fiind cumpărat cu preţul record de 120.000 euro.

Această minunată pânză, în care fragilitatea este conturată fără şovăire cu un penel melancolic, încălzeşte, dând în acelaşi timp fiori. Albul stins al fundei din părul fetei se regăseşte în cele două „aripi” în plină ascensiune de pe umeri, fapt dătător de echilibru în compoziţie şi îndemnând la avânt în plină cădere. Privită atent, bluza roz pare că se ridică şi se lasă înapoi, într-o respiraţie abia simţită. Tabloul este, fără îndoială, o capodoperă şi cu siguranţă că proprietarul lui nu se mai satură dezlegând fără izbândă misterul din privirea tăcută a fetei în roz.

Ce m-a făcut să tresar, în toată povestea, nu este propriu-zis valoarea tabloului ca operă de artă, incontestabilă, cum spuneam. Ci valoarea lui materială, preţul cu care a fost cumpărat, nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 euro. O sumă modică, în comparaţie cu un Picasso, pentru care colecţionarii dau milioane de dolari. O sumă modică, şi totuşi, pentru mine, un capriciu de neînţeles. Pentru un singur tablou, ca să stea într-o singură sufragerie, văzut de o singură persoană, mi se pare, totuşi, cam mult. Mă înşel? Să facem numai o singură comparaţie.

În satul Berca, din judeţul Buzău (vezi harta), într-un vârf de deal, se află o mănăstire, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Am văzut-o din întâmplare, de pe şosea, şi ne-au atras atenţia ruinele care o înconjurau. Fără să bănuim nimic, am hotărât să ne abatem din drum, să o cercetăm mai îndeaproape.

La o privire grăbită, biserica nu ne-a atras atenţia. Părea la fel de comună ca o biserică obişnuită, din sat. Aveam să aflăm ulterior că nepreţuitul stil brâncovenesc fusese mascat cu abilitate prin umplere cu beton a arcadelor pridvorului.

Am intrat să ne închinăm. Printre nişte schele vechi, pereţii ascundeau o frescă prea puţin conservată, mai mult lipsă, mai des ştearsă.

– Nu aveţi voie să faceţi fotografii! Se distruge pictura!

Cu aparatul de gât şi degetul pe trăgaci, m-am oprit brusc.

– Ştiu. De aceea nu fotografiez cu blitzul niciodată.

– E pictată de Pîrvu Mutu.

Moment de stupoare. În secunda următoare, eram deja pe schele, pentru a vedea mai îndeaproape.

Nu uitasem atât de repede că urcatul la o oarecare înălţime îmi dă nişte ameţeli sinucigaşe, paralizându-mi muşchii şi luându-mi orice posibilitate de a mă putea agăţa de ceva. Nu uitasem, doar că nu mai era atât de vital.

Ei nu, pentru Tonitza, Picasso sau Van Gogh n-aş fi murit cu aceeaşi uşurinţă. Dar ce aveam în faţa ochilor depăşea ca valoare trei sferturi din istoria picturii universale. Asta, ca să păstrăm nişte proporţii realiste.

Jos: Pîrvu Mutu şi soţia

Cine este Pîrvu? Un fiu de preot din Câmpulung, orfan de mic de mamă, singurul din cei şase copii ai familiei Pîrvescu care supravieţuieşte. Învaţă arta zugravitului de mic, de la un călugăr din oraşul natal, apoi este trimis spre desăvârşire în Bucovina, unde are ca dascăl un vestit pictor rus. Exprimarea plastică îi e mai precisă decât cea verbală. Pîrvu îşi capătă porecla „Mutu” şi „Zugravu”, fapt care nu îl împiedică să ajungă pictorul preferat al familiei Cantacuzino şi Brîncoveanu. Printre bisericile zugrăvite de el, amintim: Mănăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung, Mănăstirea Cotroceni a lui Şerban V. Cantacuzino, Mănăstirea Aninoasa a clucerului Tudoran Vlădescu, Mănăstirea Mărgineni, Mănăstirea Poiana a jupânului Toma Cantacuzino, Mănăstirea Lespezile a Pîrvului Cantacuzino, Mănăstirea Sinaia a Spătarului Mihai Cantacuzino, Mănăstirea Rîmnicul Sărat idem, Mănăstirea Trisfetitele (Colţea) idem, Mănăstirea Sf. Gheorghe Nou a lui Constantin Voievod Brîncoveanu, Mănăstirea Bordeşti, Biserica din Filipeştii de Tîrg, Biserica din Filipeştii de Pădure, Biserica din Călineşti, Biserica din Măgureni. După moartea soţiei, merge în pelerinaj cu cei doi fii la locurile sfinte, apoi se retrage în viaţa monahală la Mănăstirea Mărgineni. Moare în anul 1735, la vârsta de 76 de ani. (află mai mult aici)

Valoarea picturii zugravului Pîrvu este inestimabilă. Atât ca artă în sine, dar şi ca vechime, frescele, scoase la o licitaţie, ar fi greu de pus într-o sufragerie. Şi totuşi, pentru restaurarea acestei picturi, există un preţ. Pentru pictura din întreaga biserică, nu doar pentru un tablou, suma este mai mică decât cei 120.000 euro plătiţi pentru „Fata în roz”. Mai precis, cineva poate licita 80.000 de euro şi, oferindu-i, va ajuta la restaurarea acestei nepreţuite capodopere. E drept că nu şi-o va putea aduce acasă, dar numele lui va rămâne în istorie. Mai mult, va fi pomenit veacuri înainte de către monahii schitului. Mai preţios, mai rar, mai nobil decât un salon împodobit, mi se pare. Dar, mai există nobili astăzi? Boieri ca pe vremuri?

Şi dacă ar mai fi, pentru ca ei să afle, rugăm spuneţi mai departe povestea lui Pîrvu Mutu şi a Schitului de la Berca…