Gafencu şi „cămaşa lui Hristos” (1)

Intalnid-o din nou pe doamna intemnitata pentru refuzul de a-i trada pe legionari, i-am pus intrebarea care ma framanta – despre Valeriu Gafencu:

– A fost legionar pana la capat? Sau s-a dezbracat de „camasa verde” pentru „camasa lui Hristos”?

Raspunsul doamnei il citez din memorie:

– Gafencu a depasit legionarismul prin sfintenie.

Pe site-ul Credinta ortodoxa am gasit un fragment din viata lui Gafencu in care este discutata exact aceasta „depasire”. Vi-l ofer spre citire si meditatie:

Valeriu Gafencu, un martir român din zilele noastre

(fragmente)

În capitolul „Valeriu şi educaţia legionară”, Monahul Moise prezintă cu nepărtinire ce a însemnat, din punct de vedere istoric dar şi moral, Mişcarea Legionară. Arată părţile bune, dar şi greşelile ce s-au făcut în cadrul acesteia:

Dincolo de cauzele externe, sunt însă şi unele aspecte în sine ale educaţiei fraţilor de cruce sau a legionarilor discutabile din punct de vedere ortodox. În Îndreptarul frăţiilor de cruce al lui Gheorghe Istrate, ca de altfel şi în alte scrieri legionare, găsim exagerări legate de cultul lui Codreanu, folosirea unei terminologii neclare din punct de vedere ortodox, câteodată cu accente filetiste – erezia de a pune neamul înaintea Bisericii -, justificarea răzbunărilor şi a atitudinilor antisemite, jurăminte şi legăminte cu formule ambigue din punct de vedere teologic şi altele. Toate acestea arată că legionarii – la vremea aceea, pentru că în timp multe se vor remedia – deşi încadraţi în Biserică erau adesea în confuzie din punct de vedere teologic şi nu gândeau, nici nu se manifestau întotdeauna în duh ortodox.

Moanhul Moise arată că, odată ajunşi în închisori, legionarii s-au îmbunătăţit şi nu numai că n-au avut manifestări antisemite faţă de evrei, ci dimpotrivă, le-au arătat dragoste şi au venit în ajutorul lor ori de câte ori au putut. În acest sens sunt citate părerile lui Nicolae Steinhardt şi Leonard Kirschen, cel de-al doilea nu-i agrea pe legionari, numindu-i „fanatici antisemiţi” şi cu toate acestea el afirmă:

Cei din Garda de Fier erau de fapt singurii în care puteai avea totală încredere că nu te denunţă, că te ajută la nevoie şi că au înţelegere pentru nenorocirea care s-a abătut asupra ta. Cu cât condamnarea lor era mai grea, cu cât erau mai umiliţi şi persecutaţi, cu atât le plăcea mai mult. Se bălăceau în suferinţă şi tânjeau după ea. N-au renunţat niciodată la antisemitism. Bănuiau că evreii din închisoare sunt informatori şi nu le acordau niciodată încredere. Dar dacă întâlneau un evreu care nu-şi mânca pâinea din motive religioase, îi dădeau pâinea lor. Îl urau, dar îl ajutau.

La scurt timp după arestare, Valeriu Gafencu se detaşează de Mişcarea Legionară, dar nu în sensul de a se „lepăda” de ea. El începe a se concentra foarte puternic, cu toată fiinţa, asupra vieţii spirituale, trăieşte în rugăciune, practică rugăciunea inimii şi îi îndeamnă şi pe alţii să o facă. Lumina lui interioară iriza pe figura lui, frumuseţea lui fizică, un bărbat înalt, cu trăsături fine, cu privirile intens-albastre, era completată de frumuseţea spirituală. Avea multă dragoste, „se dăruia” lui Hristos şi celor din jur. Grupul ce s-a adunat în jurul lui era considerat şi de unii dintre legionari ca fiind „prea mistic”. De fapt duceau o viaţă de sfinţenie.

Traiul pe care-l aveau deţinuţii politici în închisoare era un adevărat iad. Erau înfometaţi, torturaţi fizic şi psihic. Erau bătuţi cu bestialitate, un act de cumplită cruzime este cazul în care un securist dă ordin la doi torţionari să-l bată pe unul dintre deţinuţi „numai în cap timp de două ore”, ordin ce a fost executat! Fenomenul de reeducare de la Piteşti a fost o victorie a elementelor diabolice. Aici deţinuţii erau obligaţi să bea urină şi s-au comis grozăvii satanice. Unii dintre condamnaţi au cedat şi au trădat şi au fost forţaţi să-şi supună la chinuri groaznice vechii colegi de suferinţă. Gheorghe Andreică ne spune că la Piteşti s-au săvârşit demonizări. Fenomenul a fost stopat la cerinţa anumitor foruri internaţionale. Monahul Moise încheie astfel capitolul despre Piteşti:

După încetarea torturilor, treptat, majoritatea celor căzuţi s-au întors la Dumnezeu. Luând în considerare evoluţia ulterioară a majorităţii celor trecuţi prin reeducare, vedem că diavolul a câştigat la Piteşti o bătălie în lupta pentru sufletul lor, dar nu războiul, cei mai mulţi revenind la Hristos, chiar mai buni – după spusa Părintelui Calciu – decât au fost înainte de această probă a focului.

Valeriu Gafencu a stat un an şi jumătate la Piteşti, până la sfârştul lunii decembrie 1949. Nu trece prin reeducare, „dar a suportat faza premergătoare, a regimului de exterminare aplicat înainte de începerea torturilor”. Cum era bolnav de TBC pulmonar, osos şi ganglionar a fost transferat la Târgu Ocna unde era şi Sanatoriu. Aici era un regim puţin mai blând şi cei ajunşi aici de la alte închisori, traumatizaţi fizic, psihic şi moral au trăit clipe de extaz sufletesc când gardienii nu numai că nu i-au înghiontit şi nu i-au numit „bandiţi”, ci li s-au adresat cu cuvintele: „Staţi, taică, mai încet… !” Ion Popescu îi mărturiseşte Monahului Moise, în aprilie 2005:

Târgu Ocna era un adevărat rai pentru noii veniţi: mâncare consistentă şi suficientă, libertatea de a circula de la o cameră la alta şi de a sta la soare în curte, posibilitatea de a vorbi cu ceilalţi, atitudinea binevoitoare a gardienilor şi altele.

Totuşi nu a fost mereu aşa nici la Târgu-Ocna. Au existat două intenţii de reeducare şi acolo, dar

Pronia dumnezeiască, atenţia şi solidaritatea deţinuţilor, precum şi atitudinea doctoriţei Margareta Danielescu, care a protestat la Direcţia Penitenciarelor, au zădărnicit cele două tentative de reeducare.

Viaţa relativ liniştită de aici a fost tulburată de un grup de reeducaţi, în luna mai, 1950. Cei de aici, care trăiau în duh şi rugăciune, nu înţelegeau de ce foşti colegi şi chiar prieteni de-ai lor se comportau ciudat şi se schimbaseră în rău. Când au aflat despre cele petrecute la Piteşti au luat măsuri:

Îi supravegheau pe reeducaţii activi, prevenind orice încercare de reeducare în sanatoriu, iar, printr-o atitudine plină de înţelegere, căutau să se prezinte de cei care nu fuseseră total pervertiţi.

Este foarte emoţionantă relatarea unui adevărat moment de scoatere, de către Valeriu Gafencu, a duhului rău din unul din cei reeducaţi. Acesta, doar cu o privire, a înmuiat sufletul celui chinuit şi, după ce s-a apropiat de el şi i-a vorbit, cel ce era stăpânit de diavol s-a căit şi a redevenit un creştin cu suflet curat. La Târgu-Ocna deţinuţii se ajutau mult între ei, cei care nu erau de tot slăbiţi îi ajutau pe cei ce nu mai aveau deloc puteri, îşi donau unii altora medicamentele sau bucata de pâine, spălau hainele (multe dintre ele îmbibate de puroi) celor grav bolnavi.

Prin dragostea şi seninătatea sa, Valeriu era sufletul atmosferei duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el.

Avea o bucurie şi o fineţe sufletească pe care doar la copiii fără prihană o mai găsim. Se înveselea de o floare cât de mică, dăruia buchete de flori colegilor din închisoare, îi influenţa să-i urmeze gestul şi să-şi dăruiască unii altora flori, scria şi compunea cântece cu caracter duhovnicesc care acum, în zilele noastre, se cântă prin mănăstiri. Ioan Ianolide, fiind cel mai apropiat prieten al lui Valeriu Gafencu, îl cunoaşte cel mai bine şi descrierile lui sunt cele mai sensibile şi reuşite, el spunea despre Valeriu că avea şi darul „de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viaţă”. Dar Valeriu Gafencu, cu precădere, vorbea despre Iisus Hristos, „tema lui preferată era curăţirea lăuntrică şi unirea cu Hristos.” Valeriu Gafencu, deşi a trăit doar 31 de ani, prin suferinţe, îndelungă răbdare, dragoste, curăţenie sufletească şi trupească, prin rugăciune necontenită, a ajuns la înţelepciune duhovnicească. Frazele lui despre credinţă parcă ar fi desprinse din Sfinţii Părinţi. Aş cita integral din cuvintele lui Valeriu Gafencu cuprinse în această carte, dar mă opresc la pasajul următor:

… pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.