Adevărul despre comunism (6)

Adevărul despre comunism (1): Dumitru Bordeianu – Procesul studentilor legionari
Adevărul despre comunism (2): Mircea Platon – Catre un tanar socialist roman
Adevărul despre comunism (3): Dumitru Bordeianu – Cum era viata in temnitele comuniste
Adevărul despre comunism (4): Razvan Exarhu – Una din cele “trei solutii” steinhardtiene, la feminin: Lena Constante
Adevărul despre comunism (5): Pr.Savatie Bastovoi – Campanie pentru recunoaşterea Genocidului Anticreştin în România Comunistă si Mihail Neamtu – Depolitizarea discursului ortodox despre sfinţenie.

Desi intentia mea era sa va iau mai usor, cu contextul politic si detaliile istorice, pentru ca tocmai am citit din Mlastina diperarii episodul inceputului reeducarii, vom arde niste etape si vom intra direct in subiect…

Pe scurt: reeducarea a fost, la propriu, o spalare pe creier in urma unor torturi inimaginabile, in asa fel incat cel torturat sa se dezica de crezul sau politic si religios, de familie si de prieteni sa sa devina, in final, din victima, tortionar al propriilor lui camarazi. Prefer sa nu spun mai mult. Textul vorbeste de la sine. Urla.

Pitesti – „Reeducarea”: Torturarea studentilor legionari

Pe la jumatatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi scosi din celula 18 si transferati în camera 2 parter, camaradul nostru Iosub Mihai, un tânar curat ca o fecioara, a avut câteva nopti la rând mai multe cosmaruri care ne-au dat de gândit.

Visa numai tineri legionari omorându-se între ei, sânge, reprosuri, tineri fugind unii de altii si, ceea ce era mai îngrijorator, faptul ca noi, cei din celula 18, luam parte la aceste actiuni, în special el însusi, eu si camaradul Oprisan. Timp de câteva zile la rând, dimineata, ne povestea aceste vise si cosmaruri si, mai mult decât atât, ne spunea ca are niste presimtiri tot atât de sumbre cum le avusese la Iasi înainte de moartea mamei lui. Era convins ca se va întâmpla ceva iesit din comun si cu el si cu alti camarazi de-ai lui.

Presimtirile lui, datorita curatiei sale sufletesti, aveau sa se adevereasca întocmai, ca si acelea ale mamei lui, facute de dânsa cu o zi sau doua înainte de a muri, când le-a spus surorilor lui urmatoarele: „Dragele mamei, voi spuneati ca Mihai se va face doctor, dar el nu se va face niciodata doctor”. Si într-adevar, Mihai Iosub n-a ajuns doctor, pentru ca a fost ucis la Pitesti.

Din cauza celor întâmplate ulterior n-am retinut ziua când am fost scosi din celula.

Dumitru Bordeianu

Într-o dimineata, nea Florica, gardianul nostru, a deschis usa celulei si cu o lista în mâna a citit cu glas înabusit – parca stia el ceva – urmatoarele nume: Oprisan Constantin, Bordeianu Dumitru si Iosub Mihai. „Faceti-va bagajul, ca sunteti dusi în alta parte!” N-am priceput atunci de ce nea Florica era atât de abatut, de parca mergeam la înmormântare. Ne-am facut bagajul si ne-am îmbratisat în lacrimi cu cei doi care ramâneau, Sandu Munteanu si Ion Grigoras. În timp ce-mi faceam bagajul, parca un cutit mi-a strapuns inima si m-a cuprins o stare de frica pe care n-o mai avusesem. Ne-am facut toti trei cruce si am iesit din celula. Am întors capul sa-l vad pe Iosub, care mergea în urma mea, si am vazut pe fata lui groaza.

Am fost dusi pe scara de la coada T-ului, pe unde eram scosi la aer, si am fost opriti în fata camerei nr. 2 de la parter. Si acum, când scriu si-mi amintesc, ma cuprinde o groaza de parca as intra iar în camera aceea.

De acolo se vedea prin plasa de sârma pâna la etajul trei. Nu se auzea nici un zgomot si nici o miscare.

Cum stateam lânga usa, a venit gardianul de pe acea sectie sa ne ia în primire de la nea Florica. Dupa putin, au fost adusi si Ion Munteanu, absolvent al Facultatii de Medicina din Iasi, originar din Oravita, si Comsa Ieronim, student al aceleiasi facultati, originar din Sinaia; acesta avusese functie în F.D.C. din Moldova. Amândoi erau cu condamnari mari. Ne-am îmbratisat, întrebându-ne de ce fusesem oare adusi acolo.

Stiam ca aceasta camera era încapatoare si cei condamnati la munca silnica cu ani multi nu stateau în camere, ci numai în celule. Camerele erau locuite de cei cu condamnari mici si corectionale. A venit apoi un alt gardian cu cheia, s-a uitat pe o lista si ne-a identificat pe toti înainte de a ne invita sa intram.

Îmi amintesc ca era într-o sâmbata si, fara sa vreau, mi-a venit în minte ca sâmbata era si ziua în care au început demascarile. Si azi ma simt cuprins de un fior de groaza când ma gândesc la aceasta si parca as trai frica mortii.

Cum am intrat, de la prima vedere am întâlnit figuri cunoscute, iar cel despre care aveam sa aflam peste câteva ore ce rol avea în camera, ne-a spus cu glas mieros: „Luati loc pe ciment în colt, lânga geam, si va puneti bagajele acolo pâna ce vom aranja cu paturile”.

Pe Ion Munteanu atunci îl cunoscusem, dar auzisem multe lucruri frumoase despre el; ceea ce îl caracteriza, pe lânga inteligenta, era o corectitudine dusa pâna la exces. A facut greseala sa-l întrebe pe cel ce ni se adresase: „Dumneata esti seful camerei?” si acesta i-a raspuns afirmativ. Nu era altul decât Prisacaru, coleg de an la Facultatea de Agronomie din Iasi cu Popa Alexandru, unul dintre cei care aderasera de buna voie la reeducarea de la Suceava, din grupul celor sase pregatiti pentru executarea tinerilor legionari si care luasera parte la cele întâmplate în camera 4 spital.

Printre cei din camera i-am observat si pe Virgil Bordeianu si pe Cantemir. Pe acestia îi cunosteam din libertate. Mai cunosteam câteva figuri de elevi din Câmpulung. Unii dintre elevii de la Câmpulung si Suceava aderasera la reeducarea din acest ultim oras si, în loc sa fie dusi direct la Târgsor, fusesera adusi la Pitesti, prin Jilava. (…)

Cum stateam în colt, pe bagaj, Oprisan m-a chemat lânga el si m-a întrebat în soapta daca cunosc pe cineva din aceasta camera. I-am raspuns afirmativ si i-am dat si nume. M-a întrebat apoi daca era vreunul care a acceptat reeducarea la Suceava. I-am aratat pe cei trei care stateau pe patul de lânga perete si vorbeau între ei; le-am dat si numele. Atunci Oprisan mi-a soptit: „Dragul meu, aici se întâmpla ceva groaznic. Uita-te la ce se vede pe fetele acestor tineri”. M-am uitat cu atentie: într-adevar, Oprisan avea dreptate. În acel moment, m-a cuprins frica.

Dupa discutia cu Oprisan, a venit la mine Virgil Bordeianu (o coincidenta de nume; nu eram rude, dar eram din acelasi judet si ne cunoscuseram la Iasi) prietenos, ca atunci când ne întâlneam în libertate. M-a întrebat ce mai fac, daca sunt sanatos si cum mai gândesc. I-am spus ca sunt sanatos si ca gândesc asa cum stia si el. Ceea ce m-a surprins a fost ca, desi a dat mâna cu mine, nu m-a îmbratisat ca de obicei.

Tot în acest timp, Iosub Mihai s-a dus printre paturi si, spre surprinderea lui, pe un pat de jos l-a descoperit pe Gioga Parizianu (eroul etuvei de la anchetele de la Suceava), înfasurat într-un cearceaf ud. I se vedea numai capul umflat si vânat. Când Iosub l-a întrebat ce face, Gioga, abia putând deschide gura, i-a spus: „Mihai, du-te de aici”.

Iosub a venit la mine si mi-a povestit tremurând cum Gioga, Strachinaru si alti camarazi, vreo doisprezece insi schiloditi, erau înveliti în cearceafuri ude, în aceeasi situatie cu Gioga. Iosub a continuat, spunându-mi: „Frate, ce se întâmpla aici? Ti-o repet, am presimtiri îngrozitoare”.

Munteanu, auzind discutia noastra, s-a sculat de la locul lui sa se duca printre paturi, sa vada daca cunoaste pe cineva de la Cluj. A întâlnit pe câtiva, dar n-au stat de vorba cu el. Întorcându-se la locul lui, ni s-a adresat apoi mie si lui Oprisan: „Ce-i în camera aceasta, domnule? Ma îngrozeste atmosfera de aici!” (…)

Ne-am sculat si ne-am dus lânga usa, asezându-ne în rând. Primul a fost Ion Munteanu care, cu corectitudinea lui obisnuita, observând ca pentru unii polonicul radea fundul hârdaului cu ce era mai gros, iar altora le ajungea doar apa chioara de deasupra, i-a atras atentia celui ce împartea masa ca nu o face corect. Prisacaru, care observa scena, i-a raspuns: „Nu te intereseaza pe tine”. Munteanu, care era un tânar cu mult bun simt, i-a replicat: „Te rog sa te porti cuviincios si civilizat”, la care Prisacaru i-a raspuns brutal: „Ai sa vezi îndata cât de civilizat sunt eu!”

Nu aveam asternut, cimentul era gol, iar noi eram asezati pe bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâncam, simteam parca ceva nevazut, facând rotocoale prin camera.

N-a trecut nici o jumatate de ora de când am terminat masa, ca Prisacaru, Cantemir si Virgil Bordeianu s-au apropiat de coltul nostru si cu un ton martial ne-au apostrofat: „Ba! Voi mai sunteti legionari?” Toti am raspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce sa fim altceva, ca doar pentru asta am fost condamnati!”

Munteanu s-a ridicat si le-a spus: „Dar dumneavoastra nu mai sunteti legionari? Pentru ce ati fost arestati si condamnati, nu ca legionari?” Cei trei au raspuns: „Noi nu mai suntem legionari, banditilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisacaru: „Eu nu sunt detinut de drept comun, ci un detinut politic, legionar. Iar daca dumneavoastra nu mai sunteti legionar, atunci iesiti la raport la director, sa va puna în libertate”.

„Banditule, sare Prisacaru, pe noi o sa ne puna regimul în libertate, iar tu o sa mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replica: „Aceasta nu o stii dumneata, daca eu voi muri în închisoare”.

Soarta le-a fost asa: Prisacaru a cazut victima unei minciuni si a fost executat, desi avea o condamnare mica, iar Munteanu a iesit teafar din închisoare.

De când intrasem în camera si pâna când cei trei s-au apropiat de coltul nostru, Oprisan, cu firea lui meditativa si totdeauna retinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisacaru ni s-a mai adresat o data, întrebându-ne daca mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelasi vocabular, ca de la stapân la argat. Dupa aceea a dat semnalul celor pregatiti de el pentru atac – erau în numar de vreo 30 – si le-a strigat: „Pe ei!”

Din clipa aceea si pâna spre ziua mi-am pierdut cunostinta. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineata în coltul nostru erau numai balti de sânge pe ciment. Niciodata pâna atunci nu-mi pierdusem cunostinta atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morisca si pat din timpul anchetei. Nici atunci si nici acum nu stiu cât ne-au lovit cei 30 de batausi. Mi-amintesc doar ca mi-a venit sa urinez, dar nu am putut sa ma ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci pâna la tineta, si atunci mi-am dat seama ca nu mai puteam misca. Nu ramasese parte din corp care sa nu ma usture si sa nu ma doara. M-am târât înapoi, la locul meu si, pentru ca nu vedeam bine, fata fiindu-mi umflata, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalti camarazi.

Îmi amintesc doar ca se facuse ziua si ca lumina soarelui patrundea în camera. Am deschis ochii si când am vazut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arata nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, fete negre si ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea si hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea sa urlu, era faptul ca izmenele si camasa, din cauza ranilor, se lipisera de corp.

Am încercat sa-mi adun gândurile, sa fac un efort de vointa si sa judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. Îmi amintesc numai ca, atunci când s-a împartit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar daca ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisacaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împartea masa: „Astazi banditii astia nu primesc nimic”.

Dupa ce toti ceilalti au luat masa, iar noi zaceam întinsi pe ciment ca niste cadavre, l-am auzit ca prin vis pe Prisacaru dând din nou semnalul: „Pe ei!”

Si iarasi cei 30 s-au napustit asupra noastra si eu am lesinat. M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coasta, zicându-mi: „Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile sa iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat si am scapat-o, varsând pe jos continutul. Din nou am simtit picioare în coaste si am auzit o voce care striga: „Banditul refuza masa!” Am raspuns ca nu o refuz, dar nu pot tine gamela.

Nu-mi amintesc daca în dupa-amiaza acelei zile bataia s-a repetat. Înclin sa cred ca cei trei, vazând în ce hal ne aflam, s-au temut sa nu moara vreunul dintre noi.

Cimentul fiind rece, parca îmi facea bine, potolindu-mi arsita ce o aveam pe corp. Nu era loc care sa nu ma doara. Sângele închegat si lipit de camasa si izmene plesnea la cea mai mica miscare, provocându-mi usturimi insuportabile. Si atunci am înteles de ce camarazii mei nu se mai miscau.

Cei din „comitet” nu ne-au permis sa punem nici macar o batista uda pe fata.

Dupa câteva zile, am fost luati, sprijiniti de cei din preajma si dusi pe un pat lânga perete, ca sa fim cu fata catre ceilalti. Atunci am aflat ca în camera se formase un comitet din Prisacaru, Cantemir si Virgil Bordeianu si ca ei acceptasera de buna voie sa nu mai fie legionari si sa lupte împotriva acelora care mai sustineau ca sunt înca si ca vor fi pâna la moarte; ca la Pitesti, Turcanu Eugen si nu „banditul” Bogdanovici conducea actiunea de demascare; ca nu de reeducare avea nevoie regimul comunist, ci de distrugerea noastra.

În urma celor întâmplate, Munteanu, care nu mai avea ochelarii, sparti de batausi, cu fata umflata si neagra de vânatai, a mai avut totusi taria si curajul sa-i spuna lui Prisacaru: „Cine ti-a dat dumitale puterea sa faci ce ne-ai facut?” La care Prisacaru i-a raspuns: „Regimul comunist, care are încredere în noi, si ai sa vezi tu ce putere am eu!” S-a dezbracat apoi de haina, a chemat patru gealati care sa-l tina pe Munteanu de mâini si de picioare, ordonând sa i se aduca si un servet ud. L-a dezbracat pe Munteanu, i-a pus servetul ud pe fese si a început sa-l loveasca cu o furie salbatica. Munteanu s-a vaitat de câteva ori, dar pâna la urma n-a mai miscat. Prisacaru le-a spus apoi celor ce-l tineau sa-l arunce în colt, pe ciment.

Atâta barbarie si atâta ura nu se puteau explica. Cum se putea ca unui om care nu ti-a facut nimic, care te-a întrebat civilizat, în loc sa-i raspunzi la întrebare, sa-l lovesti cu atâta cruzime, pâna vezi tâsnind sângele din el?

Dupa aceea, Prisacaru ni s-a adresat noua: „Sa vedeti voi, banditilor, ce putere am eu, pentru ca din cauza voastra, a celor care mai sustineti ca sunteti legionari, ne tine si pe noi regimul la închisoare; dar o sa va aducem noi, banditilor, în stare nu numai sa spuneti ca nu sunteti legionari, ci sa blestemati chiar si ziua în care v-ati nascut”.

O clipa mi-a trecut prin minte ca acum îmi va veni mie rândul. Si de data aceasta am ghicit ca cel care îmi va administra tortura va fi Virgil Bordeianu. Într-adevar, acesta s-a sculat de pe pat, zicându-mi: „Vino, tizule, sa vezi ce prieteni buni suntem noi amândoi si sa vezi cum îti voi administra o îmbratisare pe care nu o vei uita niciodata”. La un semnal, patru matadori m-au întins pe locul unde fusese Munteanu, dupa care, adresându-se celor din camera, Bordeianu spuse: „Uitati-va la banditul acesta, avem acelasi nume, am fost prieteni buni afara si sa vedeti voi cum se îmbratiseaza prietenii”.

Când m-am uitat în camera si i-am vazut pe toti adunati în fata paturilor, afara de cei batuti, pentru prima data mi-a trecut prin minte, fulgerator, un gând si mi-am zis: „Doamne, acestia nu sunt oameni, sunt curat diavoli”. Numai un om posedat de puterea satanei putea sa se arunce asupra ta, cel care pâna ieri îl considerai frate, prieten si camarad bun, fiind în stare sa faci orice pentru binele lui. Parca si azi îl vad pe Virgil cum îsi schimonosise fata semanând perfect cu a unui demon care te îngrozea.

Am observat pe fetele celor din camera aceeasi groaza. Virgil a mai strigat înca o data, ca sa fie bine auzit: „Toata lumea sa fie atenta aici, sa vedeti îmbratisare de prieteni. Atunci o sa va creada si regimul, când cel mai bun prieten al vostru si chiar un frate o sa va faca ceea ce fac eu cu prietenul meu”. Întorcând capul, abia am mai avut puterea sa-i spun: „Ce ti-am facut eu tie, Virgile?” La care el mi-a raspuns: „Stai sa vezi ce mi-ai facut”.

Nu mai puteam rationa, parca traiam un cosmar. Totul mi se parea ireal, iar puterile fizice ma parasisera. În acea clipa mi-a trecut prin minte ce bine ar fi sa mor. Sunt momente în viata când îti doresti moartea din toata inima si moartea nu vine.

Mi s-a pus servetul ud de la brâu în jos. Doar primele lovituri le-am simtit. Dupa aceea n-am mai stiut nici când am fost aruncat pe ciment, nici cât timp a trecut pâna m-am trezit din lesinul în care cazusem. Ceea ce am patimit eu de la Virgil Bordeianu în acea zi, au patimit si ceilalti camarazi ai mei de pe ciment. Când m-am trezit, am vazut ca toti eram desfigurati; trupurile nu le mai simteam; cimentul rece pe care eram întinsi ne facea bine.

Citeste si continuarea… „Reeducarea” – Caderea din stadiul de om