Skip to content

Adevărul despre comunism (7)

Noiembrie 5, 2008
Adevărul despre comunism (1): Dumitru Bordeianu – Procesul studentilor legionari
Adevărul despre comunism (2): Mircea Platon – Catre un tanar socialist roman
Adevărul despre comunism (3): Dumitru Bordeianu – Cum era viata in temnitele comuniste
Adevărul despre comunism (4): Razvan Exarhu Una din cele “trei solutii” steinhardtiene, la feminin: Lena Constante
Adevărul despre comunism (5): Pr.Savatie Bastovoi – Campanie pentru recunoaşterea Genocidului Anticreştin în România Comunistă si Mihail Neamtu – Depolitizarea discursului ortodox despre sfinţenie.
Adevărul despre comunism (6): Dumitru Bordeianu – Pitesti – “Reeducarea”: Torturarea studentilor legionari

Ce s-a intamplat in urma torturii sau, mai bine-zis, care era scopul torturii descrise in episodul anterior? Se poate tortura un om mai mult decat fizic?

Afla raspunsurile citind “Reeducarea” – Caderea din stadiul de om

Îmi amintesc ca în sâmbata care a urmat s-a produs si inevitabila cadere.

Am fost ridicati de pe beton si, sprijiniti, ne-au dus în fata comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisacaru.

c-oprisan

Costache Oprisan

L-au întins pe Oprisan, un adevarat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie.

Apoi am fost luati pe rând toti cei patru ramasi, Munteanu, Iosub, Comsa si cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana.

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul în sine, ca a lovit. Cu voie sau fara voie, el a acceptat sa loveasca si începutul prabusirii a fost inevitabil.

A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de câteva ori talpile lui Oprisan. Dupa aceea a scapat ciomagul din mâna, spunând ca el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap si cu pumnul în burta. Iosub s-a prabusit si a fost dus în lovituri de picior pâna în colt, sub geam.

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici alta data nu mi-am amintit ce am gândit si am judecat în acea clipa), l-am auzit pe Prisacaru strigând: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a învatat filosofie si este un mare sef legionar”.

La spusele lui Prisacaru în legatura cu filosofia, mi-am dat seama ca Oprisan, Iosub si cu mine ne gaseam acolo datorita lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat si m-a izbit în fata cu atâta putere, ca din câteva lovituri m-a doborât la pamânt. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mâna, zicându-mi: „Loveste-ti profesorul, banditule, ca de nu, te omor eu aici”.

Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma învaluise, incapabil fiind de a mai rationa. Ca am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanta, ci faptul ca am lovit pe omul cel mai drag, de la care învatasem atâtea. Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte. De aici a început caderea.

I-a venit rândul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan, fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.

Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera. Cred ca era primul caz de acest fel pe care-l vazusera. Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

În urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare si au fost chemati unii dintre elevii de liceu, frati de cruce, sa-l loveasca. În urma gestului de mai înainte al lui Comsa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; si ce au patit cei doi bieti copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei stiu. Iar Comsa, dupa ce a fost crunt batut la talpi, a fost aruncat în colt, pe ciment.

Nu stiam ce înseamna sa ma revolt împotriva mea însumi dar, vazând gestul lui Comsa si al lui Oprisan, si mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima data si m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.

În clipa aceea n-am cerut ajutor si tarie de la Dumnezeu si am ramas singur, dupa cuvintele Mântuitorului: «Fara Mine, nu puteti face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea si satana s-a folosit de slabiciunea mea si m-a împins spre cadere.

Asa cum n-am sa uit niciodata ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scara, tot asa n-am sa uit ochii lui Oprisan, pe când zaceam în colt, pe ciment.

Daca n-ar fi fost atitudinea lui Comsa, a lui Oprisan si a celor doi elevi, as fi putut crede ca toti studentii au fost niste criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai cruda realitate.

Nu stiu ce a mai facut Oprisan dupa ce m-am despartit de el; stiu doar ca a fost atât de torturat si chinuit la Pitesti si Gherla, ca s-a îmbolnavit de tuberculoza.

M-am mai întâlnit cu Oprisan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu ma puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodata taria sa ma duc sa-i cer iertare. Singurul, dintre cei care m-au torturat pe mine si a avut remuscari, venind sa-mi ceara iertare, a fost Costache Pavaloaia.

Se zice ca prima greseala este cel mai greu de facut, pentru ca din momentul când ai facut-o, lantul greselilor a fost declansat si caderea nu mai poate fi oprita.

În mintea mea se desfasura un proces, al carui continut era urmatorul: daca Ieronim Comsa, Oprisan, precum si cei doi elevi, au avut curajul si taria sa refuze sa loveasca, iar eu m-am supus ordinului din slabiciune si neputinta, însemna ca eu aveam sa ajung chiar mai rau decât Virgil Bordeianu. Si în acele momente de descumpanire am jurat, în sinea mea, sa încerc si iarasi sa încerc, cât timp voi mai putea, sa nu mai lovesc si sa cer numai ajutorul lui Dumnezeu, sa ma întareasca si sa-mi dea putinta de a rabda.

Dupa ce au fost desfigurati Comsa si cei doi elevi, Prisacaru i s-a adresat lui Lunguleac, sa ne arate el cum trebuie sa loveasca.

Îmi mai amintesc ca parca îmi parea si bine atunci când Lunguleac a început sa ma loveasca cu toata taria la fund si la talpi. L-am iertat atunci sincer pentru tot. El ma facuse de fapt sa-mi ispasesc neputinta si slabiciunea. În loc sa lesin ca dupa celelalte maltratari, precum bataia de la Virgil Bordeianu, loviturile lui Lunguleac mi-au dat tarie sa înteleg ca ceea ce se întâmpla era lupta satanei împotriva noastra, lupta data prin cei care ne torturau.

În timp ce Lunguleac ma batea, ma întrebam cine e nebun: eu, sau toti ceilalti? Cu acest gând, dupa ce loviturile au încetat, am avut taria sa ma duc pe picioarele mele si sa ma arunc pe ciment, alaturi de Oprisan.

Au urmat apoi câteva zile de relativa acalmie, pâna când s-a deschis usa si a intrat în camera cineva cu înfatisarea unui tânar din picturile lui Leonardo da Vinci. Înalt cam de 1,85 metri, cu un fizic de atlet, care dintr-o singura lovitura te-ar fi putut culca la pamânt.

S-a uitat prin camera si s-a oprit în fata lui Oprisan, desigur la indicatiile lui Prisacaru. L-a prins apoi de barbie, îndreptându-i fata spre el, si a început sa-l ameninte: „Tu, banditule, esti dintre ajutoarele lui Patrascu? Eu am sa te omor cu mâinile mele!”

Apoi a întrebat care-i Comsa. Acesta nu mai avea putere sa se ridice. L-a lovit cu picioarele, apoi l-a întors cu fata în sus, s-a aplecat asupra lui, l-a apucat de haina si l-a ridicat zicându-i: „Tu esti Comsa? Tu ai otravit cu Miscarea Legionara atâtia elevi de liceu din Moldova? Cu tine am o rafuiala aparte!”

A întrebat apoi cine este Munteanu. La raspunsul acestuia, s-a aplecat, l-a luat de guler, l-a ridicat si l-a izbit de perete cu atâta putere încât nu mai credeam ca se va mai ridica de jos. „Tu esti ma, ala agresiv? Lasa ca te potolesc eu, de n-o sa mai deschizi gura”. Adresându-se apoi lui Virgil Bordeianu, l-a întrebat care este „tizul” lui. „Mai, tu esti ala misticul? m-a zguduit el. O sa te scape din mâinile mele …” si a pronuntat o expresie scârboasa la adresa Preasfintei Fecioare Maria. M-a lovit cu pumnul în cap atât de tare, încât mi s-a parut ca-mi intra capul în cosul pieptului; m-am rostogolit pe ciment. Pe Iosub l-a scapat din vedere.

Dupa felul cum cei din camera amutisera, iar cei din comitet se linguseau ca niste catelusi pe lânga el, am fost convins ca acesta era vestitul Turcanu. De altfel, nu am întârziat sa aflu din gura lui Prisacaru, care i-a pronuntat numele cu supunere. S-a dus apoi printre paturi, desigur ca sa-i vada pe cei înveliti în cearceafuri. Nu stiu ce le-a facut, dar a doua zi li s-au luat cearceafurile si dupa câteva zile au fost dusi în fata comitetului de tortura si judecati, cerându-li-se sa spuna tot, sa declare ce nu declarasera la ancheta, în legatura cu cei din libertate si din închisoare. Si astfel, primul obiectiv din planul comunistilor în ceea ce priveste ancheta celor nedeclarate începuse sa prinda contur.

Când Turcanu a ajuns la usa, mi-am dat seama cât era de atlet si cât eram noi de neputinciosi si slabiti. Singur ar fi putut doborî o suta dintre noi. Si el, însa, si toti cei din comitet, aveau un regim alimentar special. La acea întâlnire cu Turcanu n-am putut sa-i vad fata decât un moment: era aceea a unui om cuprins de o furie care nu avea margini.

L-am mai întâlnit dupa aceea de mai multe ori, chiar între patru ochi, si am putut sa-l studiez mai bine, atât fizic cât si sufleteste.

Era un barbat frumos, iesit din comun, cu capul mare, cu trasaturi fine, fruntea lata, buze senzuale, parul castaniu spre blond, ondulat si nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albastri, foarte expresivi. Când se încrunta, te înspaimânta. Barbia, specifica tipului voluntar. Râdea rareori si râsul lui era placut, atragator. Corpul, bine proportionat, parea al unui atlet de performanta. Când îti dadea un pumn sau o palma, te dobora la pamânt. Când se enerva era atât de crud, ca distrugea totul în calea lui ca un ucigas feroce.

Mai era apoi si de o inteligenta iesita din comun si cu o memorie formidabila. Îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucuresti si la Gherla.

Era atât de satanizat ca nu mai stiai ce sa crezi despre el. L-am asemuit unui înger cazut. Vointa de putere cu orice chip îl adusese la nebunie. Devenise o bruta degradata si satanizata. Pe unde trecea el, prin camerele de tortura, pe coridor, la camera 4 spital, unde se scriau declaratiile obtinute prin chinuri, Turcanu raspândea în jurul lui o groaza si o frica încât tot ce era viu înmarmurea.

De multe ori când îl vedeam, îmi aduceam aminte ca era casatorit cu o fata frumoasa si ca avea o fetita.

Inteligenta lui era orbita de betia puterii, de dorinta de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Si din cauza acestei orbiri, sau poate pentru ca nu cunostea comunismul în esenta lui, Turcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comunistii.

Iar rasplata au fost niste rafale de arma care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecata de care sa nu poata scapa. Si omul ticalos a cazut victima propriei ticalosii.

Dupa executarea lui, sotia a primit un act de deces provenit de la Oradea.

S-a zvonit la Aiud si mai târziu în libertate, ca înainte de a fi fost ciuruit de gloante, Turcanu ar fi strigat: „M-au înselat bolsevicii si eu i-am crezut, si de tot ceea ce s-a întâmplat la Pitesti si Gherla numai eu sunt vinovat”. Cât or fi de adevarate aceste declaratii, numai cei ce au asistat la executia lui ar putea-o spune.

Înainte ca Turcanu sa plece atunci din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisacaru si celor din echipa lui sa vina la camera 4 spital, unde au stat vreo doua ore.

Când cei trei din comitetul de tortura s-au întors în camera, erau toti schimbati la fata. O furie demonica le stapânea fiinta. Ca stapâniti de delirul nebuniei, abia intrati în camera, au si pus mâna pe ciomege, strigând la ceilalti sa iasa dintre paturi si sa se grupeze lânga usa, asezati pe doua rânduri. Celor întinsi pe paturi le-au spus sa stea pe loc, iar celorlalti, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat sa se loveasca unul pe altul pâna ce nu vor mai putea. Aceasta desigur, în urma ordinului primit de la Turcanu.

Eram atent sa vad daca mai era cineva care nu voia sa loveasca. Si, spre surprinderea mea, afara de cei doi elevi, care nu-l batusera pe Comsa, mai erau vreo cinci, sase tineri, dintre care cunosteam si eu pe unul, care nu au acceptat sa loveasca. Prisacaru le-a spus acestor tineri refractari sa treaca lânga usa, unde au fost atât de crunt batuti, ca nu se mai puteau misca.

Ceilalti s-au batut între ei pâna la sânge. Prisacaru, dupa ce a considerat ca era îndeajuns, a ordonat oprirea bataii.

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, ca nu mai stiam ce sa credem. Cei 30 care se napustisera asupra noastra erau pusi acum sa se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozavie!

Eram sigur ca venea si rândul nostru. Într-adevar, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, sustinut de doi insi si adus în fata comitetului de tortura. A fost chemat Iosub Mihai sa-l bata pe Gioga, dar acesta a raspuns ca nu mai avea putere sa bata. Atunci i s-a ordonat lui Gioga sa-l bata pe Iosub; a refuzat însa si el sa o faca, zicând ca nu se mai putea tine pe picioare. Prisacaru si-a luat atunci el însusi aceasta sarcina. S-a dezbracat de haina, a luat un ciomag si a început sa-i bata la fund si la talpi când pe unul, când pe altul, pâna i-a lasat nemiscati. În acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisacaru sa nu-i mai loveasca pentru ca le tâsnea sânge din fese. Fiara satanizata, dezlantuita, a continuat însa, pâna ce acestia n-au mai reactionat. Dupa aceea Iosub a fost târât de picioare pâna în colt lânga noi, iar Gioga în patul lui.

Ma întrebam, de unde mai aveau acesti tineri puterea sa reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare.

A venit si rândul meu. Am fost chemat si în acelasi timp a fost adus si Ticuta Strachinaru, pe care-l cunosteam din libertate. Când l-am vazut m-am îngrozit: nu-l mai recunosteam. Baiat înalt si frumos, de o finete si gingasie feciorelnica, era acum într-un hal de nedescris. Mi-am zis: „Câta bataie o fi luat acest tânar, de nu mai seamana cu cel de ieri?” Strachinaru nu mai putea sa vorbeasca.

Prisacaru i-a ordonat sa-l bata pe „banditul mistic”. Strachinaru a dat din cap în semn de refuz. Atunci mi s-a ordonat mie sa-l lovesc pe Strachinaru si am refuzat si eu. Prisacaru a ordonat dupa aceea lui Virgil Bordeianu sa ma ia în primire, iar lui Cantemir sa-l loveasca pe Strachinaru. Era a doua oara ca Virgil Bordeianu ma lovea crunt la talpi si la fese, crapându-mi pielea si umplând patul de sânge.

Prisacaru, vazând atunci cum curgea sângele, a oprit bataia. Talpile mi se umflasera într-un hal fara de hal si aveam impresia, atunci când ma loveau, ca-mi bateau cuie în ceafa. Nu stiu ce forta m-a întarit ca n-am lesinat ca de obicei. Am fost târât apoi de picioare pâna la coltul nostru, pe ciment. Oprisan, Munteanu si Comsa fiind atât de zdrobiti, n-au mai fost batuti. Cei înveliti în cearceafuri, adusi ca sa se bata între ei si refuzând sa o faca, au fost zdrobiti de cei din camera.

Nu este adevarat ca toti cei trecuti prin demascarile din Pitesti si Gherla au batut. Marturisesc cu mâna pe inima ca am vazut cu ochii mei cum Gioga, Comsa si cei doi tineri, la care s-au adaugat si cei cinci elevi si Strachinaru, precum si cei înveliti în cearceafuri, au refuzat sa bata!

Dar sa fie limpede pentru toata lumea ca n-au fost doi care sa se comporte la fel. Fiecare s-a comportat si a actionat în functie de „genele” lui sufletesti, de zestrea lui morala si în primul rând de credinta lui în Dumnezeu, de dragostea fata de El si de semenul lui.

14 comentarii leave one →
  1. Noiembrie 5, 2008 8:58 am

    Profund impresionata de cele ce am citit…e deja noapte si trebuie sa ma opresc. Dar am sa revin…
    Un blog cu substanta!!!

  2. Noiembrie 5, 2008 11:43 am

    Foarte importante aceste marturii! Va recomandam si noi, daca ingaduiti, pe aceeasi tema si cu trimitere catre situatia prezenta:

    http://www.razbointrucuvant.ro/2007/12/12/autodemascarea-spovedania-satanica/ si celelalte materiale despre reeducare:

    http://www.razbointrucuvant.ro/category/vremurile-in-care-traim/portile-iadului/re-educarea-ieri-azi-si-maine/

  3. viatalatara permalink
    Noiembrie 5, 2008 1:33 pm

    multumesc! de cand caut fragmente dein „Intoarcerea la Hristos” sa pun pe blog… aveti cumva si fragmente din „Sfantul inchisorilor”? (cartile le-am citit, dar am nevoie de texte in word)

  4. Noiembrie 5, 2008 1:47 pm

    Nu, din pacate. Ar trebui cineva sa transcrie, insa doar mici fragmente, pentru a nu compromite vanzarea cartii, foarte ieftine de altfel, ale carei fonduri merg catre Schitul de la Aiud.

    Doamne, ajuta!

  5. viatalatara permalink
    Noiembrie 5, 2008 2:24 pm

    Nu ma gandeam sa pun decat cateva fragmente, asa cum am pus la „Cele patru asezaminte ale Sfantului Naum”: https://viatalatara.wordpress.com/2008/10/20/trecatorule/

    Ma gandesc ca asa, cititnd putin, cei care nu stiu nimic despre Gafencu ar putea deveni interesati.

  6. viatalatara permalink
    Noiembrie 5, 2008 2:27 pm

    ps: din cartea lui Dumitru Bordeianu am pus bucati mai consistente pentru ca oricum se gaseste on-line, in arhiva de marturii despre Pitesti: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/default.asp.htm

  7. Noiembrie 5, 2008 5:23 pm

    V-am inteles, sigur ca astfel ar fi foarte bine, insa nu avem, din pacate, electronic, niciun fragment.

  8. Ana permalink
    Ianuarie 17, 2009 5:17 pm

    Am citit cateva carti despre inchisorile comuniste. Ma gandeam ieri in timp ce citeam „Binecuvantata fii, inchisoare”, ca Dumnezeu ne-a adus ajutoare utile pentru vremurile care vin. Nu prea am cuvinte si exact cum spune si autoarea volumului, numai cei care au trait in inchisorile comuniste pot intelege cu adevarat ororile traite.

    Gandesc intoarcerea in tara, si ma incearca teama pentru scoala copiilor mei, pentru sistemul medical din tara, pentru mita care se da peste tot si care ma sufoca, pentru un servici.

    Mesajul parintelui Iustin Parvu insa este ACTUAL. El nu spune ca maine sa ne jertfim, ci ACUM. Daca i-as pune intrebarea sfintiei sale, despre problemele pe care mi le pun, cred ca nu m.ar privi ca pe o crestina. El care atunci cand era la Athos se sufoca si se gandea mereu la intoarcerea acasa. Si eu parinte, si eu…dar mi-am format si multe tabieturi distrugatoare:(

Trackbacks

  1. Adevărul despre comunism (6) « Viaţa la ţară
  2. Razboi întru Cuvânt » OMUL NEGRU A VENIT? OBAMA - ASTEPTAT CA OMUL NOII ERE A LUMII! (Noutati 5 nov. 2008)
  3. Pactul cu diavolul - între DA sau NU (1) « Viaţa la ţară
  4. Călăi şi Sfinţi « Viaţa la ţară
  5. De vorbă cu Părintele Calciu « Viaţa la ţară
  6. Piteşti după Piteşti « Viaţa la ţară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: