Aşa cum i-am cunoscut

Irina Nicolau

Ceea ce ne-am amintit noi aici confirma o poveste hasidica la care Irina tinea foarte mult. In rezumat suna asa: in trecut ţadicul (conducatorul comunitatii hasidice) stia cum sa aprinda focul sacru si sa spuna o incantatie. Timpul a trecut si mostenitorii traditiei au uitat incantatia, dar au mai stiut sa faca focul. Cei din urma supravietuitori ai traditiei nu mai stiau nici incantatia, nici cum se face focul. Dar stiau si transmiteau pe mai departe povestea ritualului focului sacru si, in felul acesta, totul (inca mai) era bine.

(Ciprian Voicilă)

Amintirea Irinei (1) – Anca: La prima vedere, Irina era culoare. Tesatura splendida, pretioasa, rara, fir de matase brodat de-a ameteala, galben, albastru, rosu strident. Orient. Mai sa-ti vina s-o furi si s-o tii numai pentru tine, in pumni, buna pentru vreme rea, guturai, pierdut simtul realitatii sau uitat sa visezi. Buna foarte pentru toate. Dar cum s-o furi, vai de mine? Cine-ar fi cutezat sa se apropie, fulgerat ar fi cazut. Ori de ochi, ori de gura. Amarnica faptura!

Amintirea Irinei (2) – Filo: Irina folosea expresii pe care oamenii din proximitatea ei le-au perpetuat. Am putea compune un dicţionar de cuvinte şi ziceri irineşti: „a fi garat”, „a bălti” (a lîncezi, a trăi de pomană), „a fi plevuşcă” (adică un om de nimic), „a aştepta pe cineva în poziţie ginecologică”, „a face un ciorăpel” (un lucru modest, aparent insignifiant), „a fi lăsat sau a lăsa pe cineva în bretele” (a lăsa pe cineva de izbelişte), „a bricola”…

Poate că oamenii dispar cu adevărat abia atunci când le-am uitat cuvintele.

Amintirea Irinei (3) – Adriana: Din zestrea de la Irina, un gând simplu, pe care încerc să-l pun în practică în tot ce fac: încearcă să dai tuturor intreprinderilor tale finalitate. Că scrii o lucrare de seminar, să nu rămână o hârţoagă şi o notă, că faci o mică cercetare, că ai un gând care ţi se pare rodnic… fă ca fiecare efort al tău să ajungă la oameni, altfel rămâne sterp şi inutil.

Amintirea Irinei (4) – „Barbatul meu mi-a zis ca daca ai o gaura, o pata, asazati-o in fata, sa-l privesti in ochi pe ala care ti se uita in pata. Nu-i nimic mai jalnic decat sa se uite cineva la o pata pe care o ai in spate. Mi-am dat seama ca spatele e ceva care trebuie sa fie fortificat, ca acolo sunt privirile pe care nu poti sa le intrerupi si sa le infrunti.”

Amintirea Irinei (5) – Colectia de interviuri…

Amintirea Irinei (6) – Cosmina: Având în vedere că o mare parte din arcaşii ei veneau acolo exact după zornăitul şi parfumul irinesc de Mamă, pot să afirm că, de fapt, totul era un cuibar. Eu îmi tot promit că atunci când voi avea o casă a mea sau o încăpere numai pentru mine, va fi ca odaia Irinei, ca raiul ei cu multe obiecte.

Asta e cu atingerea pe care nu mi-o explicam logic, e nevoia de cuibărit.

Amintirea Irinei (7) – Ioana: Dăruia prietenilor lucruri neaşteptate, pe care nu avuseseră ocazia să şi le dorească, dar care brusc le deveneau dragi sau indispensabile. Îi plăcea să le confecţioneze sau măcar să le personalizeze cu mâna ei. Cosea de mână cu mare plăcere, în aşa fel încât orice înnăditură devenea broderie. Dar mai ales, inscripţiona cu acul ceea ce lucra, măcar cu o dată, cu un nume sau cu o cruciuliţă.

Amintirea Irinei ( 8 ): „Înainte să te duci la şcoală eşti liniştit, eşti cu părinţii tăi. Când mă supăr, pe loc mă duc acolo şi fac o regresie aproape patologică, îmi reiau părinţii tineri şi pe mine fără responsabilităţi şi tot felul de rude care s-au dus şi un deal pe care coboram când luna era plină. Imaginea care mi-a rămas în minte este cu tata, care avea un castron mare de iaurt, mama venea după tata şi eu între ei. Era un spaţiu în care ştiu că oricând, orice mi s-ar întâmpla, dacă mă duc acolo, am scăpat.”