Comoara

Într-o noapte, un om oarecare avu un vis. Se făcea că o voce îi şoptea imperativ să plece de acasă, să străbată pământul întreg şi să ajungă într-o anume ţară, lângă un anume copac, unde îl aşteaptă, doar pe el, ascunsă o comoară. Omul s-a trezit nedumerit dimineaţa, un pic hăbăuc de cap, dar şi-a spus că nu e decât un vis şi a plecat la serviciu în continuare, deşi păstra în gură un gust bizar, de nelinişte amestecată cu speranţă.

A doua noapte, aceeaşi voce, la fel de imperativ, i-a repetat locul în care trebuia să ajungă. „Mă bântuie un coşmar!” şi-a zis, în zori, omul nostru, şi a băut o cafea dublă, fără zahăr.

După ce şi a treia noapte vocea nu l-a lăsat în pace, bărbatul şi-a dat seama că este probabil un semn şi nu face bine că-l ignoră. Şi-a trezit nevasta, i-a spus că el trebuie să plece, i-a spus şi de ce, iar nevasta, supusă, i-a făcut un pachet cu sandvişuri de salam şi caşcaval, i-a dat cheile de la maşină şi i-a urat drum bun. 

A urmat, după cum vă închipuiţi, desigur, un drum lung, plin de peripeţii pentru omul nostru, sau, mai bine-zis acum, eroul nostru. După vreme îndelungată, ajuns în ţara străină, sprijinit de copacul mult-visat, omul, frânt de oboseală, s-a aşezat să se odihnească. „Caut mâine o cazma. Sigur comoara se află îngropată la umbra acestui copac!” şi-a zis el, înainte de a cădea într-un somn adânc şi liniştit.

În somn, vocea pe care o auzise cu multă vreme în urmă i-a apărut din nou, soptindu-i că, dacă se va întoarce acasă şi va săpa în curtea lui, la rădăcina nucului din ogradă, va găsi comoara pentru care bătuse pământul în lung şi-n lat. Fără să mai aştepte dimineaţa, bărbatul se trezi şi o porni pe drum înapoi, ajunse acasă, îşi îmbrăţişă nevasta, mâncă o ciorbă de praz cu ardei iute, scuipă în palme şi începu să sape la rădăcina nucului celui bătrân. Nu după multă vreme, cazmaua scrâşni ca o alună spartă-n dinţi şi, când se uită mai bine, omul văzu strălucind, printre bulgării de pământ, o oală mare, plină cu galbeni vechi. 

Povestea de mai sus este una din poveştile mele preferate, deşi n-aş putea spune de ce. Am avut întotdeauna o aplecare către paradoxal, absurd şi ciorbe de praz. Deşi poate nu asta e explicaţia. Este o poveste care scoate din pepeni oamenii cuminţi, care nu şi-ar fi părăsit vizuina pentru nimic în lume ca să plece de nebuni pe coclauri. Sau, dacă ar fi făcut-o, ar fi dat cu căciula de pământ de supărare să ştie că au bătut drumul degeaba. Că aveau o oală cu bani sub nas şi cutezau să doarmă liniştiţi. Că au rupt trei perechi de opinci de fier şi-un toiag de oţel ca să afle că fericirea lor era, de fapt, acasă.  

Acum, trebuie să vă imaginaţi că, în curte, de câte ori cazmaua îmi scrâşneşte, izbindu-se de-o piatră, ca o alună spartă în dinţi, gândurile îmi fug la povestea asta şi mă aplec, scormonind cu labele ca o cârtiţă, să văd ce-am mai dezgropat de astă dată. Nu mă îndoiesc nici măcar o clipă că, acum! în sfârşit! am găsit comoara. Nu. Sunt convinsă că povestea cu omul devenit erou peste noapte e, mai mult decât paradoxală, arhetipală. Cred că fiecare curte are ascunsă o comoară, pe undeva. Trebuie numai să sapi bine, suficient de adânc, pentru a o scoate la lumină.

Cu câteva zile în urmă, am înţeles că nu m-am înşelat. Comoara era chiar acolo, la picioarele mele. Doar că fiecare primeşte, cum spunea Călăuza, ceea ce-şi doreşte cu mai multă tărie.

Comoara mea era pământul.