Gafencu şi „cămaşa lui Hristos” (2)

Gafencu şi “cămaşa lui Hristos” (1)

Am gasit azi-noapte, intr-o carte de interviuri luate Parintelui Iustin Parvu, o scrisoare a lui Gafencu catre mama sa, scrisoare celebra, de altfel, dar prea putin cunoscuta integral – de obicei sunt publicate doar fragmente din ea. Mi s-a parut uimitoare aceasta „intalnire” din carte, in primul rand, pentru ca nu era o carte despre Gafencu, si in al doilea, pentru ca venea exact cu raspunsul intrebrii mele din articolul pe care tocmai il scrisesem.

(Am scos din scrisoare doar doua mici fragmente extrem de personale, legate de prieteni si familie. Cititi integral scrisoarea pe blogul dedicat „Sfantului inchisorilor” , alaturi de celelalte scrisori trimise de Gafencu din temnita.)

Penitenciarul Aiud, 29 ianuarie 1946

Măicuţa mea scumpă, Iubitele mele surioare, Dragii mei,

Valeriu impreuna cu mama sa, la Galda

Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Azi am primit şi citit, cu cea mai mare ardoare sufletească, scrisoarea ce mi-aţi trimis-o voi. Îmi dau seama că în viaţa familiei noastre a intervenit un ceva nou, ceva neîntâl­nit, ceva neobişnuit. Dumnezeu a voit ca, în chipul cel mai firesc, să creşteţi sufleteşte prin încercările trăite şi… încet… încet… să evoluaţi în sensul vieţii celei adevărate, Iubirea–Hristos. Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ce­ea ce vă scriu eu acum. Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este Omul însuşi, decât acela ce se în­chipuie el. Altul este Adevarul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: – Ce-i cu Valea nostru scump, de ne scrie me­reu… mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?… Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Nu mi-am făcut niciodată iluzii în ceea ce priveşte modul vos­tru de a privi viaţa,  zbuciumul trăit în aceşti ultimi ani mai ales de mine. Este îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproa­pe trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gra­tii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungă perioadă, în care la plim­bare nu puteam merge, decât o oră şi jumă­tate pe zi, n-am facut altceva, decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost din cele mai grele. Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, ab­stinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinu­tă, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna ce­le mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea is­pite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?!

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toata stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deo­dată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrede­rea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozi­tor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deoda­tă… O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletu­lui meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate pă­catele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adân­că, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: “Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmăr­muriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă… unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica… un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi… mi-am continuat plân­sul… mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu. La data aceea, atitudinea mea era ceva cu to­tul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, tră­iau departe de propria lor realitate sufleteas­că. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi since­ritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix era lângă mine. Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci.

De la acea dată, când mi-am văzut toate pă­catele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păca­tului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă es­te războiul cu păcatul! Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iu­birea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta. De exem­plu: În timpul cât eram elev de liceu, am iubit o fată. În iubirea mea, aş fi căzut cu ea în păcat, dacă n-ar fi intervenit puterea lui Dumnezeu, care să-i dea suficientă tărie sufletească fetei, care şi ea mă iubea foarte mult şi, în felul a­cesta, amândoi să fim salvaţi de păcat. Dar, dragii mei, aici în închisoare, când am în­ţeles Cuvântul Mântuitorului care spune că chiar dacă numai te-ai uitat la o femeie şi ai poftit-o în inima ta, ai şi săvârşit păcatul curviei, am înţeles că eu am păcătuit. Aşadar, ca să fiu dezlegat de acest păcat, a trebuit să mă duc în faţa preotului duhovnic şi să mărturisesc: am curvit, am greşit. Lucrurile pe care vi le mărturisesc acum vă cutremură, poate, dar este de datoria mea sufletească a face aceste mărturisiri pentru pacea mea şi pentru fericirea voastră. Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului. Trebuie, însă, să mărturisesc că am avut şi momente de cădere, dintre care două momente (unul în clasa a V-a, al­tul în clasa a VIII-a), căderi pe care le-aş fi pu­tut evita, cu siguranţă, dacă aş fi avut o seri­oasă educaţie creştină şi dacă nu mă lăsam influenţat de prietenii cei mai buni, dacă luptam mai mult cu neputinţa firii acesteia pămân­teşti. Este adevărat că aceste două căderi – datori­tă naturii sufletului meu, înclinate spre curăţe­nie şi moralitate – n-au putut fi desăvârşit îm­plinite, căci scârba de păcat m-a făcut să-mi fie ruşine de mine însumi, dacă de Dumnezeu nu-mi era ruşine la acea dată, şi apoi am avut mari remuşcări şi regrete. Totuşi, trebuie să recunosc că am fost slab. Nu vă puteţi voi închipui cât de greşită şi su­perficială este educaţia ce ni se dă nouă în şcoli. În clasa a VIII-a, frământat de proble­mele tinereţii, i-am mărturisit lui Tuţa gândurile mele. Dintre toţi prietenii mei, atât în liceu cât, mai târziu, şi în Facultate, eram întotdeauna cel mai fanatic partizan al abstinenţei în rela­ţiile cu femeile. Desigur, erau mulţi, cei mai mulţi, majoritatea absolută, care făceau haz de asemenea situaţie. Viaţa morală pentru ei nu era o problemă. Şi, într-o noapte, am stat de vorbă mult cu Tuţa şi i-am mărturisit des­chis modul cum înţeleg eu viaţa. Ei, bine! Tuţa a fost la înălţime. Nu numai că m-a înţeles, dar mi-a dat, având o viaţă plină de experien­ţă, cele mai curate şi mai frumoase sfaturi. De atunci, fără îndoială că toate eforturile me­le erau îndreptate spre deplina curăţenie. Am mai vorbit cu Tuţa deschis despre aceste lu­cruri la despărţirea noastră din 1940. Aceleaşi frumoase îndemnuri. La Universitate am fost mult iubit. Dar m-am păzit să nu cad în păcat. Şi Bunul Dumnezeu m-a ajutat. Apoi am căzut în închisoare. Aici mi-am exami­nat cugetul. Şi mi-am dat seama că, chiar da­că cu fapta n-am săvârşit aceste păcate şi multe altele, cu vorba şi mai ales cu gândul le-am săvârşit. Deci atunci, în 1943, m-am dus la preot şi, după un adânc examen de conştiinţă, mi-am mărturisit toate păcatele vieţii. Mărturisirea m-a despovărat de ele. Şi o luptă continuă duc mereu. Şi, pentru om, lupta nu încetează până la moarte. Este drept că închi­soarea mă fereşte de multe ispite, exemplu: femeile, dar are şi ea o mulţime şi o mulţime de aspecte.

Azi sunt un om fericit. Cu atât mai fericit, cu cât Dumnezeu a orânduit în aşa fel încât să vă mărturisesc eu vouă toată viaţa mea intimă! Desigur, un cutremur aţi trăit fără îndoială, dar sunt convins că este spre fericirea voastră. Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufle­telor voastre. Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate pă­catele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare de­cât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire. Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte. Iată pentru ce v-am trimis „Îndreptar la spovedanie”. Iată pentru ce v-am trimis eu carnetul cu mărturisirea vieţii mele intime. Dacă este un om care vă doreşte mai mult fe­ricirea, acela sunt eu. Ascultaţi de îndemnurile ce vi le dau. Şi încă să ştiţi, în toate, dar abso­lut în toate, Nelu vă va înţelege. Căci iubirea lui Nelu pentru mine şi pentru noi întrece orice limite! Vă spun lucrurile acestea cu toată sigu­ranţa. Ce este, dar, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă. Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul. Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este De­săvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, măr­găritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrifi­căm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Nu­mai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apro­piem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina.

Dau deplină libertate ca toate mărturisirile me­le intime să fie citite de toţi cei dragi mie. Chiar dacă nu vor înţelege azi totul, va veni o zi în care mă vor înţelege şi-şi vor da seama cât de mult bine le-am dorit, punându-mi des­chis sufletul înaintea lor. Desigur, sunt două lucruri pe care în nevino­văţia voastră sufletească vă veţi sfii a le vorbi deschis. Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lă­saţi lumea, cu păcatele ei, în pace. Veţi fi feri­cite şi veţi fi mult iubite de orice suflet curat. Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi!

(…)  Sunt fericit. A fost un ger mare de tot. Am fă­cut tot ce-am putut spre a-mi păzi sănătatea. Dumnezeu m-a ajutat în toate. (…) Pe voi, toţi cei dragi mie, vă port în inima mea. Ascultaţi-mi îndemnurile pe care din iubire vi le dau.

Vă strâng în braţe,

Valeriu