Skip to content

Pierdut limba română. Găsitorului recompensă

Iulie 13, 2009

Îmi amintesc cu drag cărţile din copilărie. Scrisul mare, ilustraţiile bogate, labirinturi în care îmi plăcea să mă rătăcesc, pierdută, povestea pe care o ştergem din memorie, pentru a o regăsi, de fiecare dată, altfel. Plăcerea relecturii, care m-a făcut să înţeleg, mai târziu, că nu citeam pentru a afla ceva nou, ci pentru a fi acolo, iarăşi, cu prietenii. Cărţile, singura transcendenţă predată acasă, îmi erau nădejde către o lume mai bună.

Îmi amintesc emoţia cu care întâlneam un cuvânt nou, îl căutăm in dicţionar şi mă străduiam să-l memorez. Îmi amintesc bucuria descoperirii unei dificultăţi ortografice, încercarea de-a o înţelege şi de-a mi-o însuşi. Limba română îmi era, chiar dacă n-aş fi putut s-o spun pe atunci, o aventură de Cireşar. Iar cărţile, adevărate temple, care îmi ofereau, de fiecare dată, legea.

Aşa era pe vremea copilăriei mele. Gramatica se învăţa din cărţi. Şi, mai ales, captivanta jonglare cu virgule. Astăzi, dacă întâmplător ai un bagaj de cunoştinţe de prin şcoală, rişti să-l pierzi odată cu deschiderea unui draft din librăriile moderne. Primind zilele trecute o carte, başca dedicaţie de la autor, nimeni altul decât Jaques Salomé, vă închipuiţi bucuria cu care am deschis-o.

Apoi urmă o tăcere adâncă, dacă nu cumva profundă. Călătoream până în copilăria-mi îndepărtată. Totul, datorită acestui surprinzător moto, care începea chiar aşa:

Dar când voi ştii să recunosc…

Ei bine, da, în copilăria mea, cărţile erau altfel. Dar o greşeală de tipar este pardonabilă, quand même.

Bucuria mi-a scăzut însă exponenţial pe măsură ce am continuat lectura. Şi, credeţi-mă, nu literele în plus sau, deseori, în minus au contribuit la această schimbare climatică. Nici virgulele puse cu plantatorul, din care cele mai puţin deranjante erau între subiect şi predicat. Nu. Ci aventura de Cireşar care mi se refuza, prin aceste piedici. Noaptea care îmi căzuse pe umeri, grea, fără de stele. Lumea degradată în care, indirect, realizam că îmbătrânesc.

Dar să ne purtăm cu mănuşi, chiar dacă dăm cu barosul, şi să înţelegem titlul cărţii ca pe o mise en abyme a faptelor: Şi dacă am fi noi înşine, cine ar suferi? ne întreabă Salomé, sugerând că e bine să fim noi înşine, chiar dacă nu vorbim corect româneşte. Probabil că o lume întreagă, îmi zic eu, cu obidă. Dar stai, cartea are şi un subtitlu: Cum să renunţăm la autosabotorii din interiorul nostru. Oare la redactor, sau la corector se referea?

6 comentarii leave one →
  1. Scomina permalink
    Iulie 13, 2009 7:25 pm

    Imi pare asa de rau pentru sabot!🙂
    Vreau sa nu ies din still. Am vrut totusi sa-ti dau de cap cu cartea, si am decis sa folosesc sabotul, pentru zilele si noptile in care m-ai asediat pe vremuri cand infiam orase. Veeeezi cum se scrie? De fapt? Virgulele tale!!!

    Cei care-i vand omului cartile n-au nici redactor, nici corector, doar casier. Te rog frumos… Erau o armata de casieri, pentru ca banii ceruti fara bon fiscal sau ceva erau prea multi si prea grei. Tu mi-ai zis ca franciza costa… Nu franciza costa, ci franceza!
    Uite, mai costau virgulele si motorina (semanatoarei). Te-a costat totul, ah!

    Si totusi Jacques e scump🙂 …

  2. Iulie 13, 2009 7:56 pm

    Iubita mea,

    Saboţii-s de purtat, de călcat, de dansat, de tropăit. Uneori, de spart geamuri, capete, oglinzi. Adică, sunt inestimabili ca valoare sentimentală. Restul nu mai contează. Hai să jucăm o sârbă. Ca pe vremuri. Desculţe!

    Şi apoi, ca să iubim mai tare tălpile goale, ne-om încălţa şi cu saboţi.

  3. Iulie 14, 2009 4:01 am

    Tara care moare pe limba ei
    Mă uitam la ştiri azi dimineaţă, la televizor. E puţin spus asta, întrucît mă uit la ştiri mai toată ziua şi le şi traduc online. Însă uneori eşti izbit de cîte un aspect pe care îl ştiai, îl simţeai, îl vedeai, dar încă nu l-ai definit cu nervozitate. Ai nevoie, subit, să le pui cap la cap. Limba, recte batjocorirea limbii române: despre asta vorbim. Gramatical – dezacorduri între subiect şi predicat; viruşi verbali – cel mai cunoscut e “deci” la început de discurs, apoi “oltenisme”: “chestiile astia…”. Dar ş.a.m.d. Este grav pentru mine, în primul rînd, pentru că efectiv nu ţin minte ca în copilăria şi adolescenţa mea să fi auzit atîtea neglijenţe. E posibil să fi fost crescut doar acasă, în bibliotecă, deşi nu eram asocial şi aveam cunoştinţe care nu erau neapărat educate. Dar am impresia că golanii de anii �80 nu vorbeau atît de prost precum o majoritate crescîndă de golani de azi, elevi de azi, politicieni de azi.

    O explicaţie ar fi explozia media. E ca emoticonurile de pe net. Auzi ceva şi reproduci, la îndemînă. Te fură, te copleşeşte, în absenţa unei biblioteci citite. Preiei clişee, pentru că se înmulţesc logaritmic la tembelizor. Instrucţia nu se mai face la clasă, la catedră, ci printre bănci, în pauză, pe hol. Şi nu e vina profesorilor. Am fost profesor şi recunosc că am simţit că sînt pentru mulţi, tot mai mulţi, irelevant, din altă lume. Îmi scăpau. Era ca şi cum le-aş fi vorbit în elină. Evident, cu excepţii notabile. Dar tendinţa pare sumbră.

    În al doilea rînd, scăpăm din mînă accentul. Se învaţă pînă şi fetele, mai ales din clasele mici de liceu, să vorbească ţigăneşte, şmechereşte, evitînd pe cît posibil vocalele. Am ajuns să cred că e preferabil să te îngropi în Internet decît să te uiţi la televizor. Vulgaritatea accentului e mai periculoasă decît vulgaritatea unei înjurături neaoşe (ţin să subliniez că nu mă refer la vreun accent ardelenesc, moldovenesc, oltenesc sau bănăţean!). E un accent nou, de tip virus – nu mă feresc să-l definesc ca fiind ţigănesc – care se insinuează şi corupe, deoarece anticorpii sînt labili. Tineretul nu mai citeşte, stă noaptea pe Internet, se uită la TV în prostie, ascultă manele, profesorii buni pleacă din învăţămînt (fie ies la pensie cei vechi şi buni, fie cei încă tineri – pleaca dezamăgiţi de leafă, lăsînd loc unora care au terminat facultatea cu 5 sau nici n-au făcut-o).

    Sincer, sînt îngrijorat. Am 40 de ani şi mi-e teamă sau doar lene să-mi las rostul de aici, ca să plec în neant. Imboldul încă rămîne, totuşi. Dacă aş fi avut 25 de ani, aş fi plecat. Concomitent, mă gîndesc că toţi tinerii competenţi ar pleca. Nu mă refer la bani, deşi motivaţia asta funcţionează cu brio. Mă refer doar la scîrba culturală vizavi de mlaştină sau nisipurile mişcătoare lingvistice în care ne scufundăm. Azi e mai rău decît ieri. Cum o să fie mîine?

    (Asta e un articol pe care l-am publicat acu ceva vreme in ‘Dilema Veche’. Devine tot mai actual…
    In ce priveste redactorii si corectorii de carte, Dumnezeu cu mila la puzderia de edituri facute de oameni fara carte. Editurile respectabile le numeri pe degete: Compania, Humanitas, ALL si alte cateva. Apoi, de unde redactori? Cei vechi, care inca mai traiesc, plus cativa mai tineri care au invatat de la ei. E la fel ca in invatamant. Cand o sa iasa la pensie cei vechi, se va alege praful…

  4. Iulie 14, 2009 1:47 pm

    Interesant articol. Totusi, as vrea sa punctez niste diferente. Televizorul nu a fost niciodata o scoala de cultura. Pe cand cartile, da. Cartile erau ultima reduta. Mi se pare ca traim un Fahrenheit 541, pe viu. Dar mai rau ca in filmul lui Truffaut. Acolo, dusmanii erau exteriori si stiai cu cine lupti. Acum, dusmanii cartilor sunt cartile insele. Infiltrati. Sabotori, vorba lui Salomé. Cartile isi dau singure foc, isi pun dinamita. O sinucidere discreta, la care suntem partasi cu totii, prin refuzul implicarii.

  5. bogdan permalink
    Iulie 15, 2009 12:47 am

    Iti multumesc pentru acest articol. Credeam ca sunt singur in frustrarea mea. Desi fac parte din generatia tanara (am doar 24 de ani), ma ingrozesc de incultura crescanda ce decimeaza randurile romanilor. Nu pot descrie cata dezamagire am simtit prima oara cand am vazut o greseala de dublare a literelor intr-o subtitrare la tv si, mai apoi, intr-un procent mult mai mare, cand am intalnit greseli de genul acesta in cartile citite in ultima perioada. Nici nu mai pomenesc de frustrarea cauzata de intalnirea greselilor acestora la persoane cu un volum impresionant de carti citite, de la care aveam asteptari mari…

  6. Iulie 15, 2009 6:25 am

    @viata la tara (imi place nick-ul:)
    Mi-a trecut prin cap o carte pe care am re-redactat-o pentru Paralela 45 (editia initiala Univers – am facut mai curand corectura de spalt, pentru ca era perfect tradusa si redactata deja). Ernst Junger, Falezele de Marmura. Se facea ca esti intr-o lume idilica, plina de flori si insecte prietenoase. O lume frumoasa, la tara. Dar exista un rau exterior, niste cvasi-salbatici, care voiau s-o distruga. Si au reusit. Si s-a ales praf si foc din acea fericire inocenta.
    Cartea e trista, dar superba.
    Cred ca ne paste asta si pe noi, cititorii. Fara violenta (traim in epoca insinuarilor, la fel cum s-a schimbat razboiul atunci cand uniformele nu au ramas demne, ci s-au ‘camuflat’). Chiar si noi cadem prada net-ului, TV-ului etc. Si cand vom muri, ce-o sa faca cartile? Cine le va mai mangaia, fosni?
    Nu cred ca e mare pericol de inflatie de carti. Carti stupide au existat mereu – nu le-au inventat Pavel Corut si Ion Tugui. Sper insa ca unii oameni sa inteleaga ca o carte se poate citi la lumina lumanarii, daca a picat curentul electric…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: