Skip to content

În căutarea Adevărului. Jurnalul unui rebel convertit (2)

Iunie 10, 2009
În căutarea Adevărului. Jurnalul unui rebel convertit (1)

CellChainDar căutarea Adevărului nu e o călătorie atât de simplă pe cât ar părea, cu toate că lui Dionysos i se oferă şanse nenumărate să-l întâlnească. Şi asta pentru că, de câte ori îl găseşte, rebelul autor nu face decât să-l dinamiteze, neîncetat. S-ar părea că îl ispiteşte mai mult călătoria decât ţinta ei. Muchia îngustă dintre viaţă şi moarte, atât fizică, dar şi spirituală, este drumul sau preferat. Abia când începe prăbuşirea şi îşi simte zdrobirea iminentă, abia atunci strigă după ajutor. Oricum era prea târziu. Cu mintea distrusă, cu sufletul înghenunchiat, întru totul rob puterilor întunericului, Dionysos este fericit. Acum ştie unde este Adevărul. Acum ştie că drumul pe care a pornit este greşit. În sfârşit, o certitudine! Totuşi, găsirea Adevărului nu înseamnă capătul călătoriei. Şi asta din cauză că ajunsese atât de departe de el… Drumul continuă, dar înapoi. E mult mai lin, pentru că e acasă.

Călătoria autorului spre Adevăr nu este, aşadar, pozitivă. Ci reuşeşte să-L întâlnească prin negaţie: nu-i nici aici, nici aici… Tot ce ştie Dionysos este că Adevărul trebuie să fie total, lipsit de compromisuri, liber. Mai târziu va afla că, de fapt, Adevărul îl face liber şi că nu există Adevăr fără eliberare. Rebelul care urăşte constrângerile şi le adulmecă de la distanţă îşi găseşte, în sfârşit, pacea.

Să-l urmăm câţiva paşi pe cale… Şi să vedem unde NU este Adevărul. Ei bine, Adevărul nu poate fi într-o viaţă trăită superficial, fără sens, deşi în desfătare.

Trăiam şi mă mişcam cufundat într-o taină. Lumea, viaţa, mi se revelau ca o uriaşă taină… Dar cea mai intimă taină a mea eram eu însumi. Sinele meu… acest necunoscut. Îmi era pur şi simplu cu neputinţă să trăiesc fără a dobândi răspunsuri la asemenea întrebări. În jurul meu, oamenii manifestau un acut dezinteres pentru acest tip de probleme. Viaţa societăţii se conformează unui program având la bază o serie de valori „economice”€œ. Viaţa indivizilor se subordonează aceluiaşi program. Viaţa mea era aşadar inevitabil programată. Alţii se gândiseră pentru mine, înaintea mea. Voi obţine diploma de licenţă, îmi voi satisface stagiul militar, îmi voi procura un serviciu bun, mă voi căsători, voi avea copii, voi pleca în câteva excursii şi vacanţe, voi ieşi la pensie, voi muri… Proiectul era astfel finalizat… Dar care să fie rostul adevărat al tuturor acestor etape? În fond, care este sensul, scopul vieţii?

Stereotipiile fiecărei zile sunt consternante: dis-de-dimineaţă pornim grăbit spre locul de muncă, unde petrecem opt ore de lucru – care de obicei nu ne furnizează nici o satisfacţie şi ne absorb toată energia -apoi casă, mâncare, puţin somn de după-amiază, lâncezeala televizorului, fotbal, scenete umoristice, nelipsitele ştiri menite să ne spună ce ar trebui să ne intereseze şi ce părere ar trebui să avem despre diverse chestiuni absolut secundare, apoi somnul… şi iarăşi de la capăt. Din când în când mai întâlnim şi câte un prieten, mergem împreună la o tavernă, spunem un banc… Cine are mintea sau cutezanţa de a pune măcar în discuţie şi probleme serioase?… Trece şi această zi „fara nici o durere”€œ şi „in mod placut”€œ, şi astfel se scurge întreaga noastră viaţă. Acesta este tabloul activităţilor omului occidental contemporan.

Aşa ceva n-am putut tolera. Mă exaspera gândul că într-un chip asemănător se va consuma şi viaţa mea, fără să înţeleg ce mi ce întâmplă. Sufeream cumplit… întregul cancer al societăţii, uriaşa mulţime inertă şi obedientă, mă obligau să mă conformez şi să-mi ignor întrebările, să renunţ la strădania de a afla răspunsuri. Mă simţeam precum Sisif, prizonier al unui efort zadarnic… încercam din răsputeri să rezist, dar fără succes. Mă apropiam de prăbuşire.

Adevărul nu este nici în relaţiile de dragoste sau de prietenie, bazate pe diverse interese. Nici măcar în familie rebelul Dionysos nu-l găseşte…

Înainte vreme, nimeni nu mă iubise cu adevărat pentru ceea ce sunt. Toţi mă „iubeau”€œ pentru un motiv. Domnişoarele mă „iubeau”€œ în măsura în care socoteau ca am un chip sau un corp frumos. Dar dacă în urma unui accident m-aş fi ales cu vreo invaliditate, oare n-aş fi rămas aceeaşi persoană? Totuşi, nici una dintre ele n-ar fi rămas lângă mine. Nici una nu mă iubea adevărat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiinţei mele, cu alte cuvinte – pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relaţie cu mine, ci numai cu trupul meu.

Prietenii de ce mă iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru şarm, pentru cunoştinţe? Dacă nu eram la Universitate, n-aş fi rămas aceeaşi persoană? Dacă mă loveam la cap şi mi se îngreuia mintea, n-aş fi fost acelaşi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni.

Nici chiar dragostea părinţilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de nişte aşteptări, de anumite dorinţe de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau şi pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrâneţe.

Dar nu exista nimeni care să mă iubească pentru ceea ce eram? Curat, fără nici un interes, fără să aştepte vreo oarecare răsplată? Nu avea importanţă dacă eram deştept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău. În spatele tuturor acestor lucruri superficiale existăm eu, sinele meu adevărat. Voiam ca cineva să mă iubească pur şi simplu, numai pentru că existam. Să iubească miezul adânc al fiinţei mele, nu fardurile sociale.

Am început aşadar să mă dispensez de toate aceste „podoabe”€œ. Mai întâi hainele. Am început să mă îmbrac urât, fără gust. Prietenii au fost repede dezamăgiţi, nu puţini dintre ei s-au mâniat chiar de această schimbare şi s-au îndepărtat de mine.

Am realizat cu uimire cât de false şi de superficiale erau relaţiile mele cu cei din jur. Chiar şi cei mai apropiaţi prieteni ai mei începuseră să se poticnească. Eram însă hotărât să merg până la capăt. Să arunc de pe mine, să mă eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Să mă dezgolesc cu desăvârşire pe mine însumi, până la a rămâne fiinţă curată, pură.
Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care mă percep real si profund: cei care ar fi continuat să rămână alături de mine numai si numai pentru ceea ce sunt.

Ei bine, n-a rămas nimeni… M-am aflat absolut singur. Într-o solitudine fiintiala. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiinţei mele, miezul sinelui meu, dar… rămăsesem singur. Mi-ar fi fost uşor să mă întorc la o viaţă superficială. Ştiam să joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndrăgostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. Odată ce descoperisem centrul fiinţei mele, intenţionam să mă ocup de mine însumi. Voiam să îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei conştiinţe de sine îmi produsese suferinţă. Această suferinţă a distrus falsul idol frumos pe care îl făurisem înlăuntrul meu.

Suferinţa se dovedea un bisturiu ascuţit. Tăia adânc şi îmi despărţea carnea de oase. Falsul de adevăr. Exista în interiorul meu multă minciună care trebuia expulzată. Chirurgul era hotărât. Operaţia trebuia să aibă loc. În caz contrar, nu exista nici o şansă de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.

– Va urma –

6 comentarii leave one →
  1. Scomina permalink
    Iunie 12, 2009 12:42 pm

    E extraordinar!

    De abia astept sa o citesc…

    Multumim!

  2. Iunie 16, 2009 7:59 am

    interesant…. si totusi amar….

    unde si ce este adevarul? e cuantificabil? il detectezi dupa miros mama? E in preajma noastra si totusi nicaieri?
    de ce adevarul doare? de ce toti ce ce il au cauta sa il sistematizeze, sa il institutionalizeze? de ce cei ce isi spun ca l-au gasit se opresc a diviniza libertatea din cusca in care adevarul lor rezoneaza la intrebarile fundamentale ale vietii, si la episoadele intrinseci ale realitatii existenta….nasterea…….. copilaria…. adolescenta… tineretea…deciziile…. casatoria… divorturile….bolile… calamitatile….moartea?

    Exista un astfel de sistem integrator?

    de ce nimeni nu tine seama de cele doua taisuri?

    de ce!!!?

    ….

    din seria intrebari copilaresti…. frustrant de sincere

  3. Iunie 16, 2009 1:31 pm

    Rocheg… te-ai gandit ca intrebarea „ce este sau unde este adevarul”, poate fi pusa si „Cine este Adevarul?”

    Mircea Eliade are un pasaj superb, in „Solilocvii” parca, in care spune ca un om se poate misca o viata intreaga intre doi pereti, fara sa gaseasca usa, pentru ca usa era pe un al treilea perete.

    Cateodata, cand nu gasim raspunsurile, este posibil ca intrebarea sa fie gresita.

    Adevarul il recunosti tocmai prin faptul ca te face liber. Nu doare, dimpotriva. Vindeca. Mangaie. Adevarul trebuie sa fie salvator.

  4. Iunie 16, 2009 9:46 pm

    @viata la tara – Mi-ai luat vorba din gura🙂

  5. N. E. permalink
    Septembrie 17, 2009 3:25 pm

    M-a impresionat cartea. Sunt probleme pe care le intalnim si in prezent, cred ca ar fi bine sa fie citita de cat mai multi tineri? Dar nu numai.🙂

    Citatul de mai jos insa, mi-a lasat un pic de gust amar:
    „Nici chiar dragostea părinţilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de nişte aşteptări, de anumite dorinţe de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau şi pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrâneţe”.

    Oare chiar asa sa fie? Chiar nu exista parinti care sa-si iubeasca copii in orice conditii „fara o seama de motive precise”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: