Skip to content

În căutarea Adevărului. Jurnalul unui rebel convertit (1)

Iunie 9, 2009
„But I like rebels, all my life I was a rebel“
Dionysios Farasiotis

Marea şansă a lui Dionysos este că, oriunde îl duc paşii, nu se odihneşte niciodată mental, oricât de obosit, rănit sau înrobit ar fi, ci continuă eroic să-şi pună întrebarea esenţială: Unde este Adevărul? Chiar şi atunci când mintea nu îl mai ascultă, când toate drumurile de întoarcere îi sunt, fizic şi psihic, închise, întrebarea esenţială nu îl lasă în moarte, ci îl azvârle în viaţă, cu o forţă, mai mult decât etică, ontologică. Ca un erou legendar, Dionysos se întoarce de pe tărâmul umbrelor pentru a da mărturie despre Lumină.

Atunci s-a petrecut ceva straniu şi minunat. Am simţit pogorându-se lin asupra mea ceva foarte pur, asemenea diamantului, limpede, delicat, simplu, paşnic, pătrunzător, atotputernic. M-a umplut de bucurie. Mintea mi s-a deschis într-un adânc fără margini, care m-ar fi înfricoşat dacă nu mi-ar fi adus o linişte profundă şi desăvârşită acel ceva care devenise una cu sufletul meu. O lumină mentală. (pg. 80)

Este dificil să-i explice cineva unuia care s-a născut orb ce înseamnă „lumina”€œ, ce înseamnă „a vedea”€œ. De oricâtă elocinţă ar dispune, el îi va putea transmite extrem de puţine date individului orb. Însă, dacă printr-o operaţie reuşită va izbuti să-i facă să vadă, atunci nu mai trebuie să-i explice nimic. Cel care mai înainte fusese orb, cunoaşte acum el însuşi. Are o trăire şi o experienţă personală. Acum cunoaşte fără explicaţii raţionale, care se dovedesc de prisos şi chiar obositoare. (pg. 93)

file0005În literatura convertirii, cartea Marii intitati ai Indiei şi Părintele Paisie de Dionysios Farasiotis (citeşte on-line / comandă on-line) reprezintă, cu siguranţă, un capitol important. Cu toate acestea, au fost voci care au contestat autenticitatea experienţelor descrise, din cauza caracterului lor cu totul excepţional.

Nu sunt scriitor profesionist, nici nu am veleităţi şi pretenţii literare. Relatez pur şi simplu istoria mea. Nu expun teorii, nu produc idei noi, nici nu sondez cuceritoare probabilităţi. Nu emit reflecţii, nu susţin anumite puncte de vedere. Mă limitez la a expune întâmplările pe care le-am trăit. Nişte întâmplări care sunt de necrezut pentru omul contemporan obişnuit.

Omul obişnuit… Acest Procust care urmăreşte să aducă totul la măsurile lui, pentru a nu fi incomodat în „fericita”€œ sa letargie. Va ironiza, va calomnia, va denatura, va urî, va combate, va înlătura tot ceea ce îl depăşeşte. Nu acceptă să gândească, televizorul l-a făcut să urască raţiunea. Nu admite să se problematizeze, e prea epuizant. Civilizaţia contemporană l-a fragilizat considerabil, le vrea pe toate uşor. În felul acesta rămâne la suprafaţa vieţii, încătuşat numai în lucrurile materiale.

Este mort duhovniceşte. Traieşte€œ într-un sens strict biologic, numai cu trupul. Tot interesul lui este centrat doar în aria funcţiilor fiziologice. Astfel dobândeşte o tot mai pronunţată alipire de materie, de lucrurile materiale. El a dispreţuit realitatea cea mai înaltă a fiinţei sale, sufletul sau veşnic, şi s-a ataşat exclusiv de trupul sau. Astfel a ajuns numai trup şi s-a condamnat pe sine la o viaţă lipsită de demnitate. Omul fiind în cinste n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor, spune Scriptura (Ps. 48, 12).

Într-adevăr, prin conţinut, cartea reprezintă o lectură ieşită din comun. Întâmplările se petrec în realitate, dar nu în cea fizică. Iar abundenţa, densitatea şi gravitatea lor sunt capabile să pună pe gânduri şi pe cel mai „obişnuit” cititor. Dacă ar fi totuşi să i se reproşeze ceva autorului, acest lucru nu s-ar putea lega de conţinut, incontestabil ca experienţă spirituală proprie. Minusul ei stă mai degrabă în formă, cu toate că Farasiotis nu e lipsit de talent literar. Dar povestea nu este suficient de bine structurată, în aşa fel încât să parcurgem cartea după criteriile retoricii clasice. Nu putem urmări o intrigă şi un punct culminant, din simplul motiv că sunt nenumărate intrigi şi puncte culminante care, deşi ne ţin „în priză”, totuşi, la nivel global, dau o anumită senzaţie de dezorganizare. Cu toate acestea, curgerea romanului câştigă astfel în autenticitate, fiind la fel de imprevizibilă ca şi viaţa însăşi. Autorul ne invită la o călătorie interioară, nu lipsită de primejdii nici în ipostaza distanţată de simpli spectatori, la capătul căreia însă ne vom afla câştigaţi cu o certitudine. Aceea a existenţei de natagaduit a luptei permanente care se da între bine şi rău pentru sufletul omului, în sufletul omului.

Avem vrăjmaşi care ne urăsc cu sălbăticie. Vor să ne distrugă cu desăvârşire. Să ne nimicească. Ei urlă cu neasemănată ură împotrivă noastră şi uneltesc, cu perversă viclenie şi vigilenţă, planuri perfide, pentru a ne înşela şi a ne conduce, încetul cu încetul, la dezastru, la nenorocire, la moarte. Se străduiesc să biruiască mintea omului. Să o obtureze, să-i închidă orice fereastră care poate primi lumina vreunei cunoaşteri substanţiale. Să o împiedice în a-şi conştientiza demnitatea şi măreţia. Să o convingă să se vândă foarte ieftin, pentru o piatră lucitoare, spre exemplu. Fac tot ce le stă în putere spre a o deturna către un drum greşit.

Destui oameni i-au descoperit de-a lungul veacurilor. Mulţi dintre ei au trecut de partea lor, fie dorindu-le intimitatea, fie atraşi şi înşelaţi de către ei. Unii ca aceştia se află sub directa lor stăpânire. Le slujesc, le sunt robi, le facilitează planurile, şi drept răsplată sunt ajutaţi de către ei pe parcursul acestei vieţi. Spre exemplu, dobândesc cu uşurinţă poziţii privilegiate, stăpânire peste alţi oameni, bogăţie, şi orice altceva ar cere. Desigur, trăiesc primejdios şi sub imperiul fricii. O adâncă, permanentă şi deznădăjduită frică. „Stapanii”€œ lor îi urăsc şi pe ei, pentru faptul ca sunt oameni. De altfel, îi socotesc dispensabili. Aşa se face că de multe ori ura şi furia „stapanilor”€œ se descărcă asupra lor.

Mai există şi ceilalţi oameni, care i-au descoperit şi i-au dat în vileag pe aceşti duşmani ascunşi ai noştri, care au înţeles dimensiunea vicleniei, dar şi a stăpânirii lor asupra acestei lumi. Aproape că ne-au biruit. Omenirea este supusă lor dacă nu în întregime, atunci cel puţin într-o măsură uriaşă. Şi totuşi, aceste persoane aleg să li se împotrivească. Nu se sperie de puterea lor. Nu se tem de osteneală, de primejdii. Aleg mai curând să moară în această înfricoşătoare confruntare, luptând cu hotărâre împotriva lor, decât să li se alăture. Pentru mine, ei sunt ceea ce numim eroi.

Mă minunez de ei. Sunt cei care îndură presiunea din linia întâi, pentru ca noi, cei din spate, să avem o oarecare uşurare. Eu mă temeam (şi poate mă tem şi acum) să întru în linia întâi, preferam să mă „bucur”€œ de viaţă din spatele frontului.

În confruntarea această se angajează fiecare în parte… Izbânda sau eşecul sunt personale. Cel care a biruit şi s-a sustras influenţei vrăjmaşilor poate sfătui, poate călăuzi, poate arăta drumul. De noi depinde să vrem să ne mobilizăm. Să vrem să luptăm. Noi trebuie să contribuim doar cu voinţa noastră… Pentru mai departe există ajutor, mare ajutor.

Un astfel de învingător asupra vrăjmaşilor era şi părintele Paisie, pe care încă nu-l cunoscusem. (pg. 33)

– Va urma –

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: