Skip to content

Celălalt Noica (1)

Mai 20, 2009

Am crescut în liceu cu un cult pentru generaţia interbelică în general, şi pentru şcoala lui Nae Ionescu, în special. M-am înfrăţit la sânge cu Eliade pe la 14-15 ani, apoi l-am descoperit pe Noica pe la 16-17, m-am lăsat formată în spiritul avangardist al lui Ionesco şi cel exploziv al lui Cioran. Vasile Băncilă mi-a fost revelaţia în materie de critică literară, iar hermeneutica lui Paleologu o strângeam în braţe, plângând. Pe atunci nu mergeam la biserică şi nu ştiam că Dumnezeu nu e doar un capitol din manualul de filosofie.

Când însă L-am descoperit pe Dumnezeu cel adevărat, acela pe care nu-L mai pierzi atunci când schimbi modele culturale, am avut surpriza să aflu că fiul lui Dinu Noica este călugăr ortodox, cu o traiectorie spirituală interesantă. Pe moment nu m-am entuziasmat prea tare. Personalitatea tatălui era prea covârşitoare pentru a lăsa, ca umbra nucului, să mai crească ceva măreţ la poalele ei. Îl iubeam prea mult, prea intens, prea livresc pe Noica cel bătrân pentru a mă mai interesa şi ceea ce lăsase, omeneşte, în urmă.

app00073Când însă un prieten drag a insistat să citesc Celălalt Noica (deşi aveam un fel de fobie faţă de cartea asta din cauza fotografiei de pe copertă), am trecut printr-o zgâlţâire spirituală din toate încheieturile. A fost singura carte, din câte am citit vreodată (şi nu puţine!) pe care am început să o copiez, de mână. Nu se mai găsea prin librării şi nu puteam concepe să nu mă mai scufund în valurile de mângâiere, de nădejde şi de bucurie pe care cartea mi le stârnea în suflet. Când prietenul a aflat că transcrisesem jumate din carte, s-a speriat şi mi-a făcut-o cadou.

Acum, când mă uit în urmă, îmi dau seama cu surprindere cât de legate sunt lucrurile în viaţă. Tatăl Noica, citit în liceu, avea să-mi deschidă porţi în cuvintele fiului Noica, descoperit în facultate. Apoi, Sfântul Siluan, pe care l-am ales ca ocrotitor al familiei noastre, a fost părintele duhovnicesc al Stareţului Sofronie, care i-a fost îndrumător Părintelui Rafail. Când, printr-o fericită împrejurare, aveam să-l cunosc pe Părintele Rafail, aveam să-mi aduc aminte de cuvintele lui Nichita Stănescu, atunci când l-a cunoscut pe Tudor Arghezi. Că, privindu-l pe Arghezi în ochi, Arghezi care îl văzuse, pe când era copil, pe Eminescu, Nichita a simţit că privirea lui trece, prin ochii lui Arghezi, până în ochii lui Eminescu. Privindu-l în ochi pe Părintele Rafail, privirea mi-a trecut prin ochii Părintelui Sofronie şi s-a oprit tocmai la Sfântul Siluan…

Câteva fragmente din cartea mai sus-pomenită, Celălalt Noica (comandă on-line)

Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi, de aceea, ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim „păcat”, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.

La puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi, cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pământ, nu este decât al doilea stagiu al trecerii noastre dintre nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia.

Primul stagiu a fost viaţa noastră în pântecele maicii noastre. A fost o gestaţie „mecanică”, unde s-a format trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existenţa pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existenţa aceasta se petrece a doua gestaţie. Am murit ca să ne naştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă, din pântecele maicii, şi acum începe, de când ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decât dacă Îl lăsăm, dacă zicem „Amin” cuvântului Lui, dacă avem încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi şi, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului). Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă că viaţa aceasta că şi ea este o „gestaţie” pentru viaţa ce va să fie, adică viaţa veşnică. În pântecele maicii noastre ni se formau mădularele de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mâini şi picioare? Ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.

Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sunt mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă în noi. Zic că Dumnezeu în noi mai mult decât o cultivăm noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pântecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pântecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului. Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieţii ce va să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorâm în moarte, în apa botezului, şi ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea nouă, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puţin câte puţin, să ne îndreptăm, să ne detaşăm, în măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea veşnică, adică al treilea stadiu. Vom muri până la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii asteia, ca să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie.

Tot ce este durere în viaţă asta nu este decât o naştere, începând chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naşte copii. Şi am observat – şi acum îmi este din ce în ce mai clar –   nu numai în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naştere de copil şi acel copil eşti tu, care suporţi durerea, care treci prin criză. De altfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noţiunea criză vine de la grecescul krisis care înseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viaţa mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă faţă de mine sau faţă de o naţiune (profesorul acela vorbea de crizele şi pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robiile la alte neamuri, etc.) prin care Dumnezeu mă invită să judec şi eu viaţa mea.

Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ceea ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet.

Omul, dacă nu şi-a găsit – să vorbim într-un limbaj modern – identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos, Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că, revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea devenirii întru fiinţă a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.

Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când s-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.

Nu mai ştiu cine – i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de fiecare dată, un om care mai trăieşte poate, preot ortodox, parcă arhimandrit – a spus că noi, ortodocşii, dacă ştim unde este ortodoxia, nu ştim însă unde nu este ea. Adică, dacă noi putem găsi, să zicem, filosofia cea nerătăcită, nu putem judeca văzând pe omul din faţa noastră, dacă este sau nu ortodox în esenţă. Asta numai Dumnezeu o ştie. Am găsit în toate religiile, în natura şi filosofia lor, tendinţe către Ortodoxie. Bineînţeles că se poate afirma de către unii că toţi au adevărul. Da, toţi au adevărul, dar fragmente de adevăr. Însă unul este adevărul deplin şi toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câteodată în adâncimea lor. Minunate în ce fel? Mă minunez cât de departe poate merge omul în intuiţia lui fără Hristos, dar mă minunez şi de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos.

În absolut, sunt numai două lucruri tranşante, care se exclud: adevărul şi rătăcirea. Putem spune ca Avraam bogatului care voia să îl roage să-l lase pe Lazăr să se ducă să-l ajute. Între cele două stări este o prăpastie pe care nu o poate trece nimeni. Dar, în realitate, omul este o „amestecătură” nemaipomenită de ceea ce poate fi mai sfânt şi de ce poate fi mai drăcovenesc. Nu trebuie să tranşăm noi. Tranşează judecata lui Hristos cea din urmă. Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit.

Împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputinţă omului singur. Când vin tineri la mine şi-mi spun: „Este aşa de greu să mă rog, să mă schimb”, le răspund: „Nu-i greu deloc; este cu neputinţă!”. Dar, ca să înţelegi de ce-ţi este aşa de greu, trebuie să ştii că ceea ce încerci este cu nepuţinţă pentru tine însuţi şi de aceea te întrebi: „cum o să ajung vreodată la asta?” Soluţia este rugăciunea, iar când Domnul a zis că „cele cu neputinţă omului sunt cu putinţă lui Dumnezeu” a spus-o ca pe o făgăduinţă; cred că putem să luăm cu încredere o astfel de făgăduinţă şi să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului.

Pentru întărirea în Biserica ortodoxă, aş aminti cuvântul unui teolog rus care spune că Biserica Ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întregEu aş confirma cuvântul lui, spunând că aceasta a fost şi experienţa mea. V-am vorbit despre criza prin care am trecut eu, care este mai mult decât o convingere intelectuală şi trebuie să vă spun că această criză este o trăire, deşi eu atunci căutam criterii intelectuale.

Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Şi cale a este trăirea. Când se descoperă „în duh şi în adevăr”, adevărul seduce, adică convinge toată firea, până în măduva oaselor. Şi aceasta este puterea ortodoxiei, pe care am văzut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micşorat, nici unul scâlciat sau deviat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile şi religiile de care am auzit câte ceva, cu intenţii de multe ori extraordinare, ci adevărul deplin care, negreşit, duce la Mântuire. Deci, una din trăsăturile Ortodoxiei este această seducţie, este convingerea omului întreg. Mai întâi sunt atrase inima şi sufletul şi în cele din urmă şi mintea. Că în duhovnicie mintea se converteşte cel mai încet. Să nu vă smintiţi de lucrul acesta. Caută omul de multe ori o dovadă logică, ori logica seamănă cu nişte rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că logic nu există minunea. Dar, dacă ai experienţa existenţială a minunii, logica ţi se transformă sau ţi se modifică, îţi creşte şi atunci include şi minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se află credinţa. Şi logica „se dezvoltă” şi „se măreşte”. Camera şi rafturile se adaugă – nu-i aşa? – după cum vine experienţa. Deci, întâi experienţa, iar raţiunea şi logica vin după aceea şi explică, dar în viaţă explică de multe ori târziu. De multe ori aveţi trăiri neînţelese ani şi zeci de ani de zile şi, după zeci de ani de zile, vine şi o explicaţie logică.

Am văzut de multe ori în viaţă cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiţi, să ne muncim cu tot felul de lucruri, dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferinţa mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferinţa lumii întregi. Şi eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferinţe şi nedreptăţi, devin în stare să înţeleg pe aproapele. Şi aşa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu eşti un eu, tu mă cunoşti până la urmă. Şi eu te cunosc, esenţial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaştem.

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: „Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie”. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem”. Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.

16 comentarii leave one →
  1. Alina permalink
    Mai 20, 2009 5:28 pm

    si pe mine m-a luminat pur si simplu celalalt Noica…eram prin anul al doilea de facultate si la indrumarea unui bun prieten- parintele Jinga am citit cartea!
    felicitari pentru curaj, pentru alegera facuta…citesc de ceva ani incoace http://www.dutchblitz.net/about/ si http://theohanamama.com/about-2/ si ma bucur ca vad si in Romania astfel de exemple…

  2. Mai 21, 2009 3:11 pm

    Foarte interesante linkurile, multumesc! Abia astept sa le puric mai pe indelete!🙂

  3. horia permalink
    Mai 22, 2009 12:54 pm

    hai sa-ti spun cateva amanunte:
    suntem o familie cu 3 copii…
    ne-am mutat la tara acum aproape 3 ani…
    ne-am construit o casa tip „sandwich” pe structura de lemn…
    avem aprox. acelasi parcurs intelectual si am redescoperit harul lui Dumnezeu tot prin pr. Rafail de unde evlavia catre Sf. Siluan care da numele micutei noastre librarii ortodoxe…

    atat deocamdata…:), ne despartim putin la harul daruit de Dumnezeu pentru a povesti toate astea cu atata bucurie cuceritoare, har cu care tu ai fost bine-cuvantata din belsug…

    Hristos a inviat!

  4. edanna permalink
    Mai 22, 2009 1:10 pm

    Pentru toti grabitii lumii,pentru toti cei care nu se pot intoarce la o raza, la o floare, la o carte, prea preocupati de „paine”, un mesaj peste timp si spatiu:

    Iartă-mă…
    De Grigore Vieru

    Iartă-mă, Doamne,
    că-ţi hulesc pâinea…
    Dar orice pită
    e o gură fără cuvânt.
    Nu te mai pot vedea
    de atâta fum
    în care pâini se coc!
    De ce nu ne-ai dat
    altceva-n loc?
    De pildă, raza de soare,
    pe ea să o ronţăi blând,
    iar cine îşi doarme ziua,
    să rămâie flămând.
    Stăpâne,
    mi-i gura pecetluită
    c-o pâine.

  5. Mai 23, 2009 5:12 pm

    cu aceasta carte, cu acest om a inceput si trezirea mea duhovniceasca…asa au fost de frumos randuite lucrurile sa imi cada ochii pe cartea asezata pe noptiera dintr-o camera de oaspeti de la manastirea Lupsa…iar Sfantul Siluan si oameni care il iubesc (inclusiv maica Siluana Vlad) au aparut ulterior in drumul meu.
    Cum sa nu zici: „Slava lui Dumnezeu pentru toate!” ?🙂

  6. Sab-Ina permalink
    Mai 23, 2009 11:06 pm

    Minunat, multumesc pentru text! Rezoneaza bine cu ce traiesc acum…observand oameni si culturi de pe alte continente, inteleg ca Dumnezeu/Viata/Universul – realitatea e dincolo de Dumnezeu – gand/notiune/cuvant sau de biserica/moschee/templu, dincolo de orice tentativa de incastrare in concepte intelectuale.

    Un prieten a fost terifiat pana de curand de invatatura ortodoxa despre pacat si Iad. Mi-as dori sa vedem dincolo de mentalitatea dualista bine-rau, Rai-Iad si sa intelegem pacatul ca o practica a ne-adevarului, dar care nu ne osandeste catre chinuri groaznice ci vine sa ne invete ce NU e adevarul. Pentru a ne mai da o sansa, si inca una, si inca una…pana intelegem ce ESTE de inteles. Crearea fricii de pacat este si ea un ne-adevar🙂

    Ganduri bune si maci veseli!

  7. Anca - Veronica permalink
    Mai 24, 2009 5:10 pm

    Ati citit „Cultura Duhului” de Parintele Rafail Noica? Presupun ca da. Daca nu, v-o recomand cu bucurie.

  8. Mai 24, 2009 5:54 pm

    Sab-Ina, nu vreau neaparat sa va contrazic, dar ma tem ca nu ati inteles exact cuvintele Pr. Rafail, desi ati intuit ceva…

    Sfantul Dionisie Areopagitul a spus ca nu putem avea o cunoastere a lui Dumnezeu decat prin negatie, deoarece Dumnezeu e mai presus de orice categorie. Nu putem spune ca „Dumnezeu e bun”, pentru ca e mai presus decat bunatate, asa cum o intelegem noi, cu mintea ingusta. Putem spune insa ca „Dumnezeu nu e numai bun”. Deci o cunoastere prin negatie: „Dumnezeu nu e numai bun, nu e numai drept, nu e numai mare”. In acest sens, da, Dumnezeu e mai presus de aceste categorii.

    Cu toate acestea, Pr. Rafail nu spune ca Adevarul e mai presus de biserica, moschee, templu. Spune ca Adevarul intreg se afla in Ortodoxie, dar ca, la fel de bine, fragmente din Adevar se afla in toate religiile. A spus asta nu pentru a relativiza notiunea de Adevar, cum s-ar putea intelege la o lectura grabita, ci pentru a trezi constiinta celor care judeca prea usor pe altii. Tot Pr. Rafail spunea ca Ortodoxia de astazi seamana foarte mult cu iudaismul din Vechiul Testament: ne credem poporul ales, cu o mandrie atat de mare, incat am putea cadea de la aceeai inaltime de la care au cazut evreii atunci cand nu l-au recunoscut pe Hristos ca Messia.

    In acest fel as interpreta cuvintele Pr. Rafail, cuvinte pline de dragoste, dar deloc ecumeniste🙂 Tot Pr. Rafail a spus, in aceeasi nota, ca noi, ortodocsii, stim ca Ortodoxia e Calea spre mantuire, dar nu putem spune ca celelalte popoare nu se mantuiesc, pentru ca aceste judecati apartin lui Dumnezeu. Putem spune doar ca „isi risca mantuirea”.

    Cat despre frica de iad, cred ca este o ramasita din constiinta care avertizeaza ca in pacat nu este adevarul. E un fel de clopotel care suna: „Asa nu!” Tot Pr. Rafail, pe linia Sf. Siluan, talmaceste pe „tine-ti miuntea in iad si nu deznadajdui” punand accentul pe „nu deznadajdui”, adica: cunoaste iadul si puterea demonilor, dar arunca-te in bratele Domnului, nu te lasa doborat de frica…

  9. Mai 24, 2009 5:59 pm

    Horia, mi-ar placea sa ne cunoastem🙂

    Raluca… minunat! Asa este! Maica Siluana se afla pe aceeasi linie… cu aceeasi bucurie a intalnirii…

    Anca-Veronica: da, am citit „Cultura duhului”, si nu o data. Acum, la fel ca „Celalalt Noica”, este imprumutata cuiva de multa vreme🙂

    Sper sa reusesc cat de curand sa povestesc si episodul in care l-am cunoscut pe Pr. Rafail… am avut cateva zile mai aglomerate in ultima vreme… dar, de maine, sper sa revin pe blog🙂

  10. irina flo permalink
    Mai 24, 2009 10:08 pm

    Ancuto, vezi ca ai imprumutat si tu niste carti de la cineva…
    „Jurnal duhovnicesc” iti spune ceva?

  11. Mai 24, 2009 10:27 pm

    Bre, imi puneam gatul ca e a mea haha! Sigur e imprumutata?😀
    Cand mai vii pe la noi, sa o iei acasa… desi cred ca se simte bine si la mine hihi

  12. irina flo permalink
    Mai 25, 2009 12:43 am

    da’ ai citit-o? numai vol I…
    las’ ca mi-a zis B. ca s-a reeditat…
    glumeam. te pup

  13. Mai 25, 2009 8:09 am

    Am citit-o, bineinteles, de multa vreme… si da, e doar volumul I. Bine ca s-a reeditat. Multumesc si iarta-ma! Va asteptam pe la noi, oricum🙂

Trackbacks

  1. Drumurile noastre, toate… (Dedicat intelectualilor) « N-am cuvinte…
  2. Celălalt Noica (2) « Viaţa la ţară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: