Skip to content

Poveştile voastre la mine acasă (6)

Mai 19, 2009

Am mai pus laolaltă alte mesaje primite dupa interviu. Pentru că o mie de poveşti sunt mai credibile decât una… Pentru că nu suntem singuri, nici nebuni. Sau singurii nebuni. Pentru că vorbim aceeaşi limbă.

Oh, cat de bine te inteleg! A fost o vreme cand visam sa raman in Bucuresti, sa fac cariera in presa, sa raman “in miezul lumii”. Din fericire am obosit destul de repede si m-am intors in orasul meu natal, Sibiu. Nu e chiar la tara (capitala culturala, pai nu?!), dar stau la casa, am in jur case vechi inconjurate de gradinite cu straturi ingrijite si copaci, de pe balconul meu la mansarda vad si avionul cand vine si pleaca si imi aminteste de lumea larga, dar si muntii si stelele. In curte se joaca pisici si noaptea mai latra cate un caine, de foarte departe se mai aude cate o masina. Duminica dimineata ne canta clopotele. Poate ca un oras mic e o solutie intermediara pentru cei care nu au curajul sa se rupa de tot de viata urbana. (Ioana)

Aseara un prieten mi-a povestit despre viatalatara. Sar de la o pagina la alta si nu ma mai satur sa citesc… Simt mirosul de lemn proaspat taiat, mirosul amestecat al cartilor noi si vechi, simt un vanticel usor umfland perdele ce dau spre gradina/livada si aud harjoana copiilor in curte…
Tot ce pot sa spun este ca vreau si eu, si nu de acum.
Avem discutii de multa vreme, vrem soare, aer curat, gradina, izvor, vaca muuuu, pasarele cirip cirip si linistea de a ne bucura de cum creste copilul, siguranta ca ne pastram valorile si de a aprecia ceea ce este de fapt important in viata.
Ma uit in jurul meu si imi dau seama ca viata in Bucuresti de fapt e doar iluzia unui trai bun. Doar ca mai am ceva drum de facut …
As mai zice, dar mi-e ca ocup prea mult timpul celor care citesc si spatiul comentariilor cu niste ganduri ravasite.
Oricum e minunat ce ati facut! (Rox)

Draga „viatalatara”,

trebuie sa-ti spun ca interviul l-am citit cu lacrimi in ochi! Unul din motive poate e faptul ca sunt insarcinata si sunt mai sensibila in anumite momente. Dar cu siguranta un alt motiv este faptul ca m-am regasit din plin in trairile tale. Si eu aspir in ultimul timp spre a trai mai frumos, undeva la tara, intr-o casuta din mijlocul unei gradini pline de pomi si flori. Exista in mine aceasta dorinta care sper sa se transforme cat mai curand in realitate.

Iti multumim pentru interviu si blog si trebuie sa stii ca prin impartasirea experientei tale reusesti sa faci multi oameni sa viseze, sa spere, sa isi doreasca si sa indrazneasca.

Iti dorim tot binele din lume tie si familiei.

Sa fiti fericiti cu alegerea pe care ati facut-o! (Raluca)

Al doilea mesaj…

Draga Anca,

Am citit deja cateva din gandurile celor ce ti-au scris. E intr-adevar interesant sa vezi cata lume se zbate in dorinta de a se apropia mai mult de natura. Totusi, materialismul ne-a cam patruns in oase si adevarul e ca e destul de greu ca dupa ce o perioada ai gustat din toate „bunatatile” vietii, sa renunti la ele si sa duci o viata mai modesta din punct de vedere material. Desigur, castigi pe alte planuri, dar pana sa faci acest pas sunt multe ganduri care te tin legat de maini si de picioare..

Si eu cu sotul meu incercam sa gasim o formula care sa ne asigure un trai decent, traind la tara. Problema la noi e ca nici lui nu-i place orasul, dorind sa ne retragem cu totul din oras, nu doar cu locuinta. La voi situatia e cumva mai „simpla”, sotul tau fiind de acord sa se „sacrifice” pentru familie, pastrandu-si jobul banos de la oras.

Stam intr-un apartament din Brasov, oras considerat de multi curat (depinde cu ce-l compari), dar noi vedem mai nou multa mizerie in jur (vecini ce-si scutura covoarele pe geam, caini ce-si fac nevoile pe strada, tomberoane de care mai nou nici nu mai indraznesc sa ma apropiu, ganguri pe care isi fac betivii orasului nevoile, parcari imense in care in zilele cu vant puternic „admiram” de la geamul nostru „hora gunoaielor”…)

Acum asteptam primul copil si stim prea bine ca a-l creste „printre betoane”, in astfel de conditii, nu e ceea ce ne dorim pentru el.
Ne-am gandit la multe: ferma, pensiune, agroturism, iar mai nou – livada de meri, dar inca nu s-a conturat nimic. Sa speram ca visand si dorindu-ne suficient, viitorul ne va surade si noua si vom reusi sa ne crestem copiii asa cum am crescut si noi – aproape de natura si de Dumnezeu. (Raluca)
Buna seara,
Ma numesc Alexandra, am 25 de ani impliniti in faurarul acestui an, locuiesc la tara si sunt foarte incantata ca fac si eu parte din randul celor care vorbesc aceeasi limba cu a dvs, ca sa va citez din spusele de pe blog… V-am descoperit printr-o prietena si tare i-am multumit pentru bucuria pe care mi-a facut-o trimitandu-mi link-ul interviului dvs de pe Hotnews.
In primul rand as vrea sa va felicit pentru seninatatea si cursivitatea cu care ati sustinut interviul despre mutarea dvs de la oras in provincie. M-a impresionat din multe puncte de vedere pentru ca m-am regasit in MARE masura in gandurile si simtamintele exprimate acolo. Spun asta cu multa responsabilitate, iar dovada o voi face prin ceea ce va voi spune si eu despre mine.  
In al doilea rand, tin sa va apreciez cu atat mai mult pentru surpriza extraordinara pe care am avut-o gasind pe pagina dvs de blog, in dreapta sus, precum o eticheta de nespusa valoare, rugaciunea minunata catre Bunul Dumnezeu.
Nu vreau sa fiu plictisitoare, poate cititi mesajul meu intr-un moment de liniste dedicat celor cu care corespondati (apropos… iubesc sa scriu scrisori in modul clasic, adica pe foaie de hartie intarita, poate cu o floricica in colt si binenteles cu stilou proaspat incarcat)… asa ca imi fac curaj sa va explic pe scurt, sper, de ce am spus ca ma regasesc in interviul cu care m-ati cucerit. 
Provin dintr-o localitate de pe malul Dunarii, cel mai sudic punct al tarii, numita Zimnicea, care, desi poarte numele de oras, s-ar regasi mai degraba in titulatura de comuna mare cu blocuri ceausiste. Aici m-am nascut dintr-o mama bihoreanca si un tata teleormanean, doi parinti minunati pentru care ii multumesc lui Dumnezeu. Mai am o sora cu un an mai mica decat mine, Cristina, care locuieste la Bucuresti si fara de care nu imi pot imagina viata mea. Parintii nostri ne-au crescut asa cum s-au priceput mai bine, alaturi de bunicii din partea tatalui meu, cu care am locuit in aceeasi casa si care ne-au invatat primii sa ne rugam Bunului Tata Ceresc si ne-au dus la biserica. Anii au trecut de atunci, ne-au calauzit multa vreme (pe mine si pe sora mea) pe parcursul scolii, mai ales, dorinta de a invata bine, de a ne pregati pentru o viata mai buna, indemnurile insistente alor nostri care ne doreau binele, dar pe care noi nu il gandeam in profunzime… caci, ce tanar se gandeste la asta, cand il asteapta distractiile si bucuriile varstei necoapte?
In fine… unde vreau sa ajung este in punctul in care am plecat la Bucuresti, fara posibiltati, cu gandul ca ma voi munci ca sa ma intretin la facultate, ca voi fi cu sora mea si asta e important si ca vom vedea ce vom face ca sa indeplinim ceea ce invatasem de acasa… adica de a razbi cumva in aceasta viata.    
Am locuit cu chirie pe parcursul celor aproape 5 ani pe care i-am trait in Bucuresti, intr-un Bucuresti pe care l-am descoperit si singura si ajutata, un Bucuresti care mi-a oferit si surprize placute dar si neplacute. Pentru un provincial care nu a mai experimentat viata intr-un oras ca acesta, de obicei impactul este de genul:  You hate it or you love it. Eu nu am putut sa ma decid atunci daca il iubesc sau il urasc, am preferat sa fiu foarte docila si cuminte in privita serviciului, a datoriilor cu vietiurea si deci descoperirea orasului a survenit incet, gradat. 
La un moment dat, caci asa a vrut Dumnezeu sa mi se intample, mi-a iesit in cale, mai intens ca oricand, cel care avea sa imi fie sot (el provenind tot din Zimnicea si locuind mereu in Zimnicea). M-a cerut de sotie, eu am zis DA intr-un moment in care nu am stiut ce inseamna asta, si a urmat un an de drumuri Zimnicea – Bucuresti si vice-versa, de pregatiri pentru nunta si incheieri de conturi si socoteli cu Bucurestiul si tot ce traisem eu acolo.
Este un sentiment ciudat sa revii o data pe saptamana in oraselul tau natal, cu oameni simpli, cu femei cu batic pe cap si barbati care cel mai des merg pe bicicleta, si sa observi doar ceea ce vrei sa observi… insa este un sentiment coplesitor sa revii intr-un orasel care nu iti ofera aproape nimic din ce iti ofera Bucurestiul, si asta pentru o perioada indelunga si nedeterminata.
M-am luptat la inceput cu ceea ce se revolta in mine in privinta parasirii asa bruste a Bucurestiului, care, in ciuda mizeriei si a rautatii oamenilor pe care o gasesti, sa zicem, mai peste tot, ma cucerise cu teatrele, strazile cu case frumoase in care ma visam, oportunitatile variate de a face si fi orice si oricine. 
Am revenit la Zimnicea alaturi de Bogdan, prin care Dumnezeu a lucrat asupra mea, caci l-a inspirat sa aiba multa rabdare si intelegere cu mine si mai ales l-a inspirat sa ma determine sa ma apropii de Dumnezeu, caci la momentul revenirii mele eram eu departe de El, dar El era atat de aproape de mine. S-a hotarat de curand sa se preoteasca, se va preoti pe 7 iunie anul acesta, dupa ce s-a pregatit pe parcursul Seminarului si al Facultatii de Teologie in tineretile lui (e mai mare cu 8 ani decat mine) si in acest rastimp am realizat, numai cu ajutorul Celui Bun, ca revenirea mea aici este de fapt o bucatica din destinul meu pe care trebuie sa il accept si inteleg ca atare si sa ma bucur de o viata mult mai linistita, sanatoasa si mai plina de natural din toate punctele de vedere.
In acest moment sunt foarte multumita cu ceea ce traiesc acum si regasesc multe din scenele descrise de dvs pe site, aici, sub nasul meu…
Am inceput sa ma bucur de ele, am inceput sa vad, ma sensibilizeaza tot e ce fin, ascuns, cu talc, asa cum spune Parintele Teofil Paraian de la Sambata de Sus, tot ceea ce poarta obrazul lui Dumnezeu pe el.
Cred in traditie si in valori clasice si de nestramutat, imi plac le nebunie florile de gradina, gradinaritul in general si tot ceea ce tine de a ma implini ca o viitoare mama, sotie, gospodina la casa ei.
Va doresc sa va lumineze Domnul Cel Bun in continuare si sa ne ajute sa ne indreptam si sa aducem numai bine in vietile celor care ne inconjoara! (Alexandra)
3 comentarii leave one →
  1. Elena permalink
    Mai 20, 2009 12:15 pm

    Draga Dna Anca,

    Nu-mi permit inca sa va spun pe nume, deoarece nu ne cunoastem.
    Am descoperit blogul dvs., la fel ca multi altii, prin interviul de pe hotnews si el, interviul, descoperit intamplator intr-un ziar. L-am descoperit de o saptamana si de atunci il citesc in fiecare zi. M-ati impresionat prin curajul dvs. dar nu numai. Mi-a placut stilul scrisului, sensibilitatea, temele alese… si faptul ca m-am regasit si eu putin.
    Am sa va explic de ce si poate veti avea rabdare sa cititi. M-am hotarat sa va scriu si pentru ca am „rezonat” cu povestea Alexandrei si veti vedea de ce.
    Sunt in aceeasi situatie – am venit din provincie la Bucuresti la facultate – Facultatea de Teologie, sectia Litere. Sunt din Braila, oras mic, frumos si inca plin de un ceva unic, dupa care am tanjit mereu… Mi-am petrecut copilaria la tara, o copilarie minunata…
    La facultate l-am intalnit pe sotul meu, si el cu Seminarul Teologic, apoi cu Facultatea, insa tot sectia Litere, ceea ce-i reduce sansele de preotie – la inceput, cand ne-am casatorit, nici nu voiam sa aud, dar acum mi-as dori asta.
    Alexandra a spus despre Bucuresti „Hate it or love it”, eu insa spun „Hate it AND love it”.
    In august vom avea primul bebe (avem 28 de ani amandoi si aproape 6 ani de casatorie) si, dupa botezul copilului, ne vom muta la Braila. A fost o hotarare luata spontan, insa in urma unor mari framantari din partea mea, mai ales. Mi-e teama de desprinderea aceasta, de sentimentul ca vom pleca din locul unde „se intampla totul”. Nu am timp sa scriu acum tot ce simt fata de orasul acesta, cat de mult il iubesc, cu casele vechi, cu magazinele sic descoperite unde nu te astepti, cu tinerii plini de viata de la Universitate, cu moda fascinanta… Insa il urasc in acelasi timp: mizeria, cainii si „urmele’ lor lasate pe trotuar de proprietarii „indiferenti”, masinile de pe trotuar, poluarea, praful, inghesuiala de peste tot – metrou, RATB, parc, magazine. Stau la 5 minute de Parcul Circului si Parcul Tei. Dar pana in parc, trebuie sa merg pe strada, pe trotuar nu am loc de masini, si inghit tone de gaze de esapament. Si copilul meu ce sa faca la bloc? Sa devina dependent de tv si calculator? Cu cine sa se joace in fata blocului, printre masini? Cand voi reincepe servicul, nu voi sti cand voi ajunge acasa si voi fi atat de obosita incat nu voi mai avea chef de joaca… In Bucuresti sunt 70 000 de copii de gradinita si 50 000 de locuri in gradinite.
    Nu vreau asta pentru copilul meu.
    Plec cu teama din Bucuresti, doar din cauza serviciului. Ne va fi mai greu acolo sa ne gasim ceva… dar ne vom descurca.
    Insa vom avea casa, curte si nu vom mai sta cu chirie. Copilul meu va creste ca si mine, iarna cu foc la soba, vara in curte, cu gaini, cu plante. Abia astept sa-l duc la tara, sa vada minunatiile de acolo.
    In mare, asta am avut de spus. Ii inteleg pe toti cei carora le este teama sa plece de la oras, respectiv din Bucuresti. Orasul asta exercita o atractie aproape morbida, aproape magica, cumva te simti in siguranta aici. Dar ii admir si-i sustin pe cei care au plecat sau vor pleca. Cred ca e cea mai buna alegere, mai ales pentru o familie cu copii.
    Cu stima, Elena.

  2. Mai 20, 2009 1:52 pm

    Ma regasesc si eu in povestea dumneavoastra… Dar hai sa ne spunem pe nume, daca nu te superi🙂
    Si eu iubeam si uram Bucurestiul… si mie mi-a fost greu sa ma rup… de asta cred ca nu poti pleca oricum, ca nu e atat de simplu… ca iti trebuie un vis mare, mare, care sa te scoata din inertie. La fel cred si eu, ca e aproape imposibil sa cresti un copil in Bucuresti. Pr. Paisie Aghioritul incerca sa linisteasca niste parinti spunenandu-le ca, la bloc, copilul nu e in mediul lui si poate ajunge sa se dea si cu capul de pereti. La fel considera si psihologii, spunand ca, pentru un copil, este vital sa se joace cu elemente naturale: apa, pamant, frunze…
    Cum sa cresti un copil intr-o cusca de beton, sa-l lasi sa se joace in nisipul plin de rahati de caine si sa crezi ca asta e cea mai buna alegere pentru el?
    Am cunoscut multi parinti care isi doreau din suflet sa plece din Bucuresti, dar se temeau ca nu vor gasi scoli bune pentru copiii lor in provincie. Mie una mi-a fost mai frica de scolile din Bucuresti…🙂

    Iti doresc sa ai o nastere usoara, un copil sanatos si frumos! Maica Domnului sa te intareasca!

  3. Mai 20, 2009 11:05 pm

    Cred ca e greu sa iubesti si sa urasti in acelasi timp ! Iubire cu nabadai ?🙂

    Relatia mea cu Capitala s-a derulat mai simplu: in studentie m-a sedus; si,ca orice dragoste prea infocata,pasionala,s-a consumat repede si intens,astfel ca dupa studentie am abandonat-o ; fara regrete. Deja era o etapa depasita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: