Skip to content

Poveştile voastre la mine acasă (4)

Mai 14, 2009

Pentru că o mie de poveşti sunt mai credibile decât una… Pentru că nu suntem singuri, nici nebuni. Sau singurii nebuni. Pentru că vorbim aceeaşi limbă.

Şi alte mesaje primite după interviu…

Multumim pentru acest jurnal online. Pe mine ma faci sa visez. Si eu sunt departe de tara fizic, nici eu nu imi gasesc locul sufleteste aici unde ma aflu. Citind randurile tale am inceput sa visez la viata la tara despre care povestesti asa de frumos. Si am inceput sa ma gandesc ca pare un vis greau realizabil, dar este de fapt doar o chestiune de curaj.

Incep sa cred din ce in ce mai serios ca numai in mijlocul naturii putem sa ne bucuram la maxim de viata noastra… doar calcand desculti pe iarba, ascultand greierii si fosnetul frunzelor sau zgomotul ploilor, doar pe aceasta cale putem trai autentic si natural. Locul nostru este in mijlocul naturii cu talpile pe pamantul unde ne vom intoarce, aproape de sursa deci si nu in orasul artificial.

As vrea sa am si eu curajul tau si sper sa ajung la aceasta etapa pana nu este prea tarziu.

Nu, nu vorbesti o limba straina.

Multumesc inca o data pentru povestiri. (Mihaela)

Nu, nu vorbesti o alta limba.
Singura diferenta e ca tu o vorbesti in mod real, curent si coerent. Ceilalti ii stiu cuvintele dar, nefolosindu-le, cred ca le-au uitat.Iti multumesc ca le reamintesti, ca ii indemni/ii provoci sa le foloseasca, sa le iubeasca, sa se intoarca la rostirea lor…la semnificatiile lor.
Multi credeau ca nu pot vorbi despre aceste lucruri… pe urma au invatat.
Altii credeau ca au uitat… pe urma si-au ramintit.
Si in limba lor stea inseamna simfonie… dar uitasera… prea grabiti la job-uri, prea preocupati de aplicatii, party-uri, training-uri. Au uitat de iarba, de greieri, de ploaie, de pamant insetat. Oare cati au mai privit buburuzele, macii de mai, norii???
Tu le-ai reamintit multora ca toate astea sunt acolo, la locul lor si ii asteapta.
Sper ca noi, astia care ne-am trezit din nevisare si traim sau visam viata la tara, sa fim cat mai multi ca asa ne putem intoarce la normalitate. (Edanna)

Doamne, cat mi-as dori o pensiune undeva in Apuseni, cat sa-mi asigure un trai decent, sa pot sa simt anotimpurile asa cum sunt, sa-mi vad copii culegand plante, nu fumandu-le, sa-mi vad sotia rumena in obraji, nu palida si ipohondra, sa beau un paharel de palinca buna de prune si apoi sa ma apuc de taiat lemne. (Eduard)

Traiesc aceeasi experienta ca a persoanei intervievate de vreo 6 ani desi in alta parte a tarii. A fost un fel de revelatie, desi multa vreme refuzam sa accept realitatea. 
Intreb ceva: de ce nu am fost creati la inceput intre niste blocuri cu un mediu destul de artificial si am fost lasati intr-o gradina numita Eden? E un mediu natural care creaza armonie psihica, fizica si chiar intelectuala. Frumusetea adevarata se gaseste in natura (care de fapt este cadrul original ce a inspirat atatia artisti). Va invit sa redescoperiti naturalul care ramane placut in ciuda atator ani de degradare datorita administratiei umane (care are totusi si actiuni bune, dar minore). Va invit sa-L redescoperiti pe Creator in maiestria Lui. (Bogdan)

Draga Anca, am citit interviul postat pe Hotnews… si sincera sa fiu imi doream sa nu se mai termine… dar m-am bucurat pana la urma ca s-a terminat… asta pentru ca mi-a placut tare mult ce dorinta ti-ai pus… De ce oare e asa greu sa inteleaga lumea ca asta e secretul fericirii?… Banuiesc ca e o intrebare retorica… mie imi vine sa scriu un afis mare si sa-l pun intr-un loc aglomerat… sau macar un mic biletel pe care sa il port mereu la mine si sa il cites atunci cand uit…Fericiti cei curati cu inima… pai numai daca ai suflet de copil esti curat cu inima… si atunci poti vedea… si cand vezi nu cred ca iti mai vine sa pierzi ce ai vazut… Banuiesc ca stii acest dor… Iti multumesc pentru cele cateva minute de lectura si iti doresc sa nu iti pierzi bucuria de a sta la cratita… M-as bucura, ca intr-o zi, sa ne si intalnim… (Adriana)

Am citit emotionat interviul. Nu neg, este un vis care incepe sa puna stapanire pe mine.

La inceput am fost tentat sa comentez cu rautate. Sa ma leg de faptul ca Viata la tara locuia intr-un apartament cu doua camere, decomandat si avea 3 copii.

Apoi mi-am adus aminte cum am stat eu 7 ani de zile intr-o garsoniera de 25 de mp. Si inainte de asta, 6 luni de zile prin diverse camine studentesti.

Avem tendinta sa uitam de unde plecam si sa-i judecam pe ceilalti prim prisma realizarilor noastre.

Acest articol prezinta o alternativa. Care devine din ce in ce mai viabila. Inevitabil acest curent va pune stapanire pe Bucuresti din momentul in care infrastructura se va imbunatati substantial.

Felicitri Viata la tara pentru decizia luata. Este o decizie pentru care iti trebuie mult curaj !

Iti doresc sa ai multa inspiratie pentru acele carti pentru copii si poate te vom vedea cu un site care promoveaza toate aspectele vietii la tara. Mancarea ecologica, relaxarea in natura. 

Prevad ca in viitor tot mai multi bucuresteni iti vor urma exemplul, la fel cum si tu ai urmat exemplul unor prieteni.

Imi risipesc acum fruntea de gandurile negative care s-au infiripat citind interviul si pun deoparte, intr-un coltisor al mintii mele visul unei case la tara. (Bogdan)

Hristos a Inviat!

M-am pornit sa scriu, desi eu nu scriu niciodata pe bloguri:). Pe acest blog insa, e ceva mai presus decat simple refulari, e ceva adevarat, care misca, sensibilizeaza, trezeste.

Viatalatara, iti sunt recunoscatoare pentru ca ai postat acest interviu, pentru ca ai acceptat sa-l dai si pentru ca ai facut-o atat de delicat si cuminte, ca ai putut sa-mi trezesti si mie emotii sau sa-mi faci rascolire, eu care din fire sunt mai impasibila. Este si din cauza ca simt ca sunt in pragul unei schimari. Tocmai am implinit 30 de ani si acesta e oricum un prag:) . Insa il simt putin diferit. Pentru ca in sinea mea vad ca am inceput sa imi doresc sa ma intorc la lucrurile simple..Mai nou imi face o deosebita placere sa muncesc la tara…De cand a dat caldura imi petrec week-end-urile la tara, la ai mei sau la rudele sotului, muncind la gradina. N-am mai facut niciodata asa ceva pana acum. De cate ori mergeam la rude stateam facand mai nimic, ca un musafir ce eram. Acum, imi bag mainile in pamant, muncesc cat e ziua de lunga ca sa-mi fac plinul de natura, de pamant, de plante, de aer, de cer, chiar si de ploaie, de soare!!!

In acest context, eu si sotul meu ne-am ridicat problema vietii si din alta perspectiva: Oare am putea trai la tara? Adica simplu si mai greu? Ne-am pus problema existentiala daca ne-am putea schimba modul de viata. Si intamplarea (neintamplare) a facut sa iti citim articolul chiar la o zi dupa ce ne-am intors dintr-unul din aceste weekenduri. Mi-au dat lacrimile aproape vazand ca sunt unii care deja au facut-o. Si au facut-o prin simplitate, nu prin prisma unei bunastari materiale – investitii in ferme etc. Conteaza foarte mult sa vezi ca altii pot.

Asa ca am luat aceasta idee la dospit. Nu ne grabim, ca sa fie ceva firesc, daca o fi sa fie.

Insa, desi locuiesc inca in Bucurestiul asta sufocat, asa cum e el, mi-e oarecum mai usor, citind despre experienta ta de viata si punand mai multa viata la tara in inima. Si tind sa cred, si ca o consolare dar si ca o usurare, ca si numai cu atat, daca esti cu inima deschisa si-ti iubesti aproapele, poti sa fii fericit si in Bucuresti. 

Multumesc. (Lushia)

Nu e asa de speriat in a sta la tara! dimpotriva. Eu am stat pana la 14 ani la tara apoi m-am mutat in oras. Ei bine, cand ma intorc acolo prind viata, simt ca respir, simt ca revin la viata. Daca vara in Bucuresti sunt aproape 50 de grade afara combinate cu multe gaze de esapament, praf, zgomot, vecini pe care ii auzi cand trag apa la wc, nebunia unui loc de parcare, scoli si gradinite care multe dintre ele nu depasesc nivelul altora de la sate, ei bine, la „tara mea” nu au fost mai mult de 38 de grade la soare, iar in casa e chiar bine, aerul e respirabil, in fata casei am padure, in spatele casei am un rau, la subsol am un beci cu alimente din gradina, si nu mai continui. Eu am facut gradinita si scoala pana la 14 ani la tara. Si am fost olimpica la matematica, romana, franceza si geografie. Am castigat si cateva concursuri la nivel judetean. In plus de Paste la mine nu venea „iepurasul”, veneau deniile si prohodul, mama facea oua rosii si ne cumpara haine noi! Doamne cata bucurie. Cand am ajuns la oras, am cumparat haine in draci scumpe si frumoase, parfumuri, cosmetice, masina scumpa etc. Dar nu simt bucuria acea pe care o simteam cand ma incaltam cu pantofi noi de Paste! Nu mai simt bucuria deniilor, nu mai simt spiritul Craciunului. Oare mai simt ceva? Ah, da ! uitasem! Am dead-line-uri multe, calimi fac „temele” inclusiv seara acasa sau in avion, of , copilul meu vrea in parc cu rolele si eu nu am timp, pentru ca nu am mancare facuta, nu am curatenie facuta, cutia de casa de la bloc ma sufoca si sunt tentata sa cheltui tot mai mult pentru a crea aici o atmosfera placuta, dar dupa 2-3 ani din nou lucrurile nu-mi mai plac… si o iua de lacapat. O permanenta nemultumire! Vreau sa ma mut la casa cat mai curand, stiu ca va fi greu, dar caut inca locul acela si cand il voi gasi nu voi ezita sa-mi vand „cutia” de beton si sa ma mut la aer, in mijlocul naturii. Pentru ca eu stiu cum e sa mergi descult, sa uzi gradinita, sa simti mirosul florilor, stiu… (Mihaela)

5 comentarii leave one →
  1. Mai 24, 2009 11:09 pm

    Daca nu e poveste, e oricum un sat atipic cu niste tarani(sau mai corect locuitori ai satului) atipici.

    Eu am insa senzatia ca cei de la oras care se muta la tara,care redescopera satul si ajung sa-si descopere radacinile,deci pe ei insisi, – ei s-ar putea sa constituie in viitorul apropriat adevaratii tarani, dupa ce se vor stinge batranii care au mai ramas. Ei, si nu ceilalti sateni,care se straduiesc sa-i imite cat mai mult pe oraseni.

  2. Mai 26, 2009 4:36 pm

    astazi am descoperit si eu acest blog. Am descoperit si interviul si inca nu imi vine sa cred cat de multe avem in comun.
    Eu si sotul meu ne-am vandut garsoniera din Bucuresti in 2007 si ne-am aventurat in construirea unei case la tara, pe malul unui lac. Am stat in cort, apoi pentru ca l-a luat furtuna pe sus, am dormit in baraca muncitorilor, apoi ne-am facut cateva luni veacul intr-o rulota cumparata la repezeala. Am plecat doar cu curajul inainte fara sa stim cum se va termina totul.

    Multe din ideile legate de oras, de detasarea de oras si modul cum vezi orasul, cum vezi curtea ta dupa un an de stat la tara, parca sunt propriile mele vorbe puse in gura altei persoane.

    va multumesc pentru faptul ca existati si va felicit si ma bucur ca, in sfarsit, gasesc pe cineva care sa gandeasca aproape telepatic cu mine.

    Mirela

  3. Mai 26, 2009 4:53 pm

    Bag seama ca voi ati fost o leaca mai nebuni ca noi😀 Mi-ar placea sa ne cunoastem candva…

    Cu drag.

  4. Mai 27, 2009 1:47 pm

    cred mai degraba ca , fiind putin mai tineri si neavand copii, inca, ne-am aruncat putin cu capul inainte, insa nu regretam si daca ar fi fost sa o luam de la inceput la fel am fi facut. Si mie mi-ar placea sa ne cunoastem. Eu am sa trec blogul dumneavoastra in lista de prieteni la mine pe blog. Schimband impresii despre viata la tara poate vom reusi sa ne si intalnim intr-o zi sa le impartasim prin viu grai. Stiu de la sotul dumneavoastra ca aveti o experienta cu SUA cam in aceeasi perioada cu mine si e interesant de depanat impresii despre acea experienta de viata.

    Cu drag, Mirela

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: