Skip to content

Povestea unei plante oarecare

Mai 4, 2009

Din asfaltul mirosind a cratiţă uitată pe foc, un fir de plantă îşi înalţă capul. Soarele primăverii o încălzi într-un mod plăcut, dar tocmai când era cât pe ce să-şi desfacă cele două frunzuliţe din vârf, o talpă grea o doborî la pământ. Cu dinţii plini de smoală, cu gura plină de sânge, planta gemu. Dar nimeni nu-i întinse mâna.

Supravieţuirea e, până la urmă, o chestiune individuală, îşi zise ea, scuturându-se. Dacă vreau să mă ridic, trebuie s-o fac singură, fără ajutorul nimănui. Dar nici nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt, că o a doua talpă, mai grea decât prima, o zdrobi în întregime. A trecut multă vreme până când, într-un sfârşit, a reuşit să-şi ridice din nou capul.

Zilele treceau la fel. Planta, despre care n-am putea spune exact ce specie este, pentru că nu apucaseră să-i dea nici flori, nici frunze, iar culoarea-i era un cenuşiu ofilit, înţelese că locul în care şi-a înfipt rădăcinile nu-i este prieten. Învăţase, cu timpul, să se lase purtată de vânt, atunci când simţea umbra unui trecător, pentru a se salva de la dezastru. Dar defensiva continuă o secătuia de sevă, nelăsând-o să crească prea mult. Nici măcar seara, când paşii se răreau, nu-şi afla odihna. De multe ori auzea lipăitul grăbit al vreunui câine, care nu trecea niciodată indiferent pe acolo. Mizerie, praf, gălăgie, lovituri, striviri, fecale. Aşa putea fi caracterizată, în câteva cuvinte, viaţa tinerei noastre eroine.

Avea şi bucurii. Soarele o mângâia, oblojind-o. Ploaia îi astâmpăra setea. Din când în când, câte o gărgăriţă rătăcită o urca până în vârf, apoi îi spunea adio. Planta se obişnuise cu traiul ăsta chinuit, fără măcar să poată visa că viaţa ei ar fi putut fi alta. Nu avea termen de comparaţie. În jur, numai asfalt. Pustiu, cât vezi cu ochii. Doar ea, învingătoare, neştiutoare, surâzândă.

Într-o zi, căutând o firimitură de pâine, o vrabie a poposit acolo. Planta şi-a înclinat capul, prietenoasă, iar vrabia i-a răspuns cu o reverenţă.

– Vai de tine, îi spuse vrabia. Greu trebuie să-ţi fie!

– Mi-e bine. M-am obişnuit aşa. La început am crezut că nu voi supravieţui, până când…

– Bine, zici? Aici? Singură? În asfalt?

– Sunt acasă… Iar soarele mi-este prieten…

– Departe, departe de oraş, se află câmpii verzi, cu sute, mii, milioane de ierburi ca şi tine. Le ascultam cântecul în fiecare dimineaţă: un susur răcoros, ca de ploaie. Se ţin de mână şi dansează-n horă. Sunt verzi, pline de must, pocnind de viaţă. Ascultă-mă bine, că am umblat mult şi am văzut lumea. Pământul gras nu-i ca asfaltul! Cântecul greierilor nu-s claxoanele! Aerul, lumina, bucuria câmpului, albinele, fluturii…

– Fluturi? Dar ce-s aceia fluturi?

Vrabia a privit-o trist. Şi-a dat seama că, acolo unde era, planta era fericită, în felul ei. Iar dacă îi vorbea de frumuseţea câmpiilor, nu avea decât să o întristeze. Pentru că planta mică n-avea aripi. Nici de vrabie, nici de fluture. Planta mică avea să moară acolo, în asfalt, fără să lase în urmă frunze, flori, seminţe.

– Stai, nu pleca! Vrabie! strigă plăntuţa.

S-a dus… oftă ea. Şi, dintr-o dată, mirosul încins de asfalt o sufocă. Ce-o fi cu mine? Niciodată nu m-am mai simţit atât de…

În jur, kilometri, kilograme de asflat. Cât vezi cu ochii.

– Doamne, aş vrea să văd şi eu, măcar o dată, în viaţa asta a mea, un fluture! şopti plăntuţa, înainte de a adormi iepureşte.

Şi lui Dumnezeu i se făcu milă de ea. Putea oricând să-i trimită un fluture, la fel cum îi trimisese şi vrăbiuţa rătăcită. Dar Dumnezeu e bun şi mare. Când dă, nu dă cu linguriţa. Întinse o mână către plantă şi suflă încetişor, cum ai sufla într-un puf de păpădie…

A doua zi, planta noastră se trezi cu o uşoară povară inconvoindu-i trupul. Deschise ochii. Nu-i veni să creadă.

– Bună dimineaţa! Eu sunt Fluturele! îi spuse Fluturele, şi bătu de două ori din aripi.

Dar planta nu răspunse. Îi pierise graiul. Frumuseţea o sufoca mai abitir decât o talpă. Îşi roti privirea. Cât vezi cu ochii, numai verde.

Câmpia o primi în sânul ei ca o mamă şi o alăptă dulce. Peste un timp, avea să simtă mângâierea primelor sale frunze pocnind în soare ca un hohot de râs al unui copil nebunatic. Apoi, ameţeala primelor flori.

Şi-ar fi închipuit vreodată că viaţa ei putea să fie altfel? Că simţuri noi dormeau într-însa? Flori care, în asfalt, nu s-ar fi deschis. Fluturi pe care mintea ei nu-i putea nici măcar imagina. Surori şi fraţi, de care lumea era plină. Susurul pe care învăţase să-l cânte răcoros, amintindu-şi în fiecare dimineaţă de vrabia rătăcită. Şi, în tot câmpul, duse de vânt, primele ei seminţe…

Şi noi am împlinit 1 an de când am părăsit asfaltul.

5 comentarii leave one →
  1. Mai 4, 2009 4:22 pm

    felicitari!

  2. Vlad permalink
    Mai 4, 2009 4:50 pm

    Ziua buna. Ar fi minunat daca mi-ati darui o adresa de e-mail pe care sa va pot trimite o scrisoare. Ar fi minunat… La Multi Ani!

  3. Ioana permalink
    Mai 4, 2009 9:55 pm

    …si covarsiti va fie anii de bucurie, dragilor!

    Va imbratisez

  4. Mai 5, 2009 2:05 pm

    🙂

    multumim pentru urari!

  5. postdan permalink
    Mai 12, 2009 11:53 am

    La Multi Ani!
    Foarte frumoasa povestea metafora. Foarte. Multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: