Skip to content

Educaţia copilului. La ţară

Aprilie 11, 2009

Cu câteva zile în urmă, un subiect de pe blog, banal în aparenţă, a stârnit un interes crescut: o pisică mănâncă un porumbel. Atât vina pisicii, dar şi a fotografului care a pozat toată scena, cât şi a mamei care şi-a lăsat copiii să asiste la un spectacol atât de sângeros au fost dezbătute îndelung. Cum fotograful şi mama sunt una şi aceeaşi persoană, şi anume eu, mi-am pus serios problema dacă a fost într-adevăr o greşeală, sau doar o schimbare radicală de sensibilitate, odată mutaţi la ţară. Aşa că am rugat o prietenă, mamă de trei copii ca şi mine, dar ţărancă cu acte mai vechi, să privească fotografiile şi sa citească discuţiile, apoi să-mi spună părerea ei. Iată ce mi-a răspuns:

Pozele astea imi aduc aminte de motanul nostru Boris, pe care l-am avut in primul an la tara.
Fusese expulzat dintr-o prea onorabila firma de arhitectura din Cotroceni pentru ca sarise pe neasteptate in spatele unui client.
Tipul era nobil, de o mare frumusete, dar genul de profitor fara scrupule:)
L-am tinut vre-un an si ceva. Impreuna cu Alice – care a rezistat eroic conditiilor vitrege de la noi –  „Scapa cine poate”:) – vanau soparle pe care le etalau toata vara prin pridvorul unde ne duceam traiul cotidian, caci dupa ce le omorau, le abandonau. Copiii se obisnuisera cu aceasta chestie si o urmareau cu interes, mai ales ca in lipsa televizorului nu beneficiaza de Animal Planet:)
Intr-o buna zi, domnul Boris a hacuit vreo 10 pui la o vecina, si aici puii se obtin cu greu, cu pazitul clostii mai bine de o luna, scos la aer, hranit cu grija sa nu se raceasca ouale etc. Si-a semnat cu aceasta ocazie surghiunul. Fiind indeajuns de aratos ca sa cucereasca o inima milostiva, ne-am gandit sa-l abandonam in satul vecin pe la o casa mai fudula. Asa ca l-am bagat intr-un sac si dus a fost. Era un motan frumos, dar ce sa-i faci… caracterul lasa de dorit:)

Oricum, parerea mea e ca publicul blogului tau este majoritar citadin, iar la oras exista o pudoare aproape bolnavicioasa fata de realitatea naturii.  Ce pot sa-ti spun eu, care am mancat cu multa placere capra pe care am admirat-o aproape 2 ani… care am un baiat care la nici 5 ani a taiat cu sange rece un pui marisor pe care l-a prins cu cosul la vecini cu gandul sa-l manance, dar care altminteri este un tip foarte bland si importiva violentei gratuite, care asista cu mare interes la taierea porcului, nu mai spun de spectacolele naturii pe care le urmareste cat de poate de firesc… La oras, unii copii se crizeaza cand afla de unde provine „carnita”. Ce sa-ti zic, deci, decat ca pentru mine lucrurile astea sunt firesti, dar ca sunt constienta in egala masura de micimea simtirilor mele, atat timp cat sfantul Isaac Sirul spunea ca adevarata dragoste este atunci cand te doare sufletul pentru fiecare faptura cat de mica a mainilor lui Dumnezeu.

Sigur, spectacolul naturii uneori crud iti poate trezi meditatii nesfarsite, ceea ce cred ca a fost cazul tau.
Cam asta iti pot spune din partea unei mame, sunt sigura, cu mult mai barbara:)

Inca ceva. Cand baiatul a hacuit gaina cu un cutit gasit prin curte, sigur, fiind prima vara la tara, ne-am intrebat daca nu cumva are vreo problema. Am sunat la doctorita noastra si ne-a spus ca totul e cum nu se poate mai normal. Singura rugaminte pe care i-am facut-o a fost ca randul viitor sa taie una de la noi nu de la vecini. De atunci n-a mai taiat, dar urmareste cu mare interes tot ce inseamna taiat si „aranjat” de animal pentru mancare. Si, asa cum spuneam, e un copil cat se poate de pasnic, lipsit de violenta si sadisme, ce-i drept cu un spirit masculin foarte sanatos dezvoltat. Ii plac luptele prietenesti. Chiar si fata cea mijlocie, fire foarte sensibila, urmareste fara probleme taiatul animalelor. E ceva absolut firesc atunci cand stii ca asta e rostul lor, lasat de Dumnezeu. Sigur, am o matusa cu puternice afinitati orientale, care mi-a spus ca degeaba spun Tatal nostru inainte de masa daca gandesc asa, ca fiecare fiinta e un suflet unic cu viata si personalitate si nu avem voie sa luam viata niciunei vietati. In fine, in discutia de fata era vorba chiar de instinctul natural si chiar de echilibrul in care a fost gandit regnul animal. Am extrapolat. 

ps: In Irlanda, am locuit pe niste coclauri unde traiau iepuri cu nemiluita. Hopaiau cu veselie prin fata casei si noi ii urmaream cu placere de sus de la mansarda. Tutusi baiatul mi se tot socotea ce hainuta frumoasa i-am putea face mezinei dintr-o blanita de iepure:) La friptura nu l-a dus mintea, ca nu mancase niciodata:)

Probabil că lucrurile se văd cu totul alfel din opinci. Se simt altfel, se exprimă cu alt limbaj. Se trăiesc într-un mod cu totul diferit la ţară.

Devenim, încet, altă rasă.

4 comentarii leave one →
  1. Natalia permalink
    Aprilie 11, 2009 3:53 pm

    In copilarie, mi-am petrecut verile la bunici. Am asistat de nenumarate ori la taierea animalelor/pasarilor de curte, si am perceput acest lucru mereu ca pe ceva firesc. Poate de aici si „insesibilitatea” comentariilor mele de la postarea respectiva.

  2. gattaca permalink
    Aprilie 11, 2009 6:18 pm

    frumos cum incercam sa recreem viata normala in varianta ei virtuala. Cele relatate sint firesti pina in momentul cind tu ai aparut cu aparatul de fotografiat. Numai tu ai intervenit precum japonezii si ai furat citeva secunde. Ar fi trebuit sa-l lasi acolo unde ii e locul, in lumea lucrurilor inutile. Imaginile surprinse ale porumbelului infascat de o pisica, in toata aceasta poveste nu au nici un rost,parerea mea daca imi dai voie. In rest capul sus!

  3. irina flo permalink
    Aprilie 11, 2009 8:42 pm

    te aperi, bre!
    Io am trait la tara si nu m-am uitat niciodata nici cand taiau porcul, nici cand taiau vreo gaina. Uite ca n-am fost crescuta in spiritul asta.POate pentru ca eram fata. Fratele meu era cam ca pustiul din scrisoare (il stiu!) Prin urmare as putea sti mai multe despre firescul de la tara.
    Si mai stiu ca femeile din sat nu taiau gaini; daca nu aveau barbat in ograda, apelau la un vecin.
    Atitudinea ta mi se pare mai degraba culturalista, postmodernista si mai putin fireasca, desi pozele erau de un naturalism pur. Tu n-ai privit cu ochiul taranului ci cu al intelectualului.
    Acum, sunt pareri si pareri, nu trebuie sa te ofuschezi asa. Si sa vrei sa ne convingi sa privim spectacole de gen. Nici noi pe tine sa nu mai faci asa. Tine de sensibilitatea fiecaruia. Care poate sa nu fie neaparat bolnavicioasa.

    P.S. Trebuie neaparat sa te vad, sa-ti spun ca n-am nimic cu tine desi am fost numai pe contra in ultimul timp.
    Te imbratisez

  4. Aprilie 11, 2009 9:26 pm

    gattca, ia-o ca pe un fotoreportaj. am simtit ca trebuie sa pozez. de ce? nu stiu. un fotograf numai poate intelege ce inseamna sa te arda degetele, sa urle dupa tine un subiect. acel moment care m-a impresionat pana in maduva sufletului a urlat dupa mine. deloc in japoneza.

    irina, nu am cum sa fiu taran. despre asta tot scriu in ultima vreme. dar nici orasean nu mai sunt. cu atat mai putin postmodern. caut sa ma exprim autentic, dar, repet, cred ca limbajele noastre nu mai coincid.

    stiu ca n-ai nimic cu mine! stai linistita! eu imi cer iertare pentru tulburare. desi nu a fost cu intentie. nu imi imaginam ca lumea se va crispa asa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: