Skip to content

De viaţă şi de moarte

Aprilie 8, 2009

Ştiţi cum mor porumbeii? În linişte. Fără supărări, fără regrete. Fără să strige după ajutor. Fără să plângă după o soartă mai bună. Doar închid ochii, uşor. Şi-şi iau zborul, în gând, pentru ultima oară.

poru-0621

56 comentarii leave one →
  1. MihaelaMaria permalink
    Aprilie 8, 2009 2:34 pm

    astea au fost prea urate pt mine! dar asta i viata, nu?

  2. Natalia permalink
    Aprilie 8, 2009 2:50 pm

    Ce aparat foto ai? Superbe poze, in pofida subiectului. De fapt, ele reprezinta viata, nu-i asa? Baiatul meu de aproape 5 ani a vazut acum citeva luni, intr-un magazin de animale, un sarpe inghitind un soricel. Sa zic ca a fost socat inseamna sa nu spun nimic. A iesit din magazin cu ochii inlacrimati, cu o durere pe chip de mi se rupea inima cind il vedeam. A trebuit sa-i explic ca asa este viata, cum ne-a dat-o Dumnezeu: cel mare il maninca pe cel mic (bine, uneori se intimpla si invers, dar astea sint deja detalii pt o virsta mai mare).
    Inca o data, imi plac la nebunie pozele.

  3. Aprilie 8, 2009 2:57 pm

    Am un aparat foto mai bunicel (Nikon D80), pacat ca obiectivul e mai prost (18-135). Chiar aveam nevoie de ceva mai grozav astazi, avand in vedere particularitatea subiectului. Mergea o diafragma 2, mama-mama!

    Despre subiect, ce sa spun. Iubesc porumbeii la nebunie. Daca te uiti in urma, in blog, o sa vezi ca am si avut unul, vara trecuta, pe care l-am dat imediat inainte de a ne aduce pisica. Cred ca porumbeii sunt animalele mele preferate, daca pot spune asa. Iti imaginezi supararea cu care am descoperit ca Pompilica ii vaneaza. Ieri a mai mancat unul. E un vartej de pene in curte. Cel de astazi era pui. In ultima poza sunt parintii lui, martori de departe ai scenei.

    Fotografia mea preferata e prima, cu cele doua aripi si inima. In timp ce manca, am tras o masinuta a copiilor care ma deranje la pozat si pisica s-a speriat de zgomot si a fugit pentru cateva clipe. Asa am prins cadrul respectiv. O inima cu aripi. Brrr!

  4. Aprilie 8, 2009 3:30 pm

    sincer, eu n-as putea s fac, si dupa aia sa si public astfel de poze.
    mi se pare aiurea rau de tot, nu mai trebuie sa-ti insir motivele😦

  5. Aprilie 8, 2009 4:10 pm

    L-as scoate in afara legii pe Pompilica.

    Ultima fotografie mi-a sfasiat inima. Trist, foarte trist.

  6. Aprilie 8, 2009 4:10 pm

    Sper ca nu aveti de gand sa cresteti pasari de curte, cu un astfel de vanator! Si eu am avut unul la parinti in curte, culmea, avea un singur ochi, si tot carnita de porumbel ii placea. In scurt timp, s-a saturat de munca si a inceput sa pofteasca la puii de gaina si de rata. Si dupa mai multe masuri educative esuate, l-a dus tatal meu la o ferma de pasari, acolo avea pui muribunzi din belsug, sa tot manance! Cand locuiam la apartament, am crescut o familie de porumbei pe pervazul balconului, acolo au stat, au ouat, au clocit, au crescut puii, de acolo si-au luat zborul cand au crescut. Porumbita-mama inca se intorcea pe cuib cand am vandut. Din pacate, noii proprietari au stricat cuibul. Tare dragi imi erau!

  7. Ada permalink
    Aprilie 8, 2009 4:46 pm

    Nu-mi vine sa cred cat de trista este prima poza… Recunosc, sunt foarte slaba in fata unor momente in care animalele sunt ba suferinde, ba moarte deja. Mi se intiparesc astfel de imagini pentru totdeauna in memorie…

  8. Aprilie 8, 2009 5:57 pm

    de ce, degetico?

  9. Aprilie 8, 2009 6:28 pm

    mi se pare o cruzime fara margini ca dupa ce saracu pormunbel e omorat, sa mai si pozezi chestia asta.
    da, face parte din „circle of life”, dar totusi.

  10. Aprilie 8, 2009 7:13 pm

    cred ca moartea altcuiva – a oricui sau a orice – se priveste cu o anume infrigurare, pe care nu reusesc sa mi-o inchipui in spatele unui Nikon D80… sadice fotografii, nu reusesc sa percep estetica lor.

  11. Natalia permalink
    Aprilie 8, 2009 7:24 pm

    Sabina, inseamna ca nici la Animal Planet nu te poti uita? Mie mi se par niste poze care reflecta pur si simplu realitatea. Cum crezi ca se hranesc felinele din salbaticie? Nu putem apara toate pasarile si toti soarecii. Toate animalele sint cu un rost pe lumea asta lasate de Dzeu, unele sa fie hrana altora, si nu avem ce face.

  12. Aprilie 8, 2009 7:26 pm

    imi pare rau ca v-am oripilat. intr-adevar, nu l-as fi pozat, DACA nu l-as fi vazut murind, inainte de a ma gandi macar ca as putea sa-l fotografiez.

    vazandu-l pe motan ca l-a prins, am dat fuga, sa vad daca mai pot salva ceva. si atunci l-am vazut murind pe porumbel. si m-a impresionat atat de tare naturaletea, firescul acestei morti, incat imediat m-am gandit sa fotografiez toata scena.

    probabil ca e ceva personal. nu mi-am dat seama. copiii au privit totul, oricum.

  13. Natalia permalink
    Aprilie 8, 2009 7:27 pm

    P.S. Sa nu crezi ca sint o persoana sadica: ma ineaca plinsul la vederea unui animal chinuit de om. Dar aici e vorba de ciclul vietii, ai zis perfect.

  14. Aprilie 8, 2009 7:31 pm

    am mai vazut reactia asta de soc atunci cand am pus pe un site international de poze (Sabina il stie) fotografii cu niste tarani care taiau porcul de Carciun. mai, atat s-au scandalizat strainii🙂 mi-a tinut partea un albanez, explicand ca e tot un fel de „cilcu natural”. toti mancam carne. dar e mai simplu cand o luam gata ambalata de la supermarket🙂

  15. Natalia permalink
    Aprilie 8, 2009 7:35 pm

    Acuma chiar ma simt aia deviata dupa ce am citit toate comentariile, numai eu m-am aratat fascinata de poze..

  16. AdrianaB permalink
    Aprilie 8, 2009 7:42 pm

    Da, si mie mi se pare ingrozitor, n-as fi putut face asta:(

  17. mariana permalink
    Aprilie 8, 2009 7:51 pm

    Unii dintre noi isi pierd firescul; se stiu ei!…

  18. Aprilie 8, 2009 8:37 pm

    Nu stiu cat de estetice sau fascinante sunt… dar mie, prima fotografie imi place mai mult decat orice fotografie pe care-am facut-o vreodata. Probabil – repet – e ceva personal.

  19. gandestefrumos permalink
    Aprilie 8, 2009 9:32 pm

    sunt cutremuratoare pozele astea. dar nu socante. doar cutemuratoare. nu sunt socante pentru ca firescul vietii si al mortii nu poate fi socant.

    la inceput mi-a fost greu sa ma uit cu atentie… ma gandesc acum ca sunt cutremuratoare imaginile astea prin mesajul lor, prin coarda sensibilitatii pe care o ating. dar secventa, oricat de dura pare – si pare dura – face parte din firescul vietii. poate un firesc pe care uneori il negam?!

    pe mine m-au facut sa ma gandesc la faptul ca, la alta scala, si noi ucidem cu aceeasi inocenta cu care o face Pompilica. dar nu la propriu. si lasam in urma inimi, intre aripi frante. dar nu ne uitam inapoi pentru ca nu ne place sa privim scene violente. sau poate uneori le negam intr-atat incat nici nu mai stim sa le recunoastem…

  20. mariana permalink
    Aprilie 8, 2009 10:07 pm

    …asta se intampla daca nu tinem aripile intinse…

  21. Gradinarul permalink
    Aprilie 8, 2009 10:37 pm

    In sfarsit un porumbel imortalizat. Duzina mancata pana acum trebuie sa se multumeasca cu anonimatul. Ca si zecile de porumbei care vor urma – Pompilica e doar un copil acum…atentie!

    E o scena clasica la noi in gradina care nu putea sfarsi altfel decat pe panza artistului. Ca orice lucru inerent: copacii ingalbeniti de toamna, batranei stand pe banca la soare, peisaje ca cel din header samd.

  22. MariaM permalink
    Aprilie 8, 2009 10:55 pm

    Mie nu imi plac deloc.Absolut.

  23. ivona permalink
    Aprilie 8, 2009 11:42 pm

    Of. M-am tot gandit, probabil ca si acum femeile cu curte si pasari apuca o gaina, ii taie gatul si fac un bors fericite ca le-au venit nepotii, fara sa lesine de mila gainii dar si fara sa le treaca prin cap ca le-ar putea fotografia in timpul sau dupa obstescul sfarsit.Da, aici e altceva.Fiecare are sensibilitatea lui.Daca iti mai trece prin minte si ca animalele mor din cauza noastra -pacatul omului…-,mai ai o problema.Fiecare are propriul fel de a simti.Raman la fotografia „mea” -„o scanteie”…(acolo credeam ca ai folosit o anume tehnica fotografica, fiindca n-am vazut niciodata un apus in asemenea culori, dar inteleg ca la voi sunt si asemenea apusuri)

  24. irina flo permalink
    Aprilie 9, 2009 1:19 am

    brrr, pe noi nu ne lasau parintii sa ne uitam cand eram mici cand taiau porcul…
    tu ai lasat copiii sa vada spectacolul?!
    N. a vazut mai demult o pisica moarta si a inceput sa planga de nu mai puteam sa-l opresc. Pentru el pisica trebuie sa faca „miau”
    Imi povestea o prietena medic de cazul grav al unui baietel de la tara aflat intr-o criza cumplita psihica ale carei cauze parintii nu le cunosteau. A reusit ea sa-si dea seama ca de la taierea porcului i se tragea, era prietenul lui…

    poate ca prin lentila se vede altfel, eu cu ochiul liber n-as fi putut privi…

  25. Aprilie 9, 2009 7:56 am

    Irina, e normal sa se poarte asa copilul, daca porcul era prietenul lui… Si eu iubesc mult animalele, iar cand eram copil, cainii imi erau cei mai buni prieteni. Sa va aduc aminte ca n-am reusit sa taiem iepurii pe care i-am crescut vara trecuta? Cat despre scena de aici, copiii n-au fost deloc socati, doar suparati. Nici nu era socanta scena, poate asa pare din fotografii. Nu eram eu, cu un cutit in mana, stergandu-ma la gura de sange🙂 Era o pisica mancand un porumbel. Sensibilitatea noastra a ajuns atat de mare? Da, dar numai in fata firescului. Altfel, vorba Maicii Siluana, ne place sa ne uitam la filme de groaza si la stirile de la ora 5. Dar naturalul, viata, firescul ne baga in sperieti.

    Ivona, nu e nici o tehnica speciala. Soarele arata exact asa. Se obtine cu un timp de expunere foarte mic, 1/500 sau mai mult. Daca lucrezi cu aparatul pe setari automate, nu vei obtine niciodata o fotografie „reala”.

    Ioana, din nou, ai prins mesajul. Exact la asta m-am gandit si eu. Noi toti suntem niste Pompilici. Dar cu „mainile curate”.

    Oameni buni, oare arta inseamna doar ceva care sa ne gadile suflertul intr-un mod placut? Nu uitati ca, pe langa comic, teatrul cuprinde o buna parte din registrul tragicului. Ca, mai mult decat prin ras, prin sange simtim viata.

    Data viitoare il imbrac pe Pompilica intr-o rochita roz si-i fac poze care sa va placa tuturor.

  26. Aprilie 9, 2009 8:35 am

    Hmm… o intamplare de genul am avut eu.
    Pur si simplu am observat pisica peste un porumbel, multe pene prin jur, m-am infipt tipand la ea [nu puteam intra in curtea unde era, sau dincolo de acel gard si tot ce puteam face era sa sperii pisica prin tipat]. A plecat si porumbel era ametit si nu zbura. Dar nu puteam lasa porumbelul acolo, stiind ca urmeaza moartea pentru el. Credeam ca are o aripa rupta, ca nu poate zbura, de nu facea absolut nimic. Si m-au dus picioarele la locul unde fugise matza, si intre timp porumbelul a zburat. Ideea era ca ma simteam pusa in fata unui „dezastru” pentru mine si ma simteam incapabila sa pot face, pur si simplu spectator. M-a marcat intamplarea asta.

  27. Claudiu permalink
    Aprilie 9, 2009 10:03 am

    Cred ca ai facut o greseala totusi. Suntem in post si avem nevoie de incurajari, de cuvinte frumoase, de imagini frumoase asa cum au fost cele cu manastiri pe care le-ai pus zilele trecute.
    Cred arta fotografiei e uneori si o ispita…

  28. Aprilie 9, 2009 10:20 am

    draga, da fotografic pozele nu-s geniale deloc, iarta-ma ca o zic asa direct.
    Asa ca faza cu arta nu tine.
    Si te rog din sufletelu meu sa nu ma banuiesti ca ma uit la stirile de la ora 5.
    deci nu faptul ca o pisica a mancat un porumbel e atat de socant,asta e normal, firesc, asa e viata, ci faptul ca tu te-ai putut gandi sa pozezi chestia asta m-a mirat pana peste poate.

  29. mariana permalink
    Aprilie 9, 2009 10:54 am

    @L – Unei intamplari ca cea descrisa mai sus, i-am fost si eu martora, de la balcon…Cea care a intervenit in salvarea porumbelului se simtea vinovata vazand ca prin interventia ei agravase si mai mult lucrurile. Am vazut-o apoi cum a istorisit totul unei femei simple (femeia de serviciu) care a ascultat foarte calma toata povestea si a concis: hm, strasnic vanator! M-a marcat definitiv si-i port deosebita admiratie Mariei (asa o cheama)…

  30. MariaM permalink
    Aprilie 9, 2009 11:05 am

    Eu de exemplu nu ma uit nici la filme de groaza si nici la stirile de la ora 5.Nici copiii mei. Stiu ca sunt multe lucruri neplacute pe lumea asta insa nu cred ca ii ajuta cu ceva pe copii privirea lor.Nu cred ca cei expusi de mici spectacolelor de acest gen (taierea porcului, moartea porumbelului, ultimele clipe ale unui om, si altele din „ciclul vietii”)vor fi cu ceva mai castigati decat ceilalti.
    Eu de exemplu de cate ori mergeam la tara la taierea porcului eram trimisa totdeauna in casa.Toti copiii aveau acest tratament de altfel.Tarnii considerau ca nu este pentru ochii copiilor acest lucru.Si nu eram prieteni cu animalul pentru ca nici nu stateam acolo tot timpul.Abia dupa aceea eram chemati „sa ajutam”.
    Pe de alta parte eu nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi patit Pompilica daca ar fi fost pisica in batatura bunicii mele.Cate zile ar fi fost ocarat si nu ar fi primit de mancare sarmanul, desi ceea ce a facut este asa de natural teoretic. Taranii nascuti si crescuti in sat de generatii in nici un caz nu i-ar fi pus rochita roz. Vai de capul lui si de papucii nostri insirati frumos langa usa cea mai apropiata de locul cu pricina.

  31. Aprilie 9, 2009 2:07 pm

    degetico, asa este. pozele nu sunt estetice. nici nu m-am gandit sa scot ceva estetic din ele. cu exceptia primei (cronologic nu e prima, dar am asezat-o prima), celelalte sunt doar niste clisee, atata tot. am inteles ca te referi la aspectul deontologic al problemei. dar, pentru mine, este un eveniment care m-a marcat si am avut acest „instinct” sa fotografiez scena. in mod normal, sunt imagini care trebuie fotografiate si altele care nu? mergem exclusiv pe estetic? sau pe moral? sau, pur si simplu, pe ceea ce ne impresioneaza. ceea ce ne cheama…

    Maria, nu i-am chemat eu pe copii. Dimpotriva. Nu am tinut sa le fac o lectie de viata. Dar nici n-am facut criza, nu m-am ambalat, nu i-am alergat prin curte. Am tratat totul natural. Ei au privit ce au privit si apoi au plecat la joaca. Bineinteles, bodoganindu-l pe pisoi. L-am certat si eu (inca il mai cert, mai ales ca intelege), dar am inceput sa ma gandesc daca e bine ce fac. El e pisoi. A prins un porumbel. E legea firii. A gresit cu ceva?

    Claudiu, iarta-ma daca te-am tulburat. Nu vreau sa mai continuu discutia. Suntem in postul in care Hristos a fost rastignit pe cruce.

  32. Aprilie 9, 2009 2:34 pm

    pentru linistea dumneavoastra, am sters pozele. desi pe cea cu inima cred ca mi-o fac poster😀

    va rog, sincer, sa ma iertati. nici macar o secunda n-am banuit ca vor aparea asemenea reactii. nu comentez mai mult. inca sunt surprinsa. sa inteleg ca sunt o sadica, probabil😀

  33. mariana permalink
    Aprilie 9, 2009 5:13 pm

    …da, cred si eu ca ai ales solutia cea mai inteleapta…pacea, e de patru ori mai importanta decat dreptatea desi sigur comentariile nu vor inceta!

  34. Maria (alta) permalink
    Aprilie 9, 2009 5:18 pm

    Anca, pozele erau/sunt cat se poate de reale, dar oamenii prefera sa bage capul in nisip, sa se transforme treptat in struti!
    Le-am privit, am meditat, ii dau dreptate Ioanei(Gandestefrumos) si ne continuam viata mintind, furand cinstea si demnitatea aproapelui, lovind in stanga si in dreapta din coate sa iesim noi ca uleiul deasupra apei, la suprafata.
    In rest, vai, oroare, un pisoi a mancat un porumbel.La ghilotina cu el.
    Dragi oameni care ati privit pozele si v-ati „oripilat”, nu de acestea trebuie sa ne miram sau sa ne ingrozim, ci de ceea ce s-a nascut in sufletul fiecaruia atunci cand le-a privit; si de crimele pe care oamenii le fac unii impotriva altora. Daca le-ati privit cu gand de judecata, ati pierdut, daca ati meditat un pic macar asupra lor si ati invatat ceva, dau Slava Domnului.
    Iertare Anca, dar eu iti multumesc ca m-ai readus cu picioarele pe pamant.
    Pisoiului nu i s-au dat doua mani sa taie lemne si sa-si incalzeasca ciorba. Pisoiul are mustati, urechi ascutite, perinite in talpa, colti si gheare. De ce oare? La ce ii folosesc? A, da, sa citeasca seara povesti la gura sobei. Uitasem.

    Fii pe pace, Anca, nici eu nu m-am gandit ca vor starnii asemenea reactii pozele.

  35. Claudiu permalink
    Aprilie 9, 2009 8:31 pm

    Te iertam si te iubim Anca!…asa in felul nostru.
    Doamne ajuta!

  36. AdrianaB permalink
    Aprilie 9, 2009 9:32 pm

    Si eu sunt socata de ele.
    Nu ma ascund cu niciun cap in nisip. Cand aveam 6-7 ani sora mea m-a dus la Zoo si mi-a aratat cum un sarpe inghite o rata, vie! Urmarea a fost ca am avut cosmaruri ani intregi, nu pot uita nici acum mirosul de acolo, strigatele disperate ale ratei si faptul cum se uitau toti oamenii la acel macel FARA sa faca nimic.:(( Nu mi-a folosit la nimic aceasta experienta, dimpotriva. Copiii sunt vulnerabili si e periculos sa-i expunem la varste fragede la astfel de experiente, nu stii niciodata ce traume se pot petrece in mintea lui.
    Dragele mele, urmarea pacatului lui Adam si Eva a fost caderea din rai. De atunci animalele se mananca intre ele, noi intre noi cu ale noastre. Daca ele fac asa nu inseamna ca e ceva firesc si ca trebuie sa ne ingrosam simturile privind la acest spectacol.

    Sunt foarte sigura ca taranii nostri adevarati, NU erau atat de cold blooded incat sa-si lase copiii sa priveasca sacrificiile animalelor. Convietuind cu animalele, noi le atribuim lor simtaminte omenesti, nu trebuie noi sa ajungem ca ele:(..

    Am mai intalnit aceeasi conceptie de ciclul vietii si la National Geografic, si ei fac acelasi lucru, arata niste imagini frumoase, pasarele dragute, un apus de soare si apoi bum!, un sarpe se strecoara si inghite vreo 3 pui.. asta nu e normal..
    Nu e ziditor.
    Nu e ceea ce trebuie sa invete copiii nostri.

    Sfintii ne invata ca trebuie sa avem simpatie fata de animale. Sfantul Sergie traia cu un urs langa el, parca, Sf. Gherasim a pedepsit leul cand a mancat magarul..

    Ceea ce multi nu par sa inteleaga este ca esenta crestinismului e mila, compasiunea, blandetea or facand acest lucru (chiar uitandu-te la un asemenea macel) omori incetisor aceste sentimente.

    Comunismul ne-a scos subtil, fara sa simtitm, o componenta crestina importanta: mila in general, si apoi cea fata de animale.
    Suntem brutali, cainii alungati cu pietre, pisicile chinuite, broastele studiate si intepate cu acul, invatati la scoala sa studiem cum ataca animalele de prada si cum exista victima intotdeauna, sa privim ca pe o normalitate asta.
    Asta nu e normalitate, e o dereglare a societatii.

  37. Aprilie 10, 2009 7:26 am

    alta maria, mai ales pt ca suntm, in Post nu cred ca ar trebui sa-ti asumi roul de judecator si sa indraznesti cu atata usurinta sa dai verdicte despre comentatorii blogului viatalatara.
    Nimeni nu s-a revoltat in privinta realitatii, ci impotriva fotografierii ei si urcarea pe blog sub pretextul de arta.
    Anca, nu stiu ce intelegi tu prin estetic, ca eu nu inteleg floricele pe campii, stii bine🙂
    dar poza aia care-ti place tie are un milion de defecte fotografice, deci nu te camufla sub ea.Ca iti place din cauza ca te-a emotionat acel moment, e cu totul altceva, e perfect legitim.Dar e strict personal🙂

  38. Aprilie 10, 2009 7:47 am

    In primul rand, va rog sa nu va mai certati.

    In al doilea, Adriana, toate situatiile descrise de voi sunt traumatice. Sa tai un porc sau alt animal? Nici eu nu rezist in fata unei astfel de privelisti. Sa vezi un animal omorand alt animal, care se lupta, iarasi e ceva cumplit. Dar in pozele mele nu era vorba despre asta🙂 Porumbelul era mort. Eu incercasem deja sa-l salvez, dar era prea tarziu. Nu se zbatea nimeni, nu privea nimeni cu sange rece scena. Va rog sa incercati sa intelegeti, nu sa imi spuneti povesti care v-au traumatizat pe voi. Va asigur ca totul a fost cat se poate de firesc. Credeti-ma, sunt o persoana foarte empatica, mai ales cu copiii, si extrem de miloasa cu animalele. Porecla mea in copilarie era Mama Dolores, dupa un film cu o femeie care era inconjurata de animale. Sper ca ati inteles acum.

    Degetica, faptul ca faci niste cursuri de fotografie, iarta-ma, nu te face judecator din punct de vedere estetic al fotografiilor altora. In fotografie exista – de exemplu – ramura wildlife unde vei intalni exact genul asta de poze. Ca sunt si unele geniale printre ele, e drept, sunt facute de fotografi geniali. Nu ma vei compara cu ei, cum nici eu nu te compar cu marii fotografi ai strazii. Din punctul meu de vedere, aici este greseala ta. Vezi prea prin prisma ta totul. Ai impresia ca doar criteriile tale estetice sunt valabile. Nu vreau sa comentez mai mult, dar te rog sa meditezi asupra problemei🙂 Nu sunt nici pe departe un mare fotograf, nu spun ca nu mai am de invatat, nu spun ca era o poza fantastic de buna. Spun doar ca e posibil ca nici tu sa nu fii atat de avansata in fotografie pe cat crezi🙂

    Fotografia care mi-a placut poate fi cea mai proasta fotografie din lume. Dar e preferata mea. E personal sau nu, nu ma intereseaza. Poate avea un milion de greseli, treaba mea. Atata vreme cat judeci asa o fotografie, inseamna ca inca n-ai inteles nimic din ce inseamna arta. In general vorbind. Iertare.

  39. Aprilie 10, 2009 8:55 am

    nu ai inteles deloc.
    In primul rand ca am zis clar ca din moment ce pe tine te-a emotionat e perfect ok.
    Dar orice om de pe strada are voie sa spuna ca ceva nu-i place, nu trebuie sa fie fotograf cu diploma pentru asta, fiecare are dreptul la o parere. Nu te compar cu nimeni, decat cu tine insati, eventual.
    pe de alta parte, faptul ca fac un curs si inteleg anumite principii vizuale, da, ma face mai indreptatita sa comentez just, nu uita ca nu doar cursul e la mine, ci ma bazez pe o bibliografie extrem de serioasa in ceea ce priveste perceptia vizuala.
    la fel cum facultatea de compozitie ma indreptateste sa critic o lucrare muzicala, din moment ce cunosc „regulile” (observi ghilimelele si citeste Contemporania de azi, sunt f f rea…))
    M-a deranjat strict remarca ta despre presupusul meu „estetism”. Si oricne judeca prin prisma lui, asta e ceva stiut de cand lumea:)

    eu nu vreau sa ma cert cu nimeni, asa ca rezum inca odata dupa care nu mai intervin:

    nu e socant deloc faptul ca Pompilica vaneaza porumbei. Dimpotriva, inseamna ca e un pisoi vioi si sanatos.
    M-a mirat f f tare nu ca ai fotografiat, din moment ce ai avut o emotie, trebuia sa o faci! Ci ca ai impartasit chestia asta sub titulatura de arta, adica sub ceea ce nu e. Si netinand cont de sensibilitatile celorlalti.

  40. Aprilie 10, 2009 11:06 am

    degetica, nu ti-am cerut sa-ti placa🙂 dar tu n-ai spus doar ca nu-ti place, ai spus ca e o fotografie plina de greseli, etc. mi-ai comentat-o (desi e mult spus, ti-ai exprimat opinia mai bine zis) ca e o fotografie lipsita de estetica (ca as fi pus-o pe blog sub pretextul de arta).

    arta e lucru mare, asta e clar🙂 si nu exista doua pareri la fel despre definitia artei. cu atat mai mult, cu cat nu stim ce e arta, ne putem erija in comentatori. tu ai facut conservatorul, eu literele. avem amandoua sensibilitati artistice, e drept ca diferite. dar eu n-as putea veni niciodata la cineva sa-i spun ca ceea ce crede el ca e arta nu e arta. ci pot cel mult sa incerc sa inteleg de ce a spus ca e arta. sa-i inteleg punctul de vedere. e o opinie mai onesta asa. in plus, comentariul tau n-a fost deloc constructiv. nu este argumentat🙂

    iar scoala de fotografie pe care-o faci este o scoala de profesor. tu inveti acum o viziune asupra fotografiei, exprimata de un om (sau doi). cu atat mai mult cu cat e artist. daca invatai compozitia de la Bach, cred ca aruncai cu muzica contemporana la gunoi, nu?

    cam la asta m-am referit. la a nu absolutiza un punct de vedere, mai ales asupra unui domeniu atat de sensibil si personal, cum e ARTA, dom’le🙂

    atat am vrut sa zic.

  41. Aprilie 10, 2009 11:15 am

    asa, ca venisem sa spun altceva. pentru ca ati tot spus ca taranul roman e sensibil, nu asa arid sufleteste precum subsemnata, m-am tot gandit, dar cum nu am trait acum 100 de ani, nu va pot oferi o opinie obiectiva asupra subiectului. dar mi-am amintit o nuvela, „Niculaita Minciuna”, de Bratescu-Voinesti, in care un copil de taran de acum 100 de ani se uita la pisica cum prinde vrabii.

    http://www.copilul.ro/poveste_Niculaita_Minciuna_218.html

    Probabil numai cand parintii lui nu erau acasa.

    Si, ca tot vorbim de Bratescu-Voinesti, toata lumea stie povestirea „Puiul”. Ne scandalizam de motani care prind porumbei ca sa manance, dar vanatorii, care trag cu pusca din proprie placere, sunt ok. Cred insa ca autorul a avut o mare lipsa de sensibilitate sa scrie despre o asemenea intamplare cumplit de trista…

  42. Aprilie 10, 2009 12:25 pm

    eu de la bach am invatat compozitia, nu (doar ) de la profesor.
    Si acu invat de la cartier bresson, de la abbas, de la Kertesz, de la Koudelka…….nu (doar) de la cei doi profi
    🙂

  43. Maria (alta) permalink
    Aprilie 10, 2009 12:40 pm

    Degetica, iarta-ma, imi atribui niste ganduri care sunt departe de a fi adevarate. Daca te-au suparat cuvintele mele (imi pare rau ca le-ai inteles gresit), imi cer iertare.
    Nu voi reveni asupra acestui subiect.
    Doar o observatie as dori sa fac. Cand cineva posteaza un material pe blogul personal, e pentru ca acel material i-a atras atentie, il are la inima, atentioneaza asupra unui lucru, ofera bucurie sau pur si simplu, un moment de meditatie. Dar e materialul personal al celui care are blogul. Cand vine un cititor si isi spune parerea asupra acelui articol, acela ar fi bine sa se gandeasca la faptul ca s-ar putea ca ceea ce spune sa supere. Cu ce gand spune, cu ce gand scrie? Pentru a acuza, pentru a protesta, pentru a-si exprima o nemultumire? Pentru a se bucura impreuna cu cel care posteaza pe blogul personal?
    Ar fi multe de zis, dar nu doresc sa ma intind prea mult.
    Iarta-ma inca o data Degetico si voi ceilalti care v-ati simtit judecati de mine – nu era cazul, pentru ca nu era deloc o judecata.
    Dumnezeu sa ne ajute!

  44. Aprilie 11, 2009 9:20 am

    ajunsei si eu la spartul targului :))

    eu il inteleg pe Pompilica – in copilarie mergeam la bunica unei prietene, si ea urca in pod unde cuibareau porumbeii, si cobora cu un lighean plin de pasari cu gatul sucit. Ii facea bors, sau cu smantana, yaaam, ce bun. N-am mai mancat de atunci, dar le pastrez porumbeilor casapiti o amintire cat se poate de placuta :))

  45. Aprilie 11, 2009 2:39 pm

    esti mortala – la propriu si la figurat! cireasa de pe tort! pacat c-ai ajuns atat de tarziu😀

  46. Aprilie 11, 2009 3:08 pm

    …cum erau versurile?
    ”…Mananc si plang. Mananc!” – cam atat mai stiu eu din poezia lui Labis, din pacate. Rusine sa-mi fie!😀
    Iar pentru carnivorii oripilati de mai sus am un singur cuvant: ipocrizie.

  47. Aprilie 11, 2009 3:15 pm

    http://agonia.ro/index.php/poetry/150749/index.html

    poezia ”Moartea caprioarei” de Nicolae Labis. Superba si fara poze explicite😛

  48. Aprilie 11, 2009 9:30 pm

    initial, am vrut sa intitulez postarea „Moartea porumbelului”. nu ai de unde sa stii, dar „Moartea caprioarei” este una din poeziile mele preferate. iar Labis, una din cartile de capatai din liceu. alaturi de Saint-Exupery si Camus.

  49. Aprilie 12, 2009 1:24 am

    Anca, este bine ca ai asociat „opera” ta cu povestirea „Puiul”, pentru ca ambele sunt de un naturalism necrutator in descrierea „ciclului vietii”. Povestirea aceasta mi-a traumatizat copilaria (la propriu) – alaturi de Fefeleaga, si daca ar fi dupa mine as scoate-o in afara legii.

    Subscriu intru totul celor scrise de adriana b, poate pentru ca este singura care a adus in discutie si aspecte legate de etica operei de arta. Subiectul nu este foarte la moda, dar in calitate de crestini trebuie sa luam in considerare si notiunile amintite de adriana: mila, compasiunea, blandetea. Ba poate chiar mai ales pe ele. Asadar trebuie sa ne punem intrebarea in ce masura este folositor ceea ce expui privitorului. Si unde putem plasa, in contextul dragostei si compasiunii cu care suntem datori intregii fapturi, contemplarea unui act de cruzime (fie el si natural).

    Nu sunt impotriva constientizarii firescului, insa in acelasi timp cred ca o descriere tip National Geographic a acestui firesc este o agresiune emotionala deloc ziditoare pentru suflet.

  50. Aprilie 12, 2009 9:51 am

    Eu nu inteleg aceste reactii. Se vede treaba ca cei care au fost atat de oripilati, nu au trait vreodata intr-o gospodarie de tara. Nici eu nu am fost martora unor sacrificii de animale vreodata, desi am crescut pana la 13 ani la tara. Si nici nu voi lasa copilul in mod intentionat sa asiste la asa ceva. Din pacate, nici sotul meu nu este capabil sa ia gatul vreunei pasari, dar asta nu inseamna ca nu am vazut pana acum vreun animal care a cazut prada altuia. Sau ca nu mancam carne. Acum…eu cred ca e o parte din viata noastra sa invatam sa nu ni se intoarca stomacul pe dos cand vedem si partea mai dura a ceea ce cu ceva efort se transforma in …sarmale!
    Mie pozele mi s-au parut triste dar extrem de realiste. Si nu vad nimic deplasat in faptul ca ai atins acest subiect sensibil al mortii. Si animalele, si oamenii mor. Mi se parea deplasat daca fotografiai agonia unui muribund si puneai imaginile pe blog. Dar chestia cu porumbelul…sa fim seriosi, numai cine nu vrea sa stie, nu admite ca toate astea fac parte din viata la tara. Cum credeti fratilor ca se omoara animalele si pasarile pe care le mancati? Credeti ca le anesteziaza careva? Care e diferenta intre scena cu pisoiul si felul cum se pregateste carnea pentru consumul nostru? In plus, nu vad nici o legatura cu postul. Si daca ar fi una, cred ca aceste poze, pe care nu trebuia sa le stergi, pot sa ajute orice crestin sa constientizeze ca si noi, oamenii murim. Stiti voi, cat de scurta si plina de aiureli este viata noastra, cat de mult timp pierdem cu pacate de tot felul in loc sa luam aminte ca poate maine vine moartea si ne gaseste nepregatiti. Eu la asta m-am putut gandi, in dreptul meu, cand am vazut aceste poze. E ordinea fireasca a firii, si viata este dura in general, nu e deloc normal sa vedem numai copanul din farfurie fara a gandi la chinurile pasarii sau sa credem ca puiul are numai pipotica si ficatel, fara sa stim cum miros matele si mizeria din burta lui.
    Cred ca si eu sunt cam insensibila…
    Anca, poate unora li se va parea aiurea, dar cred ca si eu as fi fotografiat, cu durere, dar prima poza, cu inima, exprima multe…din viata.

  51. Aprilie 12, 2009 1:03 pm

    Aaa, si inca ceva. Cineva spunea mai sus ca motanul ar fi patit cate si mai cate daca era in gospodaria de la tara a bunicii… ca ar fi fost privat de hrana, ocarat, etc.
    Eu stiu una: taranul isi ia pisica nu ca sa toarca si sa trandaveasca pe batatura, ci tocmai pentru instinctul ei de vanator iscusit, ca sa vaneze soarecii care altfel, lasati sa prolifereze ar hali degraba toata recolta de cereale pentru care familia taranului a muncit cu sudoare la camp tot anul. Deci acum ma intreb si eu care este diferenta intre soareci si porumbei? De ce are voie motanul sa vaneze numai soarecii? Ei nu sunt animalute dragute? Ba da! Si sunt convinsa ca uciderea lor este la fel de chinuitoare si greu de privit. Si totusi, asta este rostul pisicii in gospodaria de la tara, ne place sau nu ne place…
    Inteleg sa ne deranjeze cand vaneaza pasarile de curte, pentru ca atunci ne-ar rupe noua de la gura, dar uneori nici asta nu se poate preintampina.
    Apropo: ati mancat porumbei? Eu da. Au putina carne pe ei dar sunt foarte buni facuti ciulama. Si nu e deloc interzis sa-i consumi, daca ii cresti si-i poti prinde.

  52. Aprilie 12, 2009 6:46 pm

    Marilena draga, nu esti insensibila. Esti si tu, la tara, alta specie decat orasenii🙂

    Si pentru mine aceste imagini au fost ziditoare. Cum am si scris, de fapt, in randurile premergatoare. Despre linistea pe care a avut-o porumbelul inainte de a muri. Sa fii atat de curat, incat sa nu fie nevoie sa ceri nimanui iertare. Sa mori fara a fi suparat pe cel care te omoara. Cred ca nu mai e nevoie sa scriu mai mult. Crestinii inteleg…

    Am postat aceste fotografii nu ca sa va bag in sperieti, ci ca sa va impartasesc o emotie mare, mare. Credeam ca va voi pune pe ganduri, nu pe fuga🙂

  53. Aprilie 13, 2009 4:16 pm

    Nu vreau sa comentez pozele.Vreau sa spun atat: un om are dreptul sa-si atarne pe peretii casei sale orice tablou vrea.Si cine intra in casa lui ca si musafir, nu se cade sa-l apostrofeze pentru ca gusturile lor nu coincid.
    Sunt sigura ca nu sunt deloc subtila…
    Un blog este un jurnal.Un blog este, bineinteles, PERSONAL.Si subiectiv.Aici postezi ceea ce te misca pe TINE.Nu trebuie sa te aperi si sa ceri iertare.

  54. Aprilie 23, 2009 9:46 am

    pana la urma am ales sa pun, totusi, o fotografie din serie. accea mai putin sangeroasa si mai mult metafizica. mai ales ca am iesit si din post🙂

Trackbacks

  1. Educaţia copilului. La ţară « Viaţa la ţară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: