Skip to content

Limba pământului

Martie 20, 2009

Pentru că în curând se va împlini 1 an de când am început să scriu în acest blog, fără să vreau m-am pomenit privind în urmă.

La acelaşi birou, în faţa altui geam. Un bloc extrem de gri, în spatele căruia se întrezărea alt bloc, asortat şi bine camuflat în betonul înconjurător. Nu pot să îmi aduc aminte, pentru că simt că a trecut de-atunci o viaţă. Nu reuşesc să mă transpun în faţa acelui geam, deşi unul din jocurile mele favorite e de-a călătoria prin timp. Poate de asta îmi place să scriu în jurnale. Pentru a regăsi şi a mă îmbrăca exact cu acelaşi sentiment pe care l-am purtat atunci. A-mi azvârli speranţa ca pe o eşarfa la gât şi a-mi astupa gura cu foşnetul ei de mătase fină. Pentru a sfărâma acum măselele cariate ale deznădejdii de-atunci şi a mă visa aici, la acelaşi birou, în faţa altui geam prin care văd albastru. 

Mi s-au cerut comparaţii între viaţa la ţară şi cea de la bloc. Absurd, cine-ar putea compara, iată, griul cu albastrul? Mai ales atunci când griul şi albastrul nu sunt culori, ci stări de spirit. Vederi asupra lumii. Cărămizi pentru construcţii mentale: unele din beton, altele din senin. Poate analiza cineva, în paralel, pe Blaga şi Bacovia? Or se măsoară cu aceeaşi oca mustul şi fierea? Oricât aţi merge prin vacanţe, în sate izolate sau pe insule pustii, nu veţi putea gusta albastrul. Cum nu puteţi băga soarele într-o casă cu găleata, nici s-o aerisiţi cu câte-o gură de aer la intervale săptămânale. De asta cred că mutatul la ţară este altceva decât o casă de vacanţă la Predeal. De asta simt că nu poţi primi cu adevărat gustul dacă-ţi păstrezi apartamentul din oraş. Ruptura trebuie să fie completă. Fără cale de întoarcere. Dacă te laşi tras de două lumi atât de diferite, rişti să te deşiri. Să nu mai aparţii nici uneia. Să-ţi pierzi identitatea, pe care, de fapt, îţi doreai s-o cauţi. Să fii, în permanenţă, călător. Şi-atunci, omule, la ce bun o casă? 

Odată mutaţi la ţară, nu ne-am dorit să ne schimbăm. Am vrut doar o schimbare calitativă a vieţii: un aer mai bun, un spaţiu mai larg, o privelişte mai verde. Eram crescuţi la oraş, formaţi după un anumit calapod, băgaţi într-o anumită formă, ca plantele de seră, aliniate şi la fel de înalte. Schimbarea însă a venit de la sine, ca un fenomen natural. Ca un val de mare care spulberă un castel de nisip, încet, neştiut, lăsând în urmă doar un susur. Săpând în grădină – şi numai Dumnezeu ştie că nu mi-am dorit niciodată să pun mâna pe vreo unealtă! – am simţit, încet, cum ceva începe să se desfacă din mine. Aşa, ca un înveliş de piatră care, uşor, se crapă. Cu mâinile scormonind în pământ, bucurându-mă de râme şi de muguri, între mine, cea de azi şi eu, cea de anul trecut, nu văd nici măcar o punte de legătură. Nici măcar una.

Există simţuri noi deşteptate în mine, atât de fireşti şi de simple, încât lipsa lor nu poate fi decât un handicap la fel de mare ca lipsa văzului sau auzului. Simţul pământului, de exemplu, prietenie rară şi eternă, o mie de poveşti, o mângâiere. Când mâinile ţi se afundă, bulgării se sfarmă, auzi moartea cum îţi vorbeşte blând, pe limba pământului, şi-o simţi ca pe un leagăn, ca pe ţâţa mamei, ca pe o sobă iarna, ca pe o pâine caldă. Ca pe-o întoarcere acasă.

7 comentarii leave one →
  1. Iuliana permalink
    Martie 20, 2009 5:38 pm

    Anca, cu cat te citesc cu atat imi devii mai draga! povestea voastra seamana intr-o oarecare masura cu a mea. Am crescut la bloc, cu cheia de gat si cu ochii pe masinile ce aprovizionau alimentara si aprozarul din spatele blocului… M-am maritat la 26 de ani si am ajuns sa locuiesc la tara!? Toti cunoscutii mei erau ingroziti , ce voi face eu la tara, erau convinsi ca nu ma voi acomoda si il judecau pe sotul meu pentru ca „m-a obligat” sa merg la tara. Ceea ce ei nu stiau este ca eu aveam un dor de tara adanc sadit in mine, dor despre care le povesteam alor mei parinti cand ne aflam in concediu cu masina si unde vedeam un loc mai retras, mai mult la munte, le spuneam ca acolo mi-ar place sa am casa mea. Ei ma luau in ras motivand lipsa conditiilor, „sa vin eu o data pe an si sa-ti aduc un bidon cu apa ca sa ai pe tot anul!”. Si asa, am deja 8 ani de stat la tara si nu m-as muta in oras pentru nimic in lume, si nu mi-as creste copiii nici o clipa la bloc, si nu as renunta la gainutele mele, si nu as mai putea trai fara floricelele mele din gradina pentru care duc o batalie an de an, si nu,nu,nu…Si daca, copil fiind, nu intelegeam de ce rudele de la tara nu pot sta mai mult de 2-3 zile la noi la bloc, acum inteleg de ce eu cand merg la ai mei la bloc nu pot sta mai mult de cateva ore pentru ca apoi ma tot uit la usa si-mi vine s-o deschid si sa ies … afara, dar direct afara, nu pe casa scarii unde simt cu adevarat ca ma sufoc! Si pana aici nu stiam, cum ai scris si tu, ca laptele are gust diferit, pentru mine era doar o bautura alba si placuta, acum am descoperit ca este lapte bun si foarte bun, iar despre ciorba si supa de gaina am privilegiu atator ani de a ne hrani doar cu ele. Si pentru toate nu sunt vrednica sa-i multumesc lui Dumnezeu si mai ales pentru darul de a-mi putea creste cei patru copii la tara! Nu pot uita primul ou mancat de fata mea, primul meu copil, un ou din cuibarul gainilor mele, era oarecum asemenator sentimentul meu cu cel de a-mi alapta copilul, stiind ca prin amandoua ii ofer tot ceea ce poate fi mai bun pentru el.Si cate ar mai fi de spus , Anca draga. Asa ca te inteleg, te citesc cu drag si mai ales ma descopar pe mine prin randurile tale. Esti minunata! Sa va ocroteasca Maica Domnului si sfintii dragi inimilor voastre intr-o tihnita viata la tara!

  2. mariana permalink
    Martie 21, 2009 1:19 am

    Iuliana m-a convins mai mult decat Anca desi amandoua par a sti ce este biblia. ARMONIE. Si e destul!

  3. gabi permalink
    Martie 21, 2009 2:11 am

    Rebreanu n-a murit! D-abia acum realizez de ce n-am inteles-o niciodata pe Hortensia Papadag Bengescu.

  4. Martie 21, 2009 11:12 am

    Vedeti voi, numai taranii ma mai inteleg. Numai ei stiu sa vorbeasca limba pamantului.

    Chiar la „Ion” ma gandeam ieri, la cazma. Si la „Scarlett” 😀

  5. Martie 23, 2009 1:47 am

    draga, cazmaua ta e inca prea metafizica:)), mai ai de lucru.

    felicitari , sa fiti fericiti, din ce in ce mai fericiti.
    va pup!
    PS abia astept sa fac si eu mai multi purici la busteni….o sa am biroul meu, pt compus, iti dai seama? al MEEEEEEEEEEEEU:))))))))

  6. Martie 23, 2009 9:24 am

    Textul este despre un singur lucru: despre prietenia cu moartea.

    Sabina, va doresc si eu multa fericire in noua casa. Si multa inspiratie 🙂

Trackbacks

  1. Viata la tara « Cartea Smillei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: