Skip to content

La Strada

Martie 12, 2009

imgp2269

Având un drum în oraş zilele trecute, iată-mă de mână cu soţul pe Arthur Verona, o stradă cu renume cultural calitativ înalt, plurinonconformist şi autenticoludic binecunoscut. Acum, ştiţi voi, vin mai de la ţara şi nu sunt la curent cu evenimentele în desfăşurare din capitală – spuneţi-mi: a fost cumva vreaun happening organizat sâmbătă după-amiază acolo?

Nu mai reţin ce discutăm sau dacă doar tăceam, priveam sau fotografiam. Ba da, îmi amintesc că mă uităm senină la nişte porumbei iubindu-se cuminţi când, brusc, în faţă noastră aud un urlet de durere. Instantaneu ne-a îngheţat sângele în vine, am încetinit pasul şi ne-am fi dorit să fim oriunde altundeva în chiar aceeaşi clipă.

Mergând fără să vadă, călcând ba pe trotuar, ba pe stradă, cu o disperare nebună cum nu mi-a mai fost dat să aud vreodată, o tânără fată se cutremura de plâns, cu un telefon la ureche. Puţinii trecători, martori ai scenei, înlemniseră loviţi de urletele ei cumplite, biciuindu-ne urechile, creierii, rărunchii şi  amintirile. Trăiam unul din acele momente paroxistice în care toată viaţa ţi se derulează prin faţa ochilor, cu toate rănile fluturând în vânt fără plasturi, căutând în zadar antidotul durerii pe care mi-o provoca în durerile mai vechi pe care le trăisem. Nu, niciodată nu trecusem printr-un chin comparabil cu al tinerei care se zbătea în faţa noastră, niciodată nu ajunsesem să-mi pierd minţile în asemenea grad încât să-mi strig nebunia pe stradă. Nici o sfâşiere personală nu putea acoperi goliciunea ei, lipsa de decenţă a hohotelor dezlănţuite electric, înfigându-ne adânc burghie în suflet.

Continua să vorbească, plângând, cu telefonul la ureche. Primul gând care mi-a venit a fost că a primit vestea morţii cuiva drag, în timp ce mergea pe stradă, cu fericirea nătângă pe care numai vârsta de 20 de ani ţi-o poate da. Că lovitura a fost atât de neaşteptată încât orice masnifestare sănătoasă ar fi fost un sacrilegiu şi că durerea ei era atât de universală, încât trebuia să ne cuprindă pe toţi. Apropriindu-mă însă, i-am desluşit câteva cuvinte şi nu mi-a fost greu să înţeleg că discuţia o purta, de fapt, cu iubitul ei. „De ce-mi faci asta! De ce-mi faci asta!” îi spunea.

Chinul fetei semăna cu zbaterea unui animal injunghiat, umplând totul în jur de sânge. Cât de mult, oare, ea putea să-l iubească şi cât de mult, oare, el putea s-o rănească încât s-o aducă în asemenea stare? Cu capul între umeri, cu gurile încleştate, stingheri, debusolaţi, am trecut înspre Cartureşti.

În capul străzii, la vreo 20 de metri de toată scena, soţul reuşeşte să-şi smulgă un zâmbet. Numai lui. Îmi arată, în faţă, un tânăr înalt, senin, cu telefonul la ureche.

– Cu el vorbeşte fata!

Dar mie nu-mi vine a râde. Durerea ei, atât de vie, cuţit răsucit în rană, nu poate fi subiect de glume. Veşnicia nu se măsoară cu cronometrul, nici tragediile nu sunt jucate de circari.

Când ne întoarcem însă, îi găsim ţinându-se de mână. Ea, cu ochii mari, roşii de plâns, zâmbindu-i. El, vorbindu-i pe o voce joasă.

Eu cred că postmodernismul s-a născut la oraş. Ştiţi cumva, a fost organizat vreun happening pe Arthur Verona şi n-am ştiut eu?

3 comentarii leave one →
  1. Martie 14, 2009 11:37 am

    hahaha… un happening, zici? mai, eu de cand m-am mutat intr-o zona despre care abia apoi am aflat – si constatat – ca nu e neaparat decenta (Piata Resita)am asistat la atatea happeninguri de as putea incropi o cartulie..
    Nu mai vorbesc despre experientele in masinile RATB. Uneori mi se pare ca eu sunt din alta lume, cu alte emotii si mai ales alte reactii decat cei din jurul meu.

    E – pe rand – fascinant, inspaimantator, amuzant, uluitor… Am tot vrut sa consemnez cateva scene, da timpul asta, bata-l vina, nu are rabdare cu mine…;)

  2. Martie 14, 2009 3:28 pm

    draga mea, cand mai treci pe la noi, iti voi arata ceva. o carte inca nevazuta de tiparul oficial, in care un grup de oameni, cu ani in urma, consemnau cam toate aceste happeninguri cu care se intalneau pe strada. estradele involuntare, cu alte cuvinte. nu stiu daca vei rade in hohote sau vei plange, oricum, o reactie vei avea cu siguranta. atunci ne gandisem sa-o publicam peste 20 de ani, cand societatea romaeasca se va fi normalizat. dar vad ca normalitatea a ramas undeva, in alta parte. poate in alta tara.

  3. gandestefrumos permalink
    Martie 14, 2009 10:13 pm

    20 de ani? ce optimist:)
    aveam si eu unele sperante acum vreo 10.. da vaz ca nu-i chip.

    dar chiar mi-ar placea sa vad marturiile astea, sa stii. (…un motiv in plus sa ne revedem la un moment dat;)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: