Skip to content

Leapşa de la Sabina

Martie 9, 2009

Sabina m-a lepsuit zilele trecute cu o lepsuiala rara. Spun „rara” pentru ca m-a facut sa ma gandesc un pic mai departe de setul de raspunsuri cu liniuta, „top ten”-ul surâsurilor furate si al cadourilor preferate. Incercand sa-mi amintesc asadar ce ma face sa zambesc, am realizat ca o fac prea des si pentru orice prostie, fapt care devalorizeaza bucuria adevarata, care trebuie ca e mai rara si mai putin evidenta. Am inceput sa-mi dau seama ca semanam din ce in ce mai tare cu niste emoticoane de messenger, gata sa ranjim pana la urechi sau, de preferinta, cu toti dintii, dupa fiecare replica. Pai nu ni se spune la tot pasul sa radem, sa fim fericiti, ca asta ne prelungeste viata si ne fereste de boli?

Am ajuns acum sa cred ca, poate, e o greseala. De tipar. Ca, de fapt, inflatia de zambete ne prelungeste boala si ne fereste de viata. Asa ca voi intra in leapsa cu un raspuns pe care am vrut sa-l dau saptamana trecuta, cand, la munte fiind, in cea de-a treia seara, am fost doborata de o migrena cumplita. Si as vrea acum sa va spun ce m-a facut sa zambesc cu adevarat si care a fost cel mai frumos cadou.

Dupa o zi in care am fost la cutite cu baietelul mijlociu, cu care am fost plecati in vacanta, mi-a strigat, suparat, ca mamicile sunt mai rele decat taticii. Copilul, de altfel nu cel mai cuminte dintre baietei, odata iesit din mediul lui, a avut un comportament teribil de anti-social, razboinic chiar, daca nu cumva terorist de-a dreptul si n-a mai vrut sa manance, sa doarma, sa nu se suie pe pereti, sa nu vrea in casa cand noi trebuia sa iesim afara sau sa nu vrea sa intre atunci cand trebuia sa ne intoarcem. Am pus totul pe seama televizorului pe care nu-l avea acasa si-l gasise acolo. Ba chiar intrasem intr-un cerc vicios: ca sa avem un pic de liniste, ii dadeam desene, ca apoi circul sa reinceapa, nou-nout.

Dupa trei astfel de zile, nu m-am simtit prea bine. Si iata-ma retrasa intr-o camera linistita, cu plumb in loc de cap, incercand sa ma odihnesc un pic in pat. Deodata, micul razboinic intra tiptil-tiptil (are un fel aparte de a merge pe varfuri, gesticuland exagerat din maini pentru echilibru) si imi pune palmele pe frunte.

Ma mangaie tacut, serios, el, care pana atunci fusese omul-orchestra. Apoi iese, tot tiptil, iar eu raman cu migrena umbrita de un zambet mare.

Nu trec nici doua minute si se intoarce. Imi zice in soapta:

– Mami, ti-am adus pâinică!

– Dragul meu, nu pot sa mananc… mi-e rau…

– Atunci, zice el, bagandu-se langa mine in pat cu paine cu tot, o s-o mananc eu pentru tine!

Si iarasi m-a facut sa zambesc.

Pleaca, dar nu pentru multe vreme. Cand intra din nou, nu se uita la mine. Se pune cu spatele si, privind spre geam, spune „Tatal nostru” cu multa emotie. Stiu. Ca sa ma fac bine.

De asta data, zambetul mi-a fost inlacrimat.

Dupa alte doua minute, se intoarce. A gasit pe undeva ceasca mea cu cafea ramasa de dimineata. Mi-o intinde pe intuneric, fericit, apoi o zbugheste.

Apoi se intoarce si-mi daruieste cel mai frumos cadou: intr-un ambalaj de acadea a infasurat un miez de paine. Il mananc, iar ambalajul il ascund intre paginile cartii pe care o citeam. Cred ca-l voi pastra pentru totdeauna…

milan-006

Leapsa mai departe Ilenei!

Anunțuri
6 comentarii leave one →
  1. AdrianaB permalink
    Martie 9, 2009 7:13 am

    Cine stie mai bine sa ceara iertare decat copilul?:)

  2. Martie 9, 2009 8:55 am

    Ah… nu cred ca a facut-o ca sa-si ceara iertare. El nu-si prea cere iertare. De fapt, de asta a fost asa frumos: ca a uitat ca eram certati. Eu asa cred…

  3. Martie 9, 2009 9:11 am

    pai nici nu avea de ce sa-si ceara iertare.
    El a schimbat mediul si normal ca a fost mai agitat, imi suna ca o confirmare a faptului ca e baiat sanatos la cap;-)))
    In schimb, ti-a confirmat si ca e hipersensibil si extrem de iubitor, dragu de el, filosof mic si fotbalist :))

    (am si io unu identic…:)))) )

  4. irina flo permalink
    Martie 9, 2009 2:33 pm

    si io am una bucata baiat „hipersensibil si extrem de iubitor” care imi da mare bataie de cap. El e cel ce ma supara cel mai des si mai rau, dar tot el este cel ce ma pupa si ma mangaie si ma imbratiseaza in casa, pe strada sau aiurea si care imi spune in soapta sau in gura mare: „mama, tare te iubesc!”
    Intr-adevar, nu-si da seama cand ma supara, dar daca ma vede ca sunt suparata sau ca plang, sufera si mai tare.
    Eu, clar, nu stiu sa ma port cu el. La copiii speciali trebuie parinti speciali, la noi e un scurtcircuit pe undeva.
    mai zi-mi din experientele tale!

  5. treangelsmother permalink
    Martie 9, 2009 6:11 pm

    E uimitor si in acelasi timp minunat cat de curati si inocenti sunt copiii, uita si iarta momentele rele cu o viteza nemaipomenita, pe care noi cei mari nu mai reusim sa o atingem cu toata experienta si cunostiintele noastre. Asta e una din cele mai dulci si mangaietoare bucurii pe care noi parintii le putem avea – inocenta, puritatea si simplitatea sufletelor copiilor nostri, care aduc mereu zambete si satisfactie in inimile noastre.

  6. Martie 9, 2009 10:45 pm

    Irina, pune-te in pielea lui de cate ori face o traznaie
    Incearca sa-i gasesti nu scuzele, ci motivatia interioara, sa vezi ce a urmarit prin respectiva pozna.
    S-ar putea sa fie asa mare efortu ca nu mai ai putere sa te mai si infurii:)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: