Skip to content

Voyeurism de mare artă

Martie 3, 2009

Pe Gabriel Achim, autorul filmului Bric-brac, proaspat intors de la Berlinala, il cunosc din studentie si imi place sa cred ca suntem buni prieteni. Fapt care nu imi acorda vreo sansa suplimentara la intelegerea filmului, cu toate ca, recunosc, am incercat sa-i smulg, dupa vizionare, o marturisire legata nu atat de sensuri, cat de continut. Ma framanta daca nu cumva a bagat la montaj o gramada de alte secvente ramase pe pelicula de la filmari mai vechi, pe care i-a fost mila sa le-arunce. Refuzul lui de-a-mi raspunde, ca si un ras deplin si generos, nu au facut decat sa-mi sporeasca frustrarea. Si, de atunci, m-am tot surprins gandindu-ma la asta, pana cand, ca in fata unei ghicitori, mi s-a parut ca am intrezarit un raspuns.

Dar sa vedem intai despre ce este vorba, spicuind dintr-un interviu aparut in Cotidianul:

afis-bric-brac-1Achim joacă în propriul scurtmetraj (pe care l-a şi scris), alături de Paul Ipate şi de Ioana Blaj, rolul unui cineast care vrea să facă un film despre un cuplu. “Bric-Brac”, cu o durată de 18 minute, este examenul de regie de anul IV al lui Gabriel Achim şi a primit deja Premiul Criticii şi Premiul Cine-magia la Festivalul de şcoală CineMAiubit. (Este) inclus în selecţia oficială a secţiunii Berlinale Shorts a prestigiosului festival de film care se va desfăşura în capitala Germaniei în perioada 5-15 februarie. (…)

Gabi Achim: Voiam să filmez ceva, eram încărcat şi voiam să experimentez pe propria piele un alt mod de a lucra cu actorii decât cel obişnuit la şcoală, cel bazat pe repetiţii îndelungi înainte de filmarea propriu-zisă. Voiam ca actorii să ştie doar în mare despre ce se va întâmpla în film, să ştie foarte bine textul, sec, fără să se gândească la nimic când îl citesc, fără nici o indicaţie de stare, de acţiune. Trebuia ca totul să fie spontan, viu – actorul să fie adus în starea în care să se raporteze la celălalt actor ca la o fiinţă reală, nu ca la un personaj/persoană care spune nişte replici conform unei anumite idei logice, aşa cum ar trebui să se spună. (…) Elia Kazan cerea actorilor să relaţioneze în maniera asta, cu onestitate, fără pre-meditare. Pe cât se poate să scape de falsitate, de a indica emoţiile când joacă. (…)

Mă întâlnesc cu Paul (Ipate) şi îi spun că cel mai probabil nu o să mai filmăm proiectul de care ştia. El, care e un tip mai spontan decat mine, îmi zice că are el un scenariu. O idee, că încă nu e scris. Şi-mi povesteşte despre un tip care se desparte de prietena lui, despre cât de hotărât e la începutul discuţiei şi cât de nehotărât este după ce se mai giugiulesc pentru ultima oară. Mi-a plăcut foarte mult cum povestea cu patos şi cum îi luceau ochii. L-am întrebat dacă i s-a întâmplat lui şi m-a întrebat de unde ştiu. Dacă el era negru acum, eu deja mă luminasem – aveam un început de scenariu. La câteva zile m-am întâlnit şi cu Paul Manolescu, regizorul cu care am colaborat şi la “Un bărbat urmăreşte o femeie”, care era şi el afectat de o despărţire recentă. L-am pus să-mi scrie cum s-a întâmplat şi deja cercetarea pentru scenariu era gata. (…)

Eram frământat, în afară de relaţia regizor-actor, şi de relaţia realitate-ficţiune, în special in direcţia în care filmul atrage realitatea. (…) Cu toate lucurile astea în cap, cu toate frământările astea serioase, nu putea să iasă decât un film auto-ironic. Trebuia să fie un film cu personaje reale, cu triunghiul lui Girard Actor-Iubită-Regizor, în care să ne jucam propriile roluri. Astfel, Paul Ipate şi Ioana Blaj, actorii, care erau iubiţi în film erau şi în realitate, eu eram regizorul din film dar şi cel din realitate şi aşa, toată echipa, cu excepţia operatorului care nu putea nici logic, dar nici fizic să fie în acelaşi timp şi în faţa, şi în spatele camerei.

Aceste detalii sunt esentiale, dupa umila mea parere, nu atat pentru intelegerea filmului, cat mai ales pentru intelegerea intentiilor regizorale. Se cauta asadar o noua modalitate de expresie, bazata pe jocul actorilor, care trebuie sa fie „spontan, viu”, fara indicatii de actiune, fara premeditare. Fara repetitii. Un fel de film-reportaj: regizorul s-a intamplat sa fie acolo, in mijlocul actiunii, sa puna mana pe camera si sa filmeze. Intentiile regizorale (singurele premeditate probabil) sunt cu atat mai evidente cu cat povestea insasi este una reala, iar protagonistii, care joaca o scena clasica de cuplu, sunt iubiti si in realitate. Gabi Achim vrea, in primul rand, nu film, ci viata. Dar pentru ca este, totusi, vorba de un film, mai ales unul onest, problema trebuie ca se pune un pic altfel.

Pentru a intelege filmul, trebuie sa-l desiram. Un fir, clar, este scena dintre cei doi indragostiti. O reusita, una dintre cele mai autentice secvente pe care le-am vazut vreodata intr-un film. Punct ochit, punct lovit. Asistam, uimiti, la o discutie intre el si ea, care vor sa se desparta, sa nu se, iar si iar, fara a se ajunge nicaieri cu asta. Ca in viata. Curat voyeurism, noroc ca nu se opreste aici. Al doilea fir este cel din culise: discutia dintre regizor – Gabi Achim – si actor – Paul Ipate. Achim se straduieste sa-l convinga pe Ipate sa nu isi construiasca emotiile pe care trebuie sa le redea in film, ci sa le traiasca pe cele care ii sunt proprii. Ca in viata. Tot in acest plan ne sunt puse inainte si exercitiile de dictie ale Ioanei Blaj, iubita lui Paul din film si din viata. Ioana repeta, repeta, repeta: „Bric-brac-brec-broc-bruc-brăc-brâc” fapt care ne pune pe ganduri, deocamdata degeaba. Este evidenta trimiterea catre descifrarea titlului. Sau nu? Poate fi la fel de bine si o pista falsa, un labirint tipic a la Lynch.

Alaturi de aceste doua planuri – filmul si culisele – apare brusc cel de-al treilea plan. Legatura cu celelalte doua este aparent nula: este adevarat ca in cadru e tot Ipate si Achim, doar ca nu mai stau de vorba intr-o bucatarie, ci se plimba printr-un lan de rapita. Achim e filmat filmandu-l pe Ipate. Iar Ipate… ei bine, ce face Ipate? Nimic. Contempla. Cu spatele la public, intr-un mister desavarsit. Aceasta scena vine imediat dupa ce Ipate, in bucataria conjugala, refuza sa coopereze la indicatiile lui Achim, dintr-o pudoare sufleteasca lesne de inteles. Adica regizorul vrea sa-l puna pe actor sa isi joace propriile scandaluri amoroase, iar actorul se retrage, dezgustat. Achim iese trantind si bufnind si anuntand ca nu mai face filmul. „Il facem p-ala, cu revolutia!” striga, peste umar, echipei inmarmurite. Si apoi, lanul de rapita. Dupa care, din nou, Ioana cu exercitiile de dictie: bric-brac-brec… Si gata.

Dupa aceasta introducere pe care mi-as fi dorit-o mai scurta, ma intorc la semnificatiile filmului. Pe cand era seful grupului nostru din studentie, una din expresiile favorite ale domnului Achim era: „Sa spargem forma!” Asta era un fel de Épatez le bourgeois!”, sau, mai concret, sa revolutionam arta. Filmul Bric-brac nu este un film despre un cuplu ci, asa cum insusi regizorul-personaj marturiseste, este un film despre o revolutie. Si, cum in fiecare revolutie trebuie sa moara un dictator, in acest film cel care moare este chiar dictatorul cel mai absolut, daca ma pot exprima astfel. Caci, pentru ca filmul sa fie autentic si sa scape de indicatiile regizorale, regizorul trebuie sa moara. In locul lui, atotputernic, dincolo de premeditare, ramane, viu, actorul.

still-bric-brac-small-size

In lanul de rapita, atunci cand incepi sa nu mai pricepi nimic din film, are loc acest transfer intre regizor si actor, pe care-l banuiesc mascat cu discretie si seriozitate intr-o esarfa. Achim e cu esarfa lui rosie in vant si ii aranjeaza lui Ipate o alta esarfa, rosie, la gat. Atat. Un ritual de investitura sau doar o secventa banala, lipsita de semnificatii? Ipate face filmul pentru ca este filmul. Viata lui este o pelicula in care joaca drept personaj central, alaturi de iubita din realitate. De ce aceasta ruptura? Pentru ca, in Bric-brac, Ioana Blaj nu isi joaca propriul ei rol, la fel ca Paul Ipate sau Gabi Achim. Pe Ioana, in film, o cheama… Gabi!

dsc_0284

Stop-cadru. Ioana-Gabi repeta, in pasareasca ei, bric-brac-brec-broc… pentru ca face exercitii de dictie, pentru ca isi premediteaza rolul. Este singura nota falsa dintr-un film care se vrea facut fara premeditare. Daca Ioana s-ar fi numit „Ioana” in film, ea si-ar fi jucat propria viata, pentru care nu avea nevoie de repetitii. Dar Ioana se numeste „Gabi” pentru ca ea joaca rolul singurului personaj care premediteaza, si anume regizorul – Gabi. Si pentru asta, pentru ca filmul trebuie sa fie autentic si regizorul trebuie sa moara, Ioana-Gabi nu poate aparea in deja celebrul de-acum lan de rapita. Ea apare insa in final, ca un zambet malitios, pentru a ne spune, pe limba ei bric-brac-easca, ca toata aceasta idee, cu moartea regizorului, autenticitate si onestitate nu poate fi reala. Filmul trebuie filmat de cineva, nu? Putem sa ne jucam de-a filmul care exista independent de pelicula si se cheama viata, atata vreme cat exista independent de pelicula si se cheama viata. Dar cand il gasim ambalat frumos intr-o coperta de DVD, vom sti ca totul nu este decat o minciuna, la fel de premeditata ca si celelalte filme. Vom sti ca orice film nu poate fi decat un Bric-brac.

4 comentarii leave one →
  1. Cornelia M. permalink
    Martie 3, 2009 10:05 pm

    Cu scuzele de rigoare…ceea ce voi scrie nu are absolut nici o legatura cu „postul” dvs. (sper ca am zis bine, nefiind familiarizata cu termenii acestia din blogosfera).
    Of, unde-mi sant manierele? Si educatia? Si cei 7 ani de acasa? M-am prezentat, atat cat e suficient, dar nu am salutat.
    Buna seara!
    Incerc ( sincer incerc) sa scriu cat mai concis,despre ceea ce vreau sa „spun” .
    Am descoperit aseara (abia) acest site interesant si de bun simt. Imi place.
    2.Multumesc! Am citit in mare viteza, aleatoriu, anumite randuri ( posturi, oricum s-or numi) si mi-au placut, in mod deosebit, „scriiturile” despre cam ce-ar putea insemna dragostea si cum o intelegem noi, in anumite momente. A bref, „compromisul” cu veioza, sau lampa, sau asa ceva. Din istorisirile referitoare la noua casuta si decorarea ei. Nu mai lungesc povestea, sperand doar ca, autoarea acelor randuri, intelege despre ce scriu. A si mai bref, mi-au placut foarte, acele randuri.
    3. Sa va mai spun ca va voi citi de acum incolo, cu aceeasi placere, cu care v-am descoperit aseara? Nuuu, nu va mai spun.
    Acesta va fi secretul meu, ca doar va citesc, dar nu scriu nimic. Nu voi scrie nimic, doar dintr-o jena elementara, de a nu deranja retina cunoscatorilor limbii romane.
    Wow….ma opresc aici…tare mult am scris.

    Un gand bun de departe si spor la scris!

  2. Martie 3, 2009 10:58 pm

    Daca ma bucura ceva, e ca se regaseste lumea in povestea cu Lampa dragostei. Daca ati sti cate controverse a iscat, mi s-a spus ca nu nu stiu sa comunic, ca toata scena e penibila, etc 😀

  3. Martie 4, 2009 12:11 am

    pai daca se regaseste lumea eu nu stiu daca e neaparat de bine, stii ce a zis paleologu despre democratie, LOl:D

    (nu scena a fost catalogata, ci mandria povestirii ei tin io minte, da s-ar putea sa ma fi lasat si pe mine neuronu gravido-alaptator si oricum , am trecut-o deja la „momente vesele” :))

    la obiect…n-am inteles nimic in legatura cu filmu, , mi-l dai si mie sa-l vad? 😀

  4. Martie 4, 2009 9:27 am

    ti-l dau. vii la sapa? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: