Skip to content

Un apostol

Februarie 27, 2009

Cu sapte ani in urma, un prieten mi-a dat un text si mi-a spus, doar atat, cu ochii stralucind a surpriza: „Citeste-l!”

M-am uitat peste text: un teanc de foi scoase la imprimanta, de pe internet. Un interviu luat unui calugar tanar, de care nu auzisem pana atunci. Nu aveam nici o tragere de inima sa-l citesc: era prea lung, cu putine paragrafe, iar titlul ma cam scotea din sarite. „Ortodoxia pentru postmoderni? Prea epatant”, am mormait, dandu-l de-o parte. Cand insa, intr-un moment de neatentie, mi-am aruncat, in treacat, ochii peste el, am lasat totul de-o parte si, lung cum era, l-am citit dintr-o singura suflare. Dupa care m-a cuprins isteria. Mi-am sunat prietenii, am trimis douazeci de mailuri, i-am strans de gat pe toti: „Cititi-l neaparat! In sfarsit, cineva vorbeste pe limba noastra!”

Biografia autorului mi se parea, din nou, extraordinara. Un poet tanar, de succes, ateu, il descopera pe Dumnezeu si, dupa cateva luni, lasa totul si se calugareste. Ma regaseam foarte mult in aceasta traiectorie, cu unele minusuri (succesul si calugaria), dar suficient pentru a cauta disperata sa citesc tot ce publicase pana atunci. Cand, peste cateva luni, aveam sa aud ca va veni in Bucuresti pentru a tine o conferinta, va puteti imagina ca nu am putut sa lipsesc, desi eram un pic insarcinata, iar inghesuiala nu-mi pria deloc.

Inca de la primele cuvinte, Parintele Savatie a produs un cutremur in randul ascultatorilor. Dupa cinci minute, jumatate din sala avea sa iasa de la conferinta, revoltata de asemenea indrazneala nemaipomenita:

savatieEu cred ca un tanar trebuie sa creada in curaj inainte de toate, un tanar trebuie sa creada in biruinta, in biruinta vietii. Un tanar prin asta ramane tanar, daca nu isi pierde acest curaj, setea de a infrunta, de a infrunta viata, de a infrunta moartea, de a-L infrunta pe Dumnezeu, la urma urmei!, de a infrunta si de a invinge. Dar cum sa-L infruntam noi pe Dumnezeu?! Cum sa-L invingem?! Asa, ca Iacob care s-a batut cu ingerul! Si stiti de ce indemn la infruntarea lui Dumnezeu si cred ca este posibila infrangerea Lui de catre un tanar? Este o vorba: daca vrei sa invingi un dusman sau sa-l castigi, fa-ti-l prieten. Si eu cred ca a-L infrange pe Dumnezeu, pe acest „dusman“ al nostru, inseamna a-L face prietenul nostru.

Un orizont de asteptare intors pe dos ca un ciorap murdar, un nadir infricosator, cu neputinta de suferit de credinciosii prea cuminti, un cuvant care te lovea cu putere, desprinzand bucati din calcarul depus de-atata bine. Mai departe, discursul continua in aceeasi nota de bici pe spinare:

Aceasta trebuie sa recunoastem: Dumnezeu ne socheaza, ne surprinde si chiar ne incomodeaza de prea multe ori, iar noi, acceptand cu o falsa si aparenta docilitate aceste nelamuriri pe care le isca Dumnezeu in mintea si in inima noastra, nicicum nu reusim sa ajungem la El. Lucrul acesta pare socant, dar asa ne-a invatat Dumnezeu sa fim. El ne spune sa nu fim „caldicei”. Sa fim fierbinti! El ne spune ca, daca suntem caldicei, ne scuipa. Cititi Psaltirea lui David, sa vedeti cum Il santajeaza David pe Dumnezeu: „Doamne, vino ca sa nu rada popoarele, sa nu intorci din cauza mea, din cauza pacatelor mele, Fata Ta, sa nu se rusineze cei ce nadajduiesc in Tine, din pricina mea, Doamne. Ce-Ti va folosi de ma voi pogori in pamant, oare sangele mai lauda?” Uitati cum Il santajeaza David pe Dumnezeu! „Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai incotro, vrei nu vrei mantuieste-ma. Ce-o sa zica lumea?“ noastra, nicicum nu reusim sa ajungem la El. Lucrul acesta pare socant, dar asa ne-a invatat Dumnezeu sa fim. El ne spune sa nu fim „caldicei”. Sa fim fierbinti! El ne spune ca, daca suntem caldicei, ne scuipa.

Aceasta nu este o blasfemie, nu este o hula. Acesta este curajul pe care am zis eu ca trebuie sa-l aiba tinerii si sufletul omenesc, pentru ca la acest curaj ne indeamna Hristos, cand spune: „Indrazniti, Eu am biruit lumea!“ si cand spune: „Fiti precum copiii!“, adica nu sa va placa ciocolata Milka, ci sa nu judecati prea mult: „Oare ce va spune Dumnezeu despre mine, daca eu voi face cutare lucru?”

Noua nu ne place sa ne rugam, ne irita, ne enerveaza, si in mintea noastra suna cuvinte cam de felul: „Mantuitorul a spus sa nu ne rugam mult ca paganii, dar astia au facut acatistiere de 2 kg! Sa citesc eu acatistul acesta… am ajuns la icosul 7, inseamna ca am trecut de jumatate, acus termin!” Suntem fatarnici in fata lui Dumnezeu! Intelegeti? Este o mare treaba sa ai curajul de a recunoaste tu, nu in fata oamenilor, ci chiar in fata lui Dumnezeu, sa recunosti ca tu n-ai chef sa citesti acatistul [nu sa fugi de Dumnezeu de rusine]. Este un mare lucru, este o biruinta, este o infrangere a omului vechi, este inceputul smereniei, caci iti dai seama ca, chiar asa cum esti tu, Dumnezeu te asista si nu doar te asista, ci chiar atunci, cand vei cadea si vei recunoaste, si vei spune: „Doamne, nu imi place mie acatistul acesta, ajuta-ma, nu prea pot sa ma rog, „cred, Doamne, ajuta necredintei mele!“ va veni la tine.

Imi aduc aminte ca, pe atunci, aveam un proiect de antropologie in care, alaturi de cativa prieteni, povesteam tot ce ni se intampla pe strazile Bucurestiului, in special lucrurile urate, monstruoase, hidoase, grotesti, nebunesti. Ne gandeam sa-l punem ca pe-o oglinda in fata oamenilor, sa-i zgaltaim, sa-i trezim la viata si la fericire ca pe Frumoasa Adormita cotropita de jungla. Ei bine, dupa conferinta, am renuntat la tot. Am inteles ca, daca vrei sa schimbi lumea, trebuie sa incepi cu tine.

Tocmai pentru ca nu avem bucurie de la Dumnezeu, de la viata noastra bisericeasca, incepem a ne preocupa de problemele lumii, carora le dam o infatisare pseudo-duhovniceasca, cum ar fi, sa convertim pe altii si sa mustram raul necredinciosilor. Bucuria rugaciunii insa si a vietii bisericesti ne lipseste, tocmai pentru ca noi ne-am ingradit cu reguli fara nici un folos, care ne fac sa ne simtim mai putin liberi decat restul lumii, de aceea ne si revoltam impotriva pacatosilor, manati de o invidie deghizata in chipul ravnei.

Sa stiti ca cei care sar ca arsi atunci cand le spui ca cutare pacatos se poate intoarce foarte bine, ca el are uneori trairi harice de la Dumnezeu, acestia care se irita, stiti de ce o fac, stiti de ce nu pot sa-i apere pe pacatosi? Pentru ca ei, de fapt, ii invidiaza pe pacatosi. Sunt foarte, foarte multi credinciosi in Biserica care, desi traiesc in casa lui Dumnezeu dau cu ochiul in afara, se uita in „gradina aproapelui”, cum spune porunca a X-a, poftesc femeia aproapelui, magarul aproapelui, adica poftesc modul de viata al pacatosului. El, desi este in Biserica, il invidiaza pe pacatos. Din cauza asta, il si agreseaza verbal, cu mintea, in tot chipul il agreseaza. El ar vrea ca toate desfranatele sa fie starpite sau sa se pocaiasca, sa devina calugarite cu toate, ca „ajunge cat au pacatuit! trebuie sa aduca o pocainta foarte mare pentru asta!” Invidiaza… „Adica cum, Doamne, eu is prost, stau aici in biserica, ma rog si acesta, asa, face ce vrea el si la batranete spune: Doamne, miluieste! si-l ierti? Si eu… adica, eu cum raman?” Tocmai asta e pilda cu ceasul al unsprezecelea, ceasul intai. Aici ne tulburam noi, ceea ce arata ca noi habar n-am inteles ce-i viata asta crestineasca, noi n-am avut inca nici o bucurie de la Hristos, noi nu ca n-am ajuns sa-i compatimim pe fratii nostri, noi chiar ii invidiem! Suntem de rasul rasurilor! Dar umblam asa imbufnati, asa destepti, stim termeni de la sinoade, date exacte, asaltul sectelor, care unde vin… toate le stim, dar nu stim sa fim blanzi! Hristos nu a zis: „Invatati de la Mine sa inviati mortii, invatati de la Mine sa faceti minuni sau sa mergeti pe ape”, ci a zis: „Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre”. Noi suntem blanzi, cand mergem la parintele nostru duhovnic, suntem foarte blanzi si foarte smeriti: ne imbrobodim, plecam capul, „blagoslovi-i-i-i-ti”, vorbim putin de tot, suntem sfiosi, nu sfiosi, suntem „in rugaciu-u-u-ne”!, suntem absorbiti, dar in rest… am face noi niste sinoade si niste canoane pentru… „sa fie dreptate in lume, ca crestinismul sa ajunga la toata inima, c-asa e porunca: toti sa creada, iar ei nu cred! Trebuie sa facem ceva sa indreptam societatea asta!…” Vrem reforma, in Biserica vrem reforma: „Sa ne unim cu totii, sa cerem la Parlament sa nu mai fie case de toleranta! Da se poate?! Sa se interzica toate astea!”Va inchipuiti, cam prin secolul I,  crestinii adunandu-se in jurul senatului roman cerand  sa inchida baile publice si sa nu se mai danseze, hm?! Astea nu erau preocuparile lor. Tocmai despre astia – ca pe atunci cine ara? era Neron – Pavel spune sa va rugati pentru intai-statatori [chiar si pentru unul ca Neron, care l-a si omorat pe Pavel].

Hristos pentru cine a murit? Pentru toata lumea, spune. Nu erau de moarte si pacatele noastre? Erau. Sfatul Sfintei Treimi care zice: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra”, stia ca omul va cadea in pacat, ca va trada, dar l-a facut. Iata, deci, credinta si nadejdea lui Dumnezeu in om pana in ultima clipa, pana si pentru cel mai mare pacatos. Dumnezeu stia din sfatul dinainte de veci ca el va cadea, El stia chiar ca se va pierde, ceea ce noi n-avem dreptul sa stim, noi n-avem voie sa gandim, sa stim lucrul acesta, ca macar vreunul dintre oameni se va pierde! Asa ca nu este nici un pacat daca noi nu ne preocupam de pacatele altora, pana cand nu ni le-am rezolvat pe ale noastre.

Sa vedeti ca toate pacatele noastre incep de aici, pentru ca noi intotdeauna avem de rezolvat problema altcuiva, fie legea nu stiu care despre nu stiu ce, despre desfranate sau despre ce s-a intamplat in Turcia, ca au omorat pe crestini in Iugoslavia. Pentru noi e o nenorocire ca au omorat un crestin – nu-i asa? – o mare drama. Am ajuns cu totul necredinciosi! Stiti de ce? Atunci cand Petru il opreste pe Hristos sa nu mearga la cruce, Hristos ii spune: „Piei inapoia mea, Satano!” Dar noi, cand vedem ca a omorat cineva un crestin, ne tulburam grozav: „Trebuie sa facem ceva cu turcii astia, cu americanii!” Noi nu credem ca acest crestin ajunge la Hristos! El este mucenic. Noi nu credem ca exista viata vesnica! si ne surprindem [asupra acestui fapt] la lucrurile astea atat de simple si atat de cotidiene. Zic eu ca pentru viata crestina este mare lucru sa recunoastem ca noi suntem la inceput [si ca nu-i vremea sa schimbam noi lumea]. Un inceput este sa ne uitam tot mai des in noi insine si, cum spune Sfantul Nil Sorski, daca nu putem sa propasim in virtuti, macar sa propasim in vederea propriilor noastre neputinte, adica sa te surprinzi cand te-ai iritat, sa te surprinzi cand ai primit un gand de acesta ca turcii trebuie rezolvati si trebuie sa mergem noi acolo cu niste trupe de la ASCOR sa propovaduim Evanghelia. Sa ne surprindem la ganduri de astea, sa ne dam seama cel putin ca ele sunt normale, sunt omenesti, sunt firesti, dar de fiecare data cand am avut un gand sau altul… ca ai vazut un popa gras, sa zicem, cearta gandul, marturiseste-l tie insuti. Ei, hai, ti-a venit, nu-i grav, e omeneste sa-ti vina, dar la urmatorul sa spui: „Mai, vezi cate parale faci tu cu gandurile astea? Doamne, iarta-ma, miluieste-ma, si pe parintele, si, pentru rugaciunile lui, iarta-ma”. Sau de ti-a venit cutare gand: „Mai, mai, tu vezi ca esti un necredincios?” Sau ti-a cerut cineva milostenie si n-ai avut chef sa-i dai, nu spune: „Astia toata ziua umbla pe aici, le dai si pe urma ei fac pacate cu banii astia”. Sa-ti spui: „Nu-i asa ca esti un purcel, nu-i asa ca n-ai avut chef sa le dai? Doamne, iarta-ma!” Intelegeti? E foarte simplu, intotdeauna avem prilej sa propasim in Hristos, vazandu-ne neputintele astea ale noastre. Si aceasta vorbire cu noi insine despre pacatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun inceput al rugaciunii, care degraba ne va aduce dulceata si bucurie.

Este minunat ca Hristos nu ne-a spus: „Faceti performante”, dar ne-a dat pilda vamesului si a fariseului, ne-a dat exercitiul acesta si ne-a laudat pentru el. Hristos a zis ca n-a venit pentru cei milostivi in lume, pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi. Dar noi dam navala sa ne convingem pe noi insine ca am devenit milostivi, ca am devenit buni, ca am devenit blanzi; noi trebuie sa vrem sa devenim, dar nu trebuie sa primim gandul acesta ca am devenit, nu trebuie s-o credem, noi trebuie sa ne convingem pe noi ca suntem pacatosi. Cel mai greu lucru: sa te convingi ca tu esti din ce in ce mai departe de Hristos si totusi sa nu de desparti de El. Asta inseamna „tine mintea ta in iad si nu deznadajdui”. Asta inseamna! nu inseamna alte lucruri, nu inseamna sa fii atacat de draci rosii cu copite care bat in geam, si tu te incrancenezi in fata icoanei si-i birui. Nu. Inseamna sa vezi ca tu esti tot mai departe si mai departe si totusi nu deznadajduiesti, pentru ca Hristos spune ca pentru oaia cea pierduta a venit, dar noi o dam in primul rand acolo, acolo suntem. Dar, stiti, nu doar in fata oamenilor sa marturisim, hai sa spunem, in fata oamenilor e greu, oare cum sa pari asa prostanac si nemilostiv? Nu-i chiar frumos, nu? Asta nici nu trebuie facut, ca e greu, prea greu, dar macar in fata noastra; noi nici asta n-o putem recunoaste, ca nu suntem chiar atat de buni. Deci, acesta e inceputul vietii crestine, de aici. David spune ca „duhul umilit Dumnezeu nu-l va osandi”. Si daca o veni Dumnezeu cu noi, de acolo incepe nevointa cea buna, ne rugam cu drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem ca am facut milostenie, chiar daca am dat, dupa aceea ne spunem: „Mai, am vrut sa-i dau mai mult, dar i-am dat mai putin”. Niciodata nu-ti mai vezi o fapta buna, le uiti.

Sunt oameni, nu zic, care au atata putere si care si-au rezolvat problemele duhovnicesti si ei o pot face, care pot sa mearga sa ajute pe altii. Si stiti cum ma voi indrepta la Judecata? Cum s-a indreptat Sfantul Antonie. Vine un frate la Sfantul Antonie si-l gaseste pe avva cu ucenicul alaturi dormind si-i spune:

– Avva, nu te temi de Dumnezeu? De ce nu-l trezesti sa se roage? Vei da raspuns la Judecata.

– Parca nu pot sa-l trezesc.

– Avva, tu de asta esti pus, de-asta a venit la tine, sa se mantuiasca, nu sa-si piarda sufletul si tu impreuna cu el. Ce-o sa raspunzi la judecata?

– Stii ce-o sa raspund eu la Dumnezeu? O sa zic: Doamne, tu ai zis sa scot mai intai barna din ochiul meu si sa nu caut la greseala aproapelui.

Asa ca, eu socotesc ca noi mai avem barne suficiente in ochii nostri. Nu ne va fi pacat daca noi nu ne vom avanta in toate problemele astea sociale, pentru ca asta e cea mai mare ispita, mai ales la tinerete. Cand tanarul e energic, se avanta, el vrea sa se jertfeasca, iar asta il scoate din sine insusi si-l risipeste. Tanarul are nevoie de cea mai mare lupta, adevarata lupta, dar el incepe lupta asta omeneasca, banala, dar aparent mangaietoare, pentru ca din ea foarte usor putem trage niste bilanturi. In lupta duhovniceasca ne dam seama tot timpul ca n-am facut nimic, pe cand daca am mers la intruniri, am tras o cuvantare buna, tot „ceva bun” am facut. Intelegeti? E fals. O dedublare din asta de fariseu si din cauza asta ti-e drag si zici: „Ma mai duc, mai fac, Dumnezeu are nevoie acum, Biserica trebuie renascuta” etc. E fals, bucurie falsa. Nu va avantati.

Aceste cuvinte mi-au schimbat viata. Multumesc, Parinte Savatie!

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: