Skip to content

Terapie naturistă împotriva stresului

Februarie 25, 2009

Daca te alearga hoardele barbare, te prind, te dau prin masina de tocat, te fac chiftelute, te prajesc in baie de ulei si apoi joaca tenis de masa cu tine – zilnic! atunci se cheama ca esti cam stresat. Cum sa iesi din aceasta situatie, cand hoardele sunt permanent pe urmele tale? Sa scapi de ele nu poti, pentru ca, vorba lui Flaubert, „hoardele c’est moi”, ti-au intrat in sange, fac parte din tine, iar de tine nici mort nu poti scapa. Sa mergi asa la infinit iarasi nu poti, pentru ca prajirea in baie de ulei face rau la sistemul nervos si, de ce nu, la piele. Ce ramane de facut?

Am gasit iesirea din aceasta dilema zilele trecute, pe cand imi plimbam copiii prin curte. Dar, mai intai, trebuie sa va spun despre mine, mai ales daca n-ati ajuns inca sa ma cunoasteti, ca sunt anti-talentul ideal la tot ce tine de munca fizica. Asa am fost educata, sa nu pun mana pe nimic altceva, decat pe carte. Acum, fie ca tin matura in mana sau polonicul, o fac intr-un fel special, teribil de lipsit de naturalete, ba chiar plin de stangacie, pe de-a-ndoaselea, sucit, cu doua degete, sa nu ma murdaresc. Imi doresc sa pot fi ca restul lumii, ma straduiesc din rasputeri sa ader la realitate, dar, vai, ma simt de fiecare data incaltata cu schiurile la patinoar.

Acum, ca v-ati facut o idee despre autoarea acestor randuri, sa ne intorcem la povestea noastra… Asadar, ma zbenguiam deunazi cu copiii, cateii si purceii prin curte, cand, peste ce dau? Peste niste brazde proaspat sapate in gradina. De vreo saptamana, sotul, care, ati ghicit, este exact opusul meu la indemanare, a inceput sa pragateasca terenul pentru campania agricola de primavara. Nici una, nici doua, eu, anti-talentul, ma opresc strafulgerata, ma uit in jur cu infrigurare si inhat fericita sapa rezemata de zidul casei. O infig in pamant, ma proptesc in ea, imping, ma clatin, ametesc. Ma lupt si, in sfarsit, inving. Sapa intra pana la plasele. Pamantul suspina, eliberat. Prima brazda se intoarce.

Dupa cateva minute, imi dau geaca jos. Am sapat o jumatate de metru, de buna-voie si nesilita de nimeni. Problema este ca nu ma pot opri. Sunt cuprinsa de un sentiment pe care nu l-am mai incercat pana acum. Acela ca toata oboseala, stresul, agitatia si nervozitatea curg in jos, pe coada sapei, si sunt absorbite de pamantul gras si generos. Ca la pieptul mamei, acolo unde toate grijile dispar, pamantul ma primeste in el, ma alina si ma curata. Imi alunga abstractiunile si ma mangaie de ganduri. Incep sa devin concreta. Ma desenez, ca o fanotma care prinde trup. Pamantul care sunt si-a regasit pamantul.

O taina.

12 comentarii leave one →
  1. irina flo permalink
    Februarie 25, 2009 10:43 am

    da’ tu de ce mi-esti stresata, doamna?

  2. Februarie 25, 2009 10:47 am

    asa, de chichi 😀

  3. Ramona permalink
    Februarie 25, 2009 11:18 am

    Anca, ce bucurie mare!
    Si eu abia astept sa incepem si noi campania de primavara 🙂
    De cate ori merg la tara si lucrez in gradina, vin acasa cu pace in suflet si simt o implinire.

    „Pamantul care sunt si-a regasit pamantul.”

  4. Februarie 25, 2009 11:28 am

    asat vroiam si io sa-ntreb:D
    treci la scris referate sa vezi ce destresata o sa ti se para viata:))

    acuma, la problema, mersu pe munte are acelasi efect oameni buni, daca n-aveti brazde de sapat faceti cu incredere o tura de 8 ore :))

  5. Februarie 25, 2009 11:32 am

    asa, asa, la natura! se pare ca efortul in aer liber elibereaza endorfine si creeaza dependenta! foarte serios!

    😀

  6. Februarie 25, 2009 12:50 pm

    Esti foarte haioasa Anca! Cand intru aici la tine, fie plang, fie rad, in functie de ce scrii :).

    >:D< (imbratisare, stii tu:P)

  7. Februarie 25, 2009 12:53 pm

    ia-o usurel, ca o sa faci febra musculara :).

  8. Aurelia N permalink
    Februarie 25, 2009 1:32 pm

    Am citit undeva, ca oamenii care se ocupa preponderent de chestii intelectuale, simt nevoia de activitati fizice, iar cei care se ocupa cu munca fizica, au nevoie sa citeasca si o carte. Adica, trebuie sa fie un echilibru intre cele doua tipuri de activitati. Ieri am avut un sentiment imens de inutilitate dupa programul de serviciu, caci n-am mai putut sa fac mancarea (am gasit-o deja facuta)…
    Mi-era dor de ‘viata la tara’!

  9. Februarie 25, 2009 2:35 pm

    Aurelia, sper sa ma intorc „la oile mele” odata cu venirea primaverii 🙂

  10. sotul autor permalink
    Februarie 25, 2009 9:55 pm

    Eu ca eu la indemanare, dar s-o vezi pe soacra-mea, adica mama neindemanatecei…Ma vede sapand din spatele geamului, pe la ora 6:30 am, ea cu cafeaua in mana zambind, eu cu sapa nadusind…

    deschide geamu si zice: Nu stii sa sapi! Nu se sapa asa!
    -DAR CUM?!!!
    -Da-i mai oblic si nu lua asa mult…
    Ma execut si dintr-o data se schimba ritmul: cati sapau altii intr-o luna, incep sa sap intr-o ora…

    N-are indemanare, dar are gene. Adica are cu cine semana…

  11. AdrianaB permalink
    Februarie 26, 2009 1:32 am

    LOL, chiar ca seamana.. si la modul de exprimare 😀

  12. Maria permalink
    Februarie 26, 2009 5:56 pm

    Si doar pentru ca te-ai „executat” ar fi fost de ajuns pentru a incepe sa sapi mult mai eficient.Daca mai tinem cont si ca cea care a dat sfatul a fost soacra…
    Cu munca fizica se pare ca exista o explicatie stiintifica in privinta starii de bine.Mie personal, imi ajunge daca doar imi privesc sotul si copiii muncind prin curte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: