Skip to content

Misterul persoanei versus instrumentalizarea individului

Februarie 13, 2009

Tocmai am citit un interviu de exceptie, luat de Alex Stefanescu lui Ovidiu Hurduzeu, in care sunt atinse cateva subiecte pe cat de sensibile, pe atat de grave. Modelul societatii perfecte, in care totul merge uns, cere cateva sacrificii nu atat cantitative, ci calitative, care ataca fiinta umana in ceea ce are mai profund. Recompensele financiare au darul de a ne convinge ca, de fapt, noi suntem cei care castiga. Interviul merita citit in intregime pe Apologeticum. Eu am ales mai jos doar un fragment, care mi s-a parut mai semnificativ.

Alex Ştefănescu: În ce măsură te-ai integrat în societatea americană. Dacă ai vrea să te reistalezi în România, te-ai mai putea adapta la ceea ce este aici?

ov-hurd

Ovidiu Hurduzeu

Ovidiu Hurduzeu: Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş dori să mă opresc asupra termenului “integrare”, atât de folosit în zilele noastre. Societatea americană, ca toate democraţiile industriale avansate, s-a transformat într-o societate de integrare în care persoana reală, cu natura ei misterioasă şi incomensurabilă, este fasonată după chipul lui homo oeconomicus. Acest model ideal este construit dintr-un număr de scheme utilitare aranjate pentru a servi interesele unei civilizaţii tehnologice, utopic egalitaristă, în care alfa şi omega rămân producţia şi consumul de masă. Nu poţi avea însă producţie şi consum de masă, cu alte cuvinte o economie de piaţă integrată, fără unificarea şi standardizarea ideilor, valorilor şi stilului de viaţă ale indivizilor. Primatul economiei şi al tehnologiei (cele două nu mai pot fi separate) se traduce prin primatul mijloacelor. Scopul, de fapt singurul scop, al unei societăţi tehnologice avansate este cum să utilizeze în mod eficient imensele mijloace de care dispune. Sau la nivelul persoanei, cum sa alegi mijlocul cel mai bun pentru a câştiga (profita) imediat într-o situaţie dată. Standardizarea individului nu se face din raţiuni politice, ci de eficienţă economică. Transformat dintr-un scop în sine, într-un simplu instrument, fiecare individ trebuie să se comporte ca un angrenaj perfect integrat, întrucât intră în competiţie cu maşinile. În SUA trebuie mereu să demonstrezi că eşti la nivelul maşinii, ba chiar mai eficient decât ea (sau a înlocuitorilor ei umani, sclavii din ţări precum China sau India). Integrarea – cheia eficienţei – trebuie înţeleasă ca proces atotcuprinzător. Un motor nu poate funcţiona cu şuruburi pe jumătate strânse. Iată de ce trebuie să te conformezi întru totul felului de a fi al societăţii tehnologice, să-i adopţi necondiţionat stilul de viaţă, credinţele, idiosincraziile. Orice dubiu, nelinişte, angoasă, frison existenţial ar produce tensiuni şi contradicţii perturbatoare atât în interiorul individului cât şi la nivelul angrenajului social.

În calitatea mea de cetăţean american, am jurat credinţă Constituţiei redactate de Părinţii fondatori ai SUA. Constituţia nu-mi cere nicăieri să mă transform într-o unitate tehno-economică, integrată şi integrabilă, îmi dă însă dreptul şi mă obligă moral să mă comport ca un cetăţean liber şi responsabil. Este ceea ce fac, sper eu, chiar acum, răspunzând la aceste întrebări.

România de astăzi este o societate de adaptare. Chiar şi întrebarea: “Cum te-ai integrat în Franţa, Germania…?” sună firesc, în vreme ce “te-ai integrat în România?” pare un nonsens. În România te adaptezi mediului social aşa cum te-ai adapta dacă ai fi lăsat singur într-un cadru natural. Dacă în Occident, cel mai important lucru este să te conformezi unor mecanisme implacabile, a căror funcţionare trebuie s-o interiorizezi, în România trebuie în primul rând să te adaptezi la lipsa de sistem, să navighezi într-un ocean de incertitudine, neprevăzut şi improvizaţie. Dacă m-aş întoarce în jungla românească, aş încerca să mă comport ca un angrenaj perfect calibrat, probabil s-ar trezi în mine americanul pragmatic şi eficient pe care l-am renegat în SUA. Nu pot accepta nici ordinea cercului perfect, trasat cu compasul, ordinea “realizatului”, cum o numesc eu, nici pe cea a cercului improvizat de o mână stângace. Idealul meu e să mă situez în echilibru precar, de tranziţie, de “irealizare”.

A.Ş.: În afară de acest răspuns teoretic, impresionant prin detaşare şi prin capacitatea de sinteză, vreau şi unul… epic. Te rog aşadar să-mi descrii situaţii sau să-mi povesteşti întâmplări care să îmi dea posibilitatea să retrăiesc, în imaginaţie, ceea ce ai trăit tu în încercarea de a adopta un nou stil de viaţă.

O.H. Integrarea individului într-o societate tehnologică începe prin “spargerea” unităţii sale organice. “Persoana” cu toate conotaţiile pe care le implică este tranşată în secţiuni utilitare, iar fiecare secţiune este angrenată într-un anumit tip de reţea economică… Acum câtiva ani, am petrecut trei zile într-un orăşel situat în imediata vecinătate a vijeliosului râu Kern din munţii Sierra Nevada. Datorită torentelor sale, râul Kern este vestit pentru practicarea unor sporturi de “apă repede”, caiac, canoe etc. Eu nu eram însă dispus să mă aventurez în apele învolburate. Odată cazat la un motel, am coborât pe malul râului şi m-am întins pe o stâncă, ca şopârla la soare. Deasupra, cerul californian, de un albastru care nu se poate descrie în cuvinte. La picioarele mele, râul salbatic, în jur pâlcuri de brazi, cocoţaţi pe înalţimi prăpăstioase. Mă întorsesem cu gândul la copilărie. Retrăiam atmosfera romanelor “cu Winetou” ale lui Karl May, pe care le “devorasem”, într-o vară, pe pridvorul casei bunicilor din Tîrgu Neamţ. Deodată, din amonte, apar zeci de canoe multicolore din cauciuc gonflabil – copiii, femei, bărbaţi, vâslesc frenetic contra valurilor ce stau să-i înghită. Căşti pe cap, costume “termale”, veste de salvare, înfăşurându-le trupurile. Par nişte extratereştrii, ai zice că nava le-a căzut în râu şi acum, fug bezmetic să se salveze. Ţipă, chiuie, într-un cocktail de sunete ce trădează teamă amestecată cu plăcere. Nu-mi rămâne decât să mă întorc în cameră. În holul motelului, recepţionera începe să-mi ofere “serviciile”: motelul poate să-mi închirieze un caiac, o canoe, chiar şi un instructor care să mă înveţe cum să “îmblânzesc” furia apelor. Îi spun ca n-am venit pentru sport, ci… să visez. S-a uitat la mine speriată şi s-a refugiat repede în spatele computerului. Dupa amiază, am ieşit cu Andreea, soţia mea, în orăşel. În toate maşinile, câte-un caiac, o canoe. Puţinii trecători “pe picioare” cărau în spate “echipamentul de navigaţie”. Am intrat într-un sport-bar să mâncăm un hamburger. La mese, se vorbea despre tehnicile de vâslire, cele mai bune mărci de caiace. Chelnerul ne-a abordat cu un zâmbet larg: “Cum aţi petrecut ziua pe râu?”

Ca să mă integrez în Kernville, ar fi trebuit să-mi schimb numele, din Ovidiu Hurduzeu, în “vâslaşul” expert să urce sau să coboare râul. Altfel, aş fi rămas eu un extraterestru!

004

Ovidiu Hurduzeu impreuna cu parintii sai, Lake Tahoe, California, ianuarie 2007

Kernville vroia să desprindă din mine felia care-i trebuia, eliminând restul. La slujbă, se mai taie încă o felie din tine – felia cea mai groasă – care este branşată la un alt mecanism economic. Aşa după cum am arătat în “Sclavii fericiţi”, pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele, pierzi capacitatea “să te aduni”, să-ţi angajezi întreaga fiinţă, să-ţi recâştigi integritatea. Totalitatea acestor reţele formează, ceea ce eu numesc, Angrenajul. Odată integraţi în Angrenaj, urmăm logica industrială care guvernează uneltele: putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, chiar de noi înşine, combinaţi sau recombinaţi în funcţie de necesităţile economice. Celor mai mulţi branşarea la reţea le aduce avantaje, întrucât îi ajută să-şi atingă în mod eficient scopurile imediate (bani, “poziţie socială”, satisfacerea plăcerilor).

După aceeaşi logică funcţionează şi grupul “multiculturalist”. De pildă, o femeie este “dezangrenată” din fiinţa sa concretă şi “integrată” într-un gender group în care contează doar “esenţa” ei feminină, un fel de “specializare” care-i distruge personalitatea sa organică. În România, acest tip de integrare este foarte greu de înţeles. Este practicat doar în statele economic avansate unde ÎNTREAGA societate, şi nu numai sistemul economic, este de natură tehnologică. Oricâte mall-uri şi parcuri industriale ar avea, România rămâne o societate tradiţional organică în care tehnologia se supune năravurilor persoanei, şi nu vicerversa.

10 comentarii leave one →
  1. Ina permalink
    Februarie 13, 2009 4:04 pm

    Am citit si eu ieri interviul acesta si ma gandeam la „integrarea mea” in tara in care m-am mutat. Ii dau dreptate autorului.

    Ma gandesc insa cum imi v-a fi „integrarea” inapoi acasa. Am prieteni care s-au intors si imi spun ca le este greu sa infrunte discutiile cu prietenii, cu vecinii, rudele, „Te-ai intors acasa? De ce? Vai, cum ai putut sa faci asa ceva cand stii ce greu este de trait aici? Ai adunat indeajuns de multi bani?

    As raspunde la ultima ca in occident invatam sa facem datorii, caci e usor de imprumutat la banca. Ce-am adunat in occident e ceva care nu se mai invata la scoala: dragoste de tara, de plaiuri natale, de familia ramasa acasa…si multe altele.

    Trebuie sa recunosc ca mi-e dor de Romania lui Dan Puric, de cea a parintelui Calciu!

  2. viatalatara permalink
    Februarie 13, 2009 4:37 pm

    Noi ne-am intors 🙂

  3. Maria permalink
    Februarie 14, 2009 1:21 am

    Mie „adaptarea” la societatea romanesca mi se pare in ansamblu mult mai plina de capcane decat „integrarea” intr-o societate cu reguli clare.Dar, acum o sa incerc sa citesc interviul complet pentru ca mi s-a parut foarte interesanta descrierea relatiilor dintre tehnologie, economie, persoana, s.a.Eu am o idee : atat timp cat intelegi ce ti se intampla, nu este nici un pericol chiar daca societatea in care traiesti nu este cea mai perfecta. Lupta, oricum o duci de unul singur.

  4. boiereasa permalink
    Februarie 14, 2009 5:15 am

    Voi nici n-ati emigrat. 🙂

  5. viatalatara permalink
    Februarie 14, 2009 9:49 am

    Da, noi n-am emigrat 🙂 am fost doar pana acolo sa vedem cum e 🙂

  6. viatalatara permalink
    Februarie 14, 2009 9:54 am

    Maria, asa este. Dovada ca autorul locuieste, totusi, in America 🙂

  7. Maria permalink
    Februarie 14, 2009 10:39 am

    Nici eu nu mai locuiesc de 9 ani in Romania.

  8. Maria permalink
    Februarie 14, 2009 10:40 am

    Mai, dar unde gasiti voi omuletii galbeni care rad?

  9. viatalatara permalink
    Februarie 14, 2009 10:45 am

    omuletii se fac automat din doua puncte si o paranteza 😛

  10. stefania permalink
    Februarie 14, 2009 4:20 pm

    as vrea sa scriu si eu randul meu la povestea asta.

    re-adaptarea noastra la societatea romaneasca, dupa 6 ani in anglia-sotul meu si vre-o 3,8 la mine s-a facut cu bucuria si usurinta pe care-o simti in inima atunci cand pui …cum sa zic eu mai frumos, ca atunci cand pui razboiul de tesut in casa.no, l-am dus in pod, l-am dus in grajd, mai si pe la vecini, si prin fundul surii…dar acum, l-am adus la locul lui, in casa.

    cam asa.am fost, am vazut cum e. am fost la scoala. am muncit.ne-am luat bagajele, copilu si-am venit.
    si adaptarea cred ca mi-a luat cateva zile.si eu care ma temeam ca n-o sa mai pot trai fara pita de la sainsbury.phiii….halal!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: