Skip to content

Amintirea Irinei (5)

Ianuarie 29, 2009

Incerc sa fac o baza de date cu articolele despre Irina… daca mai gasiti si altele, ar fi frumos sa le punem impreuna.

Iata un interviu semnat tot de Ciprian Voicila, aparut in Dilema Veche, luat Irinei cu o luna inainte de moarte: „Dacă în Rai nu sînt foarte multe obiecte, apăi chiar că nu mă interesează!” Un fragment:

11Care e relaţia ta cu Dumnezeu?

E o relaţie pe care nu o gîndesc pentru că o trăiesc. Şi mi s-ar părea că, dacă aş gîndi-o, n-aş face decît să o trădez şi să greşesc faţă de relaţia mea foarte simplă şi directă. Ştiu atîta, că Dumnezeu există, că fără El viaţa mea ar fi infernală, că mă încredinţez Lui fără nici o condiţie. Nu stau să negociez cu Dumnezeu. Prefer relaţiile directe, chiar dacă ştiu că sînt nedogmatice, şi nimic mai mult.

Să-ţi povestesc un vis pe care l-am avut odată şi care m-a cutremurat foarte tare. Se făcea că sînt într-o cameră foarte mare, drept în centrul ei, şi că unul din pereţii camerei, de culoare verde, arăta ca un televizor în care nu există imagine. Şi ecranul acela era Dumnezeu. Eu stăteam în mijlocul camerei şi, cu faţa spre acel perete, îi povesteam lui Dumnezeu toate eşecurile mele. Îi spuneam, Doamne, am încercat şi aia şi uite n-a ieşit, şi-am încercat şi ailaltă şi uite n-a ieşit… Şi după ce mi-am înşirat eu o parte din eşecuri, am auzit o voce tunătoare care spunea: „Pe mine lucrurile acestea nu mă interesează!”. Şi atunci, în momentul în care m-am trezit, eram foarte speriată. Nu-mi puteam închipui că pe Dumnezeu ar putea să nu-l intereseze toate mărunţişurile din care se compune viaţa mea. Ulterior am realizat că, într-adevăr, cu El nu am nevoie de o comunicare atît de amănunţită. E o încredinţare de tipul bessa-bessa. Ştii ce e bessa-bessa? E o încredinţare totală, indiscutabilă şi care evită amănuntele.

In Adevarul,  un alt interviu luat inaintea Craciunului: Gustul pentru sarbatoare al romanului e sensibil scazut. Un fragment:

7In mediul rural mai exista anumite enclave, zone conservate foarte bine, dintr-un motiv sau altul. E vorba, probabil, si de o anume inertie a normalitatii, lipseste recuzita, nu mai sunt costumele de altadata, dar restul a ramas. Iar asta e meritul comunitatii, al faptului ca in astfel de locuri oamenii se cunosc unii pe altii, se stiu de mici, comunica intre ei. Nu ca cei de la oras, care intra ca navetistii in blocurile unde stau numai ca sa doarma, si nu stiu nici cum ii cheama pe vecini. Pana si pe timpul bolsevicilor oamenii aveau acest sentiment al solidaritatii, in anumite institutii se formau mici comunitatii, ai caror membri aveau astfel sentimentul ca nu sunt singuri, ca sunt si altii care gandesc la fel, ceea ce ii ajuta sa treaca mai usor peste ce se intampla in rest. Virtutile comunitatii sunt imense, din pacate, in vremurile de azi oamenii sunt din ce in ce mai insingurati. Eu am o teorie a… presului – lipsa lui, care poate fi constatata la usile apartamentelor de bloc inseamna ceva, si anume ca oamenii nu mai simt nevoia acelui spatiu ce tine locul pridvorului de pe vremuri. Presul pe care il puneau cu grija in fata usii cei din „prima generatie la oras” reprezenta o relatie cu spatiul public. Pe vremuri, omul era dispus sa „imparta” praful de pe picioare cu vecinii. Astazi nu mai imparte nimic. Isi arata unul altuia usa. Inaintam spre singuratate cu o viteza de necrezut.

In Revista 22, un interviu laut Irinei de Radu Calin Cristea, la Radio Europa Libera: Niciodata nu e asa ca sa nu fie cumva. Un fragment:

noraIn ultima instanta, cand te uiti la romani, depinde ce vrei sa vezi. Vrei sa-i vezi pe cei dezamagiti, marasmatici, necajiti sau pe cei care misca. Si sunt foarte multi cei care misca si, in general, eu prefer sa ma uit la cei care vor sa miste, pentru ca celorlalti le-as spune asa: de ce sunteti dezamagiti? Nu cumva oare voi v-ati amagit crezand ca, dupa revolutie, ca in basmele cu zmei, o sa iasa din burta zmeului toti tinerii mancati de el, sanatosi si zdraveni si mai frumosi? Ce-ati asteptat? N-ati asteptat in continuare o lupta? Dusmanul nu e destul de puternic? Va dezamageste dusmanul? De ce nu mai incercati?

Personal, eu nu-i inteleg pe oamenii care sunt in starea pe care o descriati si marturisesc ca ma confrunt foarte des cu ei, dar tot nu-i inteleg. Pentru ca, mai ales intr-o situatie cum este cea de la noi, merita sa incerci ceva. Intotdeauna, tinerilor mai ales, le spun: „Mai, ramanand aici, iti asumi o conditie eroica”. Foarte multi spun: „Plecam in Occident. Aici nu-i nimic de facut”. Zic: „Acolo, daca te duci, trebuie sa incerci sa gasesti o mica crapatura in care sa te strecori si sa-ti gasesti un rost. Aici, la noi, e un vapor urias, care e plin de gauri si cu corpul tau trebuie sa incerci sa umpli o parte dintr-o gaura si sa participi la salvare, pentru ca salvarea va fi”. Exista o vorba care-mi place foarte mult si de mult ma gandesc s-o cos pe o… va amintiti cum erau bucatelele alea de panza cusute in bucatarii – si vorba asta este: „Niciodata nu e asa ca sa nu fie cumva”. Cumva o sa fie si pentru noi, o sa iesim si numai cine nu vrea nu vede din ce-am iesit. In acesti 10 ani s-au facut pasi foarte mari in foarte multe directii. Numai ca, tot e o problema de durate, de ritmuri – nu mai avem rabdare. De fapt, un foarte mare rau pe care ni l-a facut comunismul este ca ne-a intins nervii si rabdarea si capacitatea de a lupta pentru ceva. Daca nu-ti iese din doua incercari, spui: „Gata, nu ma mai intereseaza, e o cauza pierduta” si nu continui sa lupti.

In Curentul, un intreviu luat de Magdalena Popa Buluc: La cumpana dintre ani cuvintele au putere. Un fragment:

8Pentru mine obiectul inseamna povestea. Niciodata nu m-a interesat sa fac investitii. Mi-a placut jocul chilipirului. Ma incapatanam sa descopar lucruri foarte ieftine. Fiecare obiect are o biografie. Cel mai drag mi-e o icoana din 1852, care provine din familia mea din Chefalonia. E radacina mea greceasca. Am o serie de tingiri aromane care completeaza arborele meu genealogic. Icoana mai mare, care este de altar, am cumparat-o la un pret derizoriu, iar o treime din ea lipsea. Si pentru ca nu aveam bani de restaurare, am pictat-o singura. Toate au fost cumparate sub zodia jocului si cu teama de sotul meu, care nu iubeste stilul oriental si si-a visat casa in stil vienez. Pe jiltul acela verde, de exemplu, a stat Franz Joseph, cand a fost la Cluj. Aici este un fel de amestec de genealogie si joaca. Sunt convinsa ca unele lucruri transmit o energie pozitiva, si altele, o energie negativa. In anii ´70, puteam sa cumpar din sate saci de icoane pe sticla. Eu socoteam insa ca o icoana smulsa din casa cuiva se incarca cu energie negativa. Si cred ca exista obiecte fara nici un fel de energie. In marile centre comerciale, cum este Mall, sunt asemenea obiecte. Samovarul pe care il vedeti are si el povestea lui. Eram intr-un targ cu sotul meu, si samovarul era intr-o caruta cu un tigan beat.

In Observator cultural, un interviu luat de Raluca Alexandrescu: Tensiunea dintre mine si obiecte e de ordinul amorului. Un fragment:

5Exista felurite ispite, dracesti si nedracesti, care fac sa se desparta doi oameni ce se inteleg bine. Fiecare trebuie sa fie pregatit sa ierte, sa rabde, sa iubeasca. Pentru ca e greu sa iubesti cu tandretea nesfirsita din Romeo si Julieta. De aceea se spune citeodata ca bine a facut Shakespeare ca i-a omorit, ca sa nu mai arate cum se termina. Ei bine, eu am intilnit cupluri in care Romeo si Julieta nu au fost omoriti la tinerete, dar s-au iubit cu tandrete. Nu stiu insa cum si-au aparat iubirea. Sint sigura ca au trebuit sa lupte. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu sa nu-mi ia mintile si sa nu-mi placa altul cit imi place al meu. Spun – si el se va supara ca o divulg – ca el mi-a cerut mina la 20 de minute dupa ce ne-am cunoscut si tot dupa 20 de minute eu am spus „da“. Apoi, am fost foarte ferita de ispite. Cit priveste gusturi, optiuni diferite, am cedat. Si am injurat. Am injurat si am spart farfurii. In primul deceniu de casnicie am spart trei servicii de masa de faianta galbena. Luam cite doua-trei farfurii, le spargeam si ma linisteam (sint pe jumatate grecoaica). Ma linisteam, stringeam cu farasul si reuseam sa merg mai departe.

Un articol din 1996, din Dilema veche: Raţia de graffiti

4Îmi amintesc cum pe 22, cînd toţi au ieşit în stradă, am ieşit şi eu. În faţa magazinului Gioconda, un miliţian m-a îmbrăţişat şi mi-a dat un pumn de seminţe. Acum, cînd scriu, mă întreb de unde o fi avut seminţele? Oricum, nu le-am mîncat, le păstrez şi azi. Am trecut prin Piaţa Romană şi pe la Palat. N-am văzut nimic scris pe ziduri. N-aveam ochi de văzut. Aveam, în schimb, urechi. Cum am intrat în casă am deschis televizorul. Vorbea Dinescu. Am pus casetofonul pe înregistrare. Peste noapte n-am dormit deloc.

În 23 şi 24 am stat nemişcată în casă. Pe strada mea se trăgea ca la balamucul nou. Am continuat să înregistrez. Una cîte una, am renunţat la casetele cu muzica tinereţii noastre.

În 25 am zis, gata, eu mă duc! Am oprit o maşină care mergea spre Universitate şi am rugat pe tipii din ea să mă ia. În Piaţa Kogălniceanu, un cordon de miliţieni şi voluntari ne-au oprit spunînd că se trage pe 6 Martie şi că ar fi mult mai bine pentru noi să ne întoarcem. Jurnaliştii, pentru că tipii erau jurnalişti, mi-au zis: noi mergem, ţie dacă ţi-e frică, coboară. Mi-era mai frică să cobor, aşa că am zis nu, adică nu mi-e frică, şi am ajuns la Universitate.

Grafica: Mihaela Şchiopu pentru Povestea Martisorului.

Anunțuri
2 comentarii leave one →
  1. mihaela permalink
    Ianuarie 30, 2009 10:19 am

    Multumesc pentru tot ce faci,pentru amintirea Irinei , pentru ca mi-ai dat ocazia sa cunosc fie si doar virtual , un om deosebit. Pacat ca de multe ori nu aflam despre ei , despre ceea ce fac cita vreme sunt inca printre noi . Si, cumva, ei vor ramine mereu printre noi …Ma incearca un regret, ca nu am cunoscut-o personal, ca , vorba cuiva tot de pe acest blog, „cine stie pe unde umblam nauca in timpul ala ?”

  2. viatalatara permalink
    Ianuarie 30, 2009 3:21 pm

    Acum imi dau seama ca as fi putut sa n-o cunosc 🙂 Mi s-a parut in ordinea lucrurilor sa fiu in preajma ei… dar cred ca nu apreciez cum trebuie darul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: