Skip to content

Amintirea Irinei (4)

Ianuarie 29, 2009

Am gasit pe blogul lui Razvan Exarhu un interviu inedit luat Irinei Nicolau de Mihaela Schiopu…

014

Protestez, scriind de mână

de Mihaela SCHIOPU

Irina Nicolau: “As face o carte care sa coste cat o mosie”

La Muzeul Taranului Roman au existat si exista oameni care au creat un stil. Unul dintre ei se numeste Irina Nicolau. Ii place sa consolideze, sa dea forme ideilor, sa “imprumute” suflet si sa culeaga intelepciune. Este un filolog prelungit in etnologie care are o relatie “tensionata” cu timpul, insa o legatura directa cu Dumnezeu.
Cine este, de fapt, Irina Nicolau?

– Unii scriu pentru public, tu pentru cine scrii?
Irina NICOLAU: Eu nu scriu, eu spun si povestesc, nici nu ma intereseaza sa scriu si eu nu ma consider o intelectuala. Mama imi spunea in copilarie ca omul trebuie sa fie om. Atunci protestam si mi se parea un lucru foarte stupid, dar acum imi dau seama cat de greu e sa fii om. Eu asta ma silesc sa fac.

– Am vazut si in agende si in alte carti de-ale tale patru versuri:
“Floare fui, floare trecui
La urechea nu stiu cui”

I.N.: O femeie despre care as fi zis ca e desavarsit idioata mi-a zis aceste versuri care-i placeau foarte mult… O data in plus mi-a aratat cat de imperfecta e cunoasterea noastra si in al doilea rand mi s-a lipit de inimioara pentru ca iti arata deopotriva cat de intamplator este totul… Le tin minte de treizeci de ani, pentru mine sunt un specimen de rafinament taranesc nebanuit, poate deoarece cumuleaza tot felul de lucruri care ma intriga sau ma tulbura. Florile nu-mi plac chiar deloc, sunt ceva care e facut ca sa se termine repede si sa rasara fructul. Cand ti-aduce omul prin casa flori, ti-aduce niste cadavre care sa putrezeasca – adu-mi domnule mere, mai bine. Pe urma mi se pare un lucru minunat – daca tot le tai, daca tot le iubesti, pune-le domnule mai bine la ureche, pentru ca atunci sigur se usuca repede si atunci gestul tau e la fel de evanescent ca si ele, dar sa le oparesti si sa le chinui e ceva foarte sordid.

– Si brazii?
I.N.: Cred ca n-am trait destul de intens sarbatoarea Craciunului la mine acasa, desi mama se silea; am avut dezamagiri succesive, cea mai importanta fiind legata de Mos Craciun. Cand m-am lamurit ca intr-adevar nu-i – asta tarziu, pe la 9 ani – atunci nu m-a mai interesat nimic. Eu nefiind suficient de aproape de biserica, n-am trait sarbatoarea prin post, prin asteptarea minunii. Toata scenografia asta ma misca foarte putin, plus ideea de cadou de porunceala. Cadoul mi se pare gestul cel mai exuberant si mai liber pe care poti sa-l indrepti spre cineva, dar cand vine momentul, trebuie sa cumpanesti si sa nu-l ofensezi, sa-i dai ceva, dar sa fie si ieftin, dar sa nu arate cat de ieftin e, toata chestia asta mi se pare umilitoare.

– Ce spui despre oamenii blanzi?
I.N.: De fapt nu-mi plac oamenii blanzi, mie-mi plac oamenii salbatici si adevarata salbaticie e blanda. Am si citit in copilarie o carte despre un cal salbatic, care fiind prins, desi toti se sileau acolo sa-l imblanzeasca, s-a aruncat intr-o prapastie. Pentru asta eu nu incerc sa imblanzesc oamenii, mi-as dori ca ceea ce scriu sa fie o mangaiere pe capul lor, care sa-i mai imblanzeasca.

– Esti scriitoare?
I.N.: Am vrut sa ma fac de toate, in afara de profesor si actrita. Mi-am inchipuit ca o sa fiu scafandru, explorator, arheolog, astronom, iar ultimele lucruri au fost sa fac cinema si pe urma istoria artei. Printr-o circumstanta nenorocita de imprejurari am facut filologia si dupa aia am fost foarte fericita pentru ca, facand filologie, nu m-am ocupat de scriere si m-am ocupat de oralitate. Eu am scris foarte tarziu; 20 de ani cat am functionat sub comunisti cu capacul in cap, am scris vreo doua articole pe care nici eu n-am rabdare sa le citesc acum. Restul am facut cum ziceam noi la Institutul de Folclor o “galera”, care se numea “Colectia Nationala de Folclor” si am lucrat de am innebunit la ea.

– Ai avut o colectie de bancuri?
I.N.: Am avut o colectie foarte mare de bancuri. Prima mea incercare de a da un doctorat a fost in bancuri, inregistrate cand erau spuse, transcrise in ipostaza lor orala, cercetate in inlantuirea lor. Dar in ‘72 a aparut Codul Eticii si a Echitatii Socialiste si am schimbat tema. Multi m-au suspectat de oportunism pentru ca am facut spectacolul de folclor. Era tot un fel de diversiune, pentru ca a ataca prin reflectie ceva de la sine inteles, a-l ataca in ideea de a-l face, a-l face mai bun era ceva care mie mi se parea foarte interesant si curajos. Din fericire, nimeni nu m-a luat in serios, acest lucru traindu-si acum veacul de aur. Niciodata cantarea Romaniei n-a fost mai hidoasa ca acum.

– De ce scrii de mana?
I.N.: Dupa 20 de ani de galera, am tasnit la Muzeul Taranului Roman, primele carti le-am scris de mana ca n-aveam cu ce, n-aveam masini de scris, voiam sa le facem rapid… Treptat, reactia mea a devenit o reactie de protest la formele astea tehnice. Sufar ca citesc carti care nu sunt culese. Nu mai exista zetari; e adevatat ca se imbolnaveau, dar exista o lume care mi se parea o poveste. Picu Patrut, care a trait la mijlocul secolului XIX, a facut doua carti de cate 1570 de pagini si fiecare are peste 500 de ilustratii de mana, omul avand in biblioteca 200 de carti tiparite. As face o carte care sa coste cat o mosie si o citesc numai cativa care merita si pe urma, daca chiar e-asa de buna, s-o preia astia cu ordinatoarele lor si s-o faca editie populara.

– Esti un om cu serviciu?
I.N.: Riguros nu. Un serviciu inseamna doua lucruri – un program, si frica – vai, ce-o sa fac, vai, daca ma da seful afara – iar program n-am avut niciodata. Eu am avut statutul de cercetator, care si in perioadele lui nenorocite, presupunea o libertate care mie mi-a fost foarte necesara.

– Ce inseamna pentru tine lucrurile altfel?
I.N.: Lucrurile altfel sunt cele care se nasc cand te inabusi de lucrurile asa. Lumea face lucrurile asa cum “se fac” si ajunge la o oboseala generala, dar confortul precumpaneste. Eu nu sunt o persoana aflata in goana dupa confort. In categoria “lucrurilor altfel” as include si discutiile mele cu taximetristii. Vorbesc incontinuu cu ei, probleme politice, culturale si mai ales religioase, in timpul din urma. De pilda, unul m-a acuzat ca in relatia mea cu Dumnezeu functionez dupa principiul crede si nu cerceta. Relatia mea cu Dumnezeu e una foarte directa si reciproca, dupa ce m-am incredintat lui, il las pe el sa hotarasca si-mi inchipui si eu ca exista o oarecare intelegere din partea lui si ca ma iarta pentru greselile pe care le fac.

– Dar tu te ierti?
I.N.: In general, ma iert, nu pentru ca asa zice in filmele americane – nu te invinovati – ci pentru ca, de putine ori, ma simt atat de importanta incat sa fiu vinovata pentru lucruri mari. Si taximetristul mi-a zis, doamna, asa nu se poate, eu trebuie sa inteleg. Pai, zic, nu ai ce sa intelegi, dac-ai crezut, nu mai e nimic de facut. Si, zice, daca sunt pe-o cale gresita? Eu il intreb – cum, pe calea lui Dumnezeu, n-ai cum, crezi sau nu crezi.

– Ai fost vreodata singura?
I.N.: Niciodata, pentru ca familia noastra era constituita dupa gramatica paduchilor in cusatura, eram unii peste altii pana la a ne sufoca, dar am avut enorm de multi prieteni. In plus nu m-am simtit singura nici cand am fost singura pentru ca mie-mi place, din cand in cand sa fiu si singura. Niciodata nu m-am plictisit, intotdeauna am gasit ceva care sa-mi placa, fie am cusut, fie am pictat.

– La ce te gandesti cand cosi?
I.N.: Cand cosi, pui lucrurile impreuna si le apropii. Si, intr-un fel, faci o legatura durabila. Cand cosi, ai la ce te gandi. Pe vremea cand coseam pentru prietene (le mai faceam cate o rochita), tot timpul ma gandeam la ele si le intorceam pe toate fetele. Era o ocazie sa ma concentrez asupra lor.

– Esti una din putinele fiinte care se ocupa si de spatele hainelor. De ce?
I.N.: Asta din cauza barbatului meu de la care am invatat enorm de multe si care mi-a zis ca daca ai o gaura, o pata, asazati-o in fata, sa-l privesti in ochi pe ala care ti se uita in pata. Nu-i nimic mai jalnic decat sa se uite cineva la o pata pe care o ai in spate. Mi-am dat seama ca spatele e ceva care trebuie sa fie fortificat, ca acolo sunt privirile pe care nu poti sa le intrerupi si sa le infrunti.

– Ai vreo emotie cand vezi pe cineva care citeste ce scrii?
I.N.: Am inima cat un purice cand ii dau cuiva ceva care se vede dintr-o prima privire. Mi-ar placea sa stau langa un om cand citeste ce-am scris. Sa sed intr-un colt si sa ma uit la el cum participa corporal la chestia asta.

– Ai facut o carte de noptiera, de dat fara bani. Cum s-a intamplat?
I.N.: Eram in spital si vedeam ce citesc oamenii inainte de a se duce sa moara sau dupa ce se intorceau de la operatie si te durea capul, tot felul de lucruri absolut imunde, sau cei foarte credinciosi, de obicei sectantii, fosgaiau niste carti care mi se pareau si alea destul de discutabile. Mi-am zis sa fac o carticica de noptiera care sa nu fie fundamental crestina, ca nu toti sunt crestini, dar sa fie in duhul bun al lucrurilor din biserica mea. Mi-am dorit asta si dupa ce am spus-o intr-o emisiune la televizor, imi apare un ins si-mi zice: vreau sa te ajut sa faci aceasta carte. Pot sa-ti spun doar atat: cartea am facut-o intr-o sambata si duminica, evident scrisa de mana, se numea “Gand Bun”. Dupa zece zile a venit, mi-a lasat 3000 de exemplare fara sa-mi ceara un leu si am ramas prieteni. Il cheama Viorel Speteanu.

– Ce e cu vederea facuta de fetele lui Pavel Safarica?
I.N.: In momentul de fata, in afara de monumentele funerare, oamenii au abandonat restul. Tot ce fac, fac doar pentru numele lor. Pentru mine si acea carte postala si cartea de mai tarziu, “Haide, bre!”, era un mod de a-i face pe oameni sa citeasca si sa tina minte numele Pavel Safarica, adica tatal meu. Omului astuia ii placea sa-si spuna numele – cand spunea Pavel Safarica se infoia ca o pasare. M-am gandit sa fac si eu ceva, sa le comunic oamenilor ca a existat… si ce-mi place enorm e ca foarte des, cei care scriu despre carte preiau numele lui. S-au prins ca-mi place sa fie numit.

– Mi-ai spus ca esti curioasa sa imbatranesti pentru ca ti se pare ca trebuie sa fie ceva deosebit…
I.N.: In primul rand nu exista decat doua posibilitati, ori mori, ori imbatranesti. In cazul in care nu vrei sa mori, trebuie sa fii pregatit pentru batranete si trebuie sa ai in vedere ca au existat batrani venerabili care au trait foarte frumos batranetea. Poate ca a fost si usor pentru mine ca eu n-am fost niciodata frumoasa. Cand esti frumoasa, poate-ti vine greu sa pierzi asta, dar eu n-am avut ce sa pierd.

– Despre ce nu-ti place sa vorbesti?
I.N.: Despre lucrurile triste, le actualizezi, le faci mai prezente, le dai puteri.

– De ce-ai ales sa faci salonul Timpul?
I.N.: Pentru ca timpul ma-nnebuneste. Am o relatie mizerabila cu timpul si de-asta fac calendare, agende care nu au zilele fixate. As accepta timpul cu mare dragoste, daca s-ar rezuma la a fi o zi si o noapte. Probabil ca ma ocup de timp ca sa mai domesticesc relatia cu el, pentru ca, de fapt, e o relatie de cutremurare si de oroare ca as putea sa-l maruntesc. Asa cum pentru indieni sa sape pamantul inseamna sa-si zgarie mama, pentru mine timpul este lichidul amniotic.

– Cum de-ai facut “Sala Crucea” la Muzeul Taranului Roman?
I.N.: Stand de vorba cu toti. Din vorba in vorba cu Horia Bernea a ramas cum ca eu fac sala “Crucea e peste tot”. Era o declarare a ideii ca nu se poate face o sinteza generala pentru ca crucea este peste tot. Discutam cu un francez care s-a atasat de muzeul nostru. La noi, zicea el, e deasupra patului, e in biserica si mai e in cateva locuri si in rest iti vezi de treaba. Romanii tot timpul traiesc in preajma, in frica si in grija crucii.

– Cum ati pornit muzeul?
I.N.: Pentru mine a fost o ocazie sa ma aflu alaturi de un om pe care-l admiram dement – Horia Bernea, o ocazie de a pleca de la Institutul de Folclor, unde simteam ca ma sufoc. Am plecat cu un grup de prieteni si era un fel de “Pluta meduzei” in care incercam sa ne salvam si sa salvam si pe altii prin ceea ce facem. Asta e obsesia mea, ca Dumnezeu a facut lumea, dar meritul Lui ce-l mare e ca a facut-o sa functioneze.

– Ce a fost pentru tine muzeul in anii astia?
I.N.: In primul rand a fost un mod de a ma uita la ce face Horia Bernea si o ocazie de a-mi lua revansa. Adica pana la Revolutie, desi am muncit mult, nu s-a vazut nimic din ce am facut. A fost o ocazie de a mai face si lucruri vizibile desi, contributia mea la expozitii ca atare, in fond este minora. Ceea ce s-a facut si cu mine – au fost programe etnologice, s-a facut o arhiva, s-au scris foarte multe carti si indraznesc sa spun ca s-a creat o alternativa la etnologia institutionala clasica in asa fel incat, chiar si cei care ne detesta si ne dispretuiesc, trebuie sa admita ca existam. Deci, am creat un stil.

– Daca ar fi sa te muti intr-o carte, in ce carte te-ai muta?
I.N.: Desi am citit mult in viata mea, m-as muta intr-o singura carte, in Patericul egiptean. Dar n-am voie acolo. M-as duce cu drag la Muntele Athos, dar n-am ce sa caut nici acolo.

– Si ti se pare drept?
I.N.: Pentru mine, cu Muntele Athos lucrurile stau asa: niste baieti, mai demult, s-au dus acolo sa traiasca cu gandul la Dumnezeu. Orice femeie prin apropiere constituind o inspita care se adauga la alte ispite pe care le aveau si au zis, gata, pe asta nu ne-o mai asumam. E dreptul lor sa stea acolo intre ei si sa se bucure de ce au facut; deci nu e ca au exploatat niste femei, le-au luat bunurile rezultate si acuma se bucura numai ei. Regretul meu foarte mare e ca nu s-a produs ceva de altitudinea asta intre femei si mai ales, regretul meu suplimentar, e ca acolo unde sunt structuri religioase pentru femei, nu exista interdictia sa nu vina nici un barbat. Dar, repet, femeile, in loc sa se indese la Athos, trebuiau sa faca si ele in timp ceva. Dar eu stiu ce facau, saracutele, ele stateau pe acasa si-i faceau pe aia care se duceau la Muntele Athos. In fond, sacrificiul lor era mai mare.

– Si despre saracie, ce parere ai?
I.N.: E buna. O saracie veritabila, nu o mizerie, e un mod de a trai mai putin ispitit. Mergeam pe strada, eram studenta, aveam un leu si ma jucam cu el mergand de-acasa spre Universitate. Ma gandeam, cu banii astia pot sa ma duc si sa ma intorc cu autobuzul, pot sa-mi iau o cafea, pot sa mai cer 15 bani imprumut si sa-mi iau 5 tigari Carpati. Si tot jucandu-ma cu moneda aia, mi-a cazut intr-o canalizare. Am stiut ca trebuie sa merg pe jos, ca n-am sa beau cafea, ca o sa cer cuiva sa-mi dea o tigara si nu cinci, si cu asta m-am eliberat. Exista o libertate a saracului, nemizericos.

– Ce parere ai acum despre “Ne-a laut valul” si “Piata Universitatii”?
I.N.: Ele erau gata facute si ca sa intre in lume aveau nevoie de ceva care sa le intrupeze, ca intr-un film din asta tampit SF. Si eu ma bucur ca impreuna cu prietenii (ca nu le-am facut singura), eram acolo pe unde si cautau ele materia care sa le intrupeze. N-am nici un sentiment de implinire, nici de vigilenta ca mi-au trecut prin cap. Ideea mea e ca lucurile foarte importante, nu-ti trec tie prin cap, ti le trimite Dumnezeu, sau in ce crezi tu. Important e ca am fost pregatiti sa le intrupam, pentru ca in perioada aia de bulibaseala, orice om ar fi preferat sa se agite, sa bea, si noi am stat si am scris si ne-am chinuit. Dar asta pentru ca ele au vrut cu tot dinadinsul sa iasa, ca lucrurile care nu ies, e ca n-au vrut ele destul. Unele din carti sunt asociate ideii: bine am facut ca am facut-o, era datoria mea, bine ca mi-am indeplinit datoria. Asta e valabil cu “Piata“, cu “Ne-a luat valul”, cu “Dosar sentimental” si cu “Haide bre”. Toate astea sunt niste acte marturisitoare. Am fost acolo, am vazut, am obligatia sa depun marturie. Marturia inseamna sa spun o poveste si sa-mi exprim adeziunea la poveste. Si acuma ma silesc din rasputeri sa-mi dea Dumnezeu putere sa fac o carte pentru mama, ca daca i-am facut lui tata, trebuie sa-i fac si lui mama. Despre grecii de la Braila si de peste tot.

– Pe cine iubesti tu mai mult si mai mult?
I.N.: Mai, cel mai mult si mai mult, iubesc enorm pe mama, l-am iubit si pe tata, desi ne certam 24 din 24 de ore pe zi. Numai cand dormeam nu ne certam. Si, pe urma, dintr-o data, simultan, iubesc pe Radu, pe sora mea si pe Ana, nepoata mea. Dupa care, iubesc mult niste oameni, dar la o destul de importanta distanta fata de astia care sunt carnita mea.

carti scrise cu prieteni:

  • prima carte despre revolutie, in varianta de samizdat, aparuta la 40 de zile dupa revolutie cu numele “Ne-a luat valul”, editata apoi la editura MERIDIANE cu numele “Vom muri si vom fi liberi”, 1990
  • “Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, urmata de marturia lui Cornel Dragoi” – editura HUMANITAS, 1993
  • “Piata”, despre Piata Universitatii, editura NEMIRA, 1997
  • “Surasul lui Hari” 1998
  • “O strada oarecare din Bucuresti”, editura NEMIRA, 1999
  • “Fenomenul Zaica” la MERIDIANE , 2000
  • “O viata, un destin, o icoana” ,2000
  • “Credinte si superstitii romanesti”, editura Humanitas, 2000
  • “Dosar sentimental”, 2000
  • “Versuri din flori”, 2000

carti scrise de una singura:

  • “Ghidul sarbatorilor”, editura HUMANITAS, 1998
  • “Haide, bre!” incursiune subiectiva in lumea aromanilor, 2000
  • “Talmes-Balmes de etnologie si multe altele” — editura ARS DOCENDI carti bibliofile manufacturate in seria Randuiala Vietii, Muzeul Taranului Roman
  • “Arca lui Noe de la neolitic la Coca-Cola”
6 comentarii leave one →
  1. viatalatara permalink
    Ianuarie 29, 2009 4:14 pm

    🙂

    Isi mai aminteste cineva carticica „Gand bun”? Dar agenda scrisa de mana Irinei, cu coperte albastre, pentru anul 2000, parca…

  2. Adriana permalink
    Ianuarie 29, 2009 7:30 pm

    Ce draguta, ce scumpa:)
    Oare eu pe unde umblam nauca?

  3. Ianuarie 29, 2009 7:37 pm

    Multumesc!

  4. Turangalila permalink
    Februarie 2, 2009 8:41 pm

    Buna,
    am si eu o intrebare: de unde se pot cumpara cartile Irinei Nicolau?
    multumesc si felicitari pentru blog, il citesc des, aflu mereu lucruri folositoare.

  5. viatalatara permalink
    Februarie 3, 2009 12:33 am

    Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă: Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare / Dosar sentimental – on-line aici: http://editura.liternet.ro/carte/48/Horia-Bernea-Irina-Nicolau-Carmen-Huluta/Cateva-ganduri-despre-muzeu-cantitati-materialitate-si-incrucisare-Dosar-sentimental.html

    din pacate, nu stiu ce se mai gaseste prin librarii… preferata mea, de departe, este „Haide, bre!”… poate prin anticariate, cine stie?

    anul trecut a fost reeditata „Arca lui Noe”… dar prin librarii ajung destul de rar, eu nu am vazut-o…

    daca esti din Bucuresti, da o fuga la Carturestii din interiorul MTR-ului (Piata Victoriei), acolo e posibil sa fie mai multe carti legate de oamenii MTR… cel putin asa era pe cand Libraria apartinea doar Muzeului…

  6. mihaela schiopu permalink
    Octombrie 2, 2010 3:49 am

    daca ii e dor cuiva de irina, pot trimie desene. cu drag.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: