Skip to content

Amintirea Irinei (2)

Ianuarie 29, 2009

Si cum si-o aminteste Filo, zis si Ciprian Voicilă, copilul de trupa al Irinei, privilegiat co-locatar si beneficiar al bibliotecii, ciorbelor si zambetelor ei ultime…

Irina, aşa cum am cunoscut-o

sau

, şi :

de Ciprian Voicilă

O scrisoare

Dragă domnule X,

Dacă aveam o adresă a dumneavoastră cu stradă, număr, oraş etc., v-aş fi scris o scrisoare cu cerneală, toc şi peniţă, cum fac de o vreme încoace. Materialitatea unui dialog la distanţă ar trebui recuperată. Din scris aţi fi aflat despre mine lucruri care altfel se comunică greu. Prin urmare, ca să nu spun deci că prea spun toţi aşa, mă bucur de scrisoarea dumneavoastră, că vă interesează ce fac şi mai ales că uneori m-aţi contrazice. Fără puţină tensiune o comunicare capătă forma unei clătite. Cel mai mult m-a bucurat însă episodul craiovean. Am două motive, mă topesc după această urbe şi după olteni şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, aş arhiva cele două pagini şi fotografiile în „Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola” un proiect de salvare făcut fără nici o metodă, dar cu pasiune şi mirare de specialişti şi voluntari. Orice altă iniţiativă pentru Arcă este bine venită. Visul meu ar fi- visez tot timpul vise care nu se prea îndeplinesc- să reuşiţi să înjghebaţi o reţea de „arcaşi” între oamenii pe care îi cunoaşteţi. Pe arcă urcă orice mărturii scrise, piese de arhivă, înregistrări audio, fotografii. Să auzim unul de altul de bine. Cu prietenie, Irina.

… şi un om

Dacă ar fi rămas din Irina doar această scrisoare cineva care nu a cunoscut-o, citind-o, şi-ar fi putut face o imagine adecvată despre ea. Oamenii se împart în două categorii: unii folosesc din abundenţă două puncte- ritoşii, apodicticii, dogmaticii, prizonierii adevărului pe care îl întrupează şi pe care îl plimbă de colo-colo; alţii virgula- dilematicii, căutătorii, adepţii uimirii ca metodă de a te aşeza în faţa vieţii. Irina făcea parte cu prisosinţă din a doua categorie. Într-o lume acaparată de computer Irina îşi mărturisea dorinţa de a se întoarce la toc, cerneală şi peniţă ca să recupereze omenescul dialogului la distanţă. Într-un timp al fatalului şi ubicuului „deci”, Irina zicea cu zîmbetul pe buze „prin urmare”. Într-o societate avidă de specialişti, Irina milita pentru o etnologie practicată de vînzătorul de la chioşcul de ziare.

Aveam douăzeci şi unu de ani cînd am cunoscut-o şi, într-adevăr, Irinei îi plăcea să i te opui, să nu împărtăşeşti aceeaşi opinie cu ea. Trăia din tensiuni. Nu avea nevoie de subordonaţi, ci de parteneri.

Irina îmi contrabalansa pornirile, ieşirile în decor, îmi şlefuia asperităţile. Motivele derapajelor erau multe: timpul pierdut aiurea, loisir-ul, cum îl eticheta ea, neîncrederea în forţele proprii sau o iubire neîmpărtăşită pe care mi-a tratat-o îndelung, „la o ţigară” pe care mi-o arunca şi pe care eu trebuia să o prind din zbor ca să arăt că o merit. Mi-a spus atunci că şi ea a iubit cîndva „fără să spere” un individ vreo nouă ani. Eu ar fi trebuit să mă simt onorat pentru că bărbatul de care era  amorezată împricinata era un cineva, era „de iubit”, în jargonul atît de particular al Irinei. În cazul ei bărbatul care o orbise nouă ani „era îndrăgostit de o vacă”. Situaţia mea cvasimasochistă necesita o intervenţie rapidă ceea ce a făcut-o pe Irina să încheie apoteotic: „şi apoi ce? Ai vrea să-ţi plâng de milă? Nu! Eşti tânăr, deci suferă!” Într-o altă zi a venit mîhnită acasă convinsă că „omul are dreptul să-şi plângă de milă. Dacă nu îmi plîng eu de milă, atunci cine să o facă?”. Altădată îmi spunea: „mă duc să mă uit la un film prost ca să uit de viaţă”.

Cînd făceam în silă un lucru mă sfătuia să-l termin repede pentru că „un lucru început trebuie terminat tocmai ca să-ţi bagi picioarele în el”. Nu numai eu eram la vîrsta la care căutam reţete, răspunsuri sigure şi argumente irefutabile. La Irina veneau de dimineaţa pînă tîrziu în noapte tot felul de tineri care aveau nevoie de idei pentru traiectul lor profesional sau pentru viaţă în genere.

Într-o seară apar în salonul Irinei, în care tronau în principal trei fotolii, un portret al ei pictat de Horia Bernea (tablou la care Irina ţinea foarte mult pentru că Horia „o citise”, îi surprinsese adevăratul chip al ei,  care era cum nu te-ai fi aşteptat: melancolic, fragil), vreo două icoane vechi, bizantine, şi o mulţime de obiecte de mici dimensiuni, apar, zic,  doi tineri absolvenţi, un el şi o ea. Ea i se destăinuie Irinei că ar vrea să facă o a doua facultate, Belle Arte. O face pe un ton destul de ezitant pentru că fata nu ştia din ce o să trăiască. Irina le livrează imediat soluţia care vine ca bastonul maestrului zen peste ceafa discipolului, cu efect sigur de Satori: „ei, vă sugeţi şi voi degetul şi gata!” De nenumărate ori Irina le-a mărturisit apropiaţilor că visul ei era să-şi deschidă o tarabă în Piaţa Matache ca să vîndă idei.

Avea un dar nemaiîntîlnit de a te face să i te deschizi, dădea naştere unei intimităţi speciale căreia nu i-au rezistat oameni ca Alexandru Paleologu sau Neagu Djuvara. Pe 2 aprilie 2000 mi-am notat în jurnal un fragment dintr-un dialog purtat între ea şi Paleologu pe care îndrăznesc să îl reproduc aici pentru că îl socot relevant.

cu20pipa

Foto: Andrei Pandele

Irina: „- De citit, bunica îmi citea „Biblioteca roz” şi „Coana Chiriţa”. Îmi plăcea la nebunie chestia asta. Dar mama nu. Ea venea şi stătea. Ţin minte mirosul extraordinar de suav pe care-l răspîndea. Nu cred că era parfum. Era ceva foarte vag. Îmi vîram capul în fusta ei să captez mirosul”.

Alexandru Paleologu:”- Da, e un loc extraordinar. Nu ştiu cum e pentru o fetiţă, dar pentru un băieţel, să se bage în poala maică-sii, e ceva mirific. De-aia, înjurătura noastră de bază e, de fapt, o urare superbă. Să te întorci acolo de unde ai ieşit. Ce bine o fi fost acolo, înainte să mă nasc! Cînd îi spui cuiva „Dute-n pizda mă-tii”, îi faci o urare minunată. Unde poate să fie mai bine? Eu către asta tindeam cînd îmi băgam nasul în poala ei”.

La o întîlnire intelectualistă se apropie de Irina Părintele Galeriu, care o apucă de mîna stîngă. „Cu dreapta fumam, povestea ea rîzînd, iar Părintele Galeriu mă ţinea de stînga. Aş fi stins ţigara, dar scrumiera era prea departe, aşa că i-am zis, Părinte, lasă-mă să mă duc să sting ţigara că aşa stau cu o mână pe Dumnezeu şi cu alta pe dracu’ ”.

Am în faţă o copie xerox după un desen făcut de Mihaela Şchiopu. Sunt trei personaje, primul din stînga, o femeie cu coadă stînd cu spatele într-o poziţie de „asana”. Sub desen mîna dreaptă a Irinei pe care tronau cîteva inele de argint, metalul feminităţii absolute, a scris cu litere rotunde: „Riri este a treia din stînga…”, iar pe margine „Cum e Riri? E grasă şi are o singură coadă neagră. Tolerantă pînă la lăbărţare, brutală cînd este singură în casă. În general etnoloagă”. Lîngă Irina simţeai nevoia să te destinzi, să te lăbărţezi.

Iubea obiectele despre care credea că „simt cât timp le ţii în mînă, cum te ocupi de ele”. Avea o mică vitrină în care colecţiona balerine bibelou. Avea o atitudine specială faţă de obiectele kitsch. Într-o zi Răzvan Exarhu i-a adus o halbă de bere lumînare şi un tablou de epocă reprezentîndu-l pe Gheorghiu Dej în deplinătatea forţelor , ca să-şi completeze colecţia.

Irina folosea expresii pe care oamenii din proximitatea ei le-au perpetuat. Am putea compune un dicţionar de cuvinte şi ziceri irineşti: „ a fi garat”, „ a bălti” ( a lîncezi, a trăi de pomană), „ a fi plevuşcă” ( adică un om de nimic), „a aştepta pe cineva în poziţie ginecologică”, „ a face un ciorăpel” (un lucru modest, aparent insignifiant), „a fi lăsat sau a lăsa pe cineva în bretele” ( a lăsa pe cineva de izbelişte), „a bricola”…

Poate că oamenii dispar cu adevărat abia atunci când le-am uitat cuvintele.

2 comentarii leave one →
  1. un amic permalink
    Ianuarie 29, 2009 2:57 pm

    N-am sa te uit niciodata Filo, si nu atat datorita vorbelor, cat din cauza rictusului…tot o vorba de-a ta. -:))

  2. Scomina permalink
    Ianuarie 30, 2009 4:23 am

    Multumesc!
    Trebuie neaparat sa-ti fac un cadou.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: