Skip to content

Povestea convertirii unei actriţe americane

Ianuarie 22, 2009

Va pun astazi in fata povestea emotionanta a unei convertiri, remarcabila din mai multe puncte de vedere: femeia care a gasit ortodoxia este actrita, americana, presbitera protestanta. As vrea sa atrag atentia insa asupra unui aspect cu totul particular: locul in care aceasta femeie, Mary Magdalene McCann, a avut prima tresarire, primul fior al unui alt tip de traire, prima intuitie a unei realitati, dincolo de cea obisnuita. La teatru. Doamnelor si domnilor, la teatru! Da, acel loc pagan, plin de uraciune si desfranare, unde Parintele Serafim Rose isi indemna ucenicii sa mearga pentru a-si imbogati afectivitatea si a intelege mai bine natura umana. Nu accentuez in van asupra acestui aspect. Stiu ca, printre cititorii mei, sunt unii care considera ca nimic din cele ale lumii nu trebuie sa ne intineze. Si totusi, sa nu uitam ca Duhul sufla acolo unde nici nu banuim si Dumnezeu isi cheama oamenii si dintre pagani, desfranati, pacatosi. Sau mai ales de acolo.

Al doilea aspect remarcabil este gestul nebunesc al noii Marii Magdalene de a pleca singura, cu doi copii mici dupa ea, sa caute – ce? acel „ceva” care o surprinsese, acel „Cineva” care o chema – unde? tocmai hat, departe, intr-o tara numita Romania. La manastirile din nordul Moldovei. Acolo unde eu, cea atat de aproape, care am si sot, si masina, nu reusesc sa ma deplasez de atata vreme.

varatec2

Este cutremurator pasajul in care ea, o protestanta de traditie, intalneste icoana:

Stând în faţa icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani.

Poate vom invata, citind randurile urmatoare, sa aflam comoara ascunsa in propria noastra gradina, pe care altii vin sa o caute de atat de departe…

Acest fragment este extras din cartea „Homo americanus. O radiografie ortodoxã”, de Pr. Gheorghe Calciu, apãrutã la Editura Christiana, 2007 (comanda on-line).

Ascultând glasul „lumii vechi” cu urechi care sã audã…

Dacã cineva mi-ar fi spus acum cinci ani cã viaţa mea va fi în mod profund schimbatã de fiinţele unui loc şi ale unei culturi atât de îndepãrtate de sofisticatul, tehnologizatul şi progresivistul mod de viaţã american, de fiinţe îmbrãţişând secole de istorie, dintr-un loc total nefamiliar mie, aş fi respins aceastã posibilitate ca pe un nonsens. De altfel, eram foarte conştientã de diferitele influenţe exercitate asupra vieţii mele; ele, erau, aşa credeam, în special cele de aici şi de acum, cu urmãri imediate şi vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt şi, în marea tapiserie ţesutã de Creator, firul meu s-a întâlnit cu firul incandescent numit România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele nu au putut sã audã… Misterioase sunt cãile Domnului! Pânã în acel moment din viaţa mea, fusesem sigurã, dupã nenumãraţi ani de frustrare spiritualã, cã eram, în cele din urmã, pe adevãratul meu drum. În pragul vârstei de 40 de ani, începusem sã cred cã, în aceste zile şi în acest secol, nu mai este posibilã existenţa unei tradiţii religioase pure. Am fost crescutã în tradiţia protestantã, ca prezbiterianã. Încercasem sincer în prima tinereţe, dar şi mai târziu, dupã 30 de ani, sã aflu înţelesul real al învãţãturilor acestei biserici, dar nu reuşisem sã-l gãsesc. Aşa cã am început sã-mi caut hrana spiritualã în altã parte. Totuşi, credeam cã ar fi posibil, chiar şi-ntr-o vreme „fãrã Dumnezeu” ca a noastrã, sã se facã o artã sacrã, iar sufletul umanitãţii sã strãluceascã, în ciuda întunecãrii orizontului, pentru sãrmanii descendenţi ai lui Adam. M-am strãduit din rãsputeri sã-mi aduc modesta mea contribuţie la înãlţarea sufletului omenesc.

Ca artistã de teatru, am hotãrât sã ofer producţii spirituale oamenilor frãmântaţi de întrebãri reale şi însetaţi de adevãr. Am pus în scenã o piesã într-un act, mai puţin cunoscutã, a poetului irlandez Yeats, intitulatã „Învierea”. În turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scoţia, am vãzut, în interpretarea unei companii de teatru româneşti, ceea ce eu cãutasem mereu: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei Şerban a conceput şi a realizat, cu echipa Teatrului Naţional din Bucureşti, „Trilogia anticã”, dupã „Medeea, Troienele şi Electra”. Experienţa la care am putut lua parte, ca spectator la aceastã piesã, a însemnat o cotiturã în viaţa mea. Mi s-a deschis o poartã necunoscutã mie; mã simţeam de acum pregãtitã, parcã, sã întâlnesc ceva şi mai mare, ceva şi mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.

bleont_home

Claudiu Bleont

La întâlnirea pe care am avut-o, dupã spectacol, cu artiştii români, am încercat cu insistenţã sã aflu cum de a fost posibil ca ei sã realizeze o creaţie teatralã atât de excepţionalã; ce au ei – sau ce ştiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem şi nu-l ştim? Nimeni n-a dat un rãspuns întrebãrilor mele repetate. Unul dintre aceşti strãluciţi actori de teatru, Claudiu Bleonţ, a auzit întrebarea mea mai adâncã, întrebare pe care nici nu ştiam mãcar cã mi-o puneam. M-a auzit întrebând: „Unde sã gãsesc Biserica adevãratã?”. Aceea pe care o cãutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încã, aceea pe care inima mea o presimţea cã trebuie sã existe pe undeva, în vreun fel! Poate doar înlãuntrul nostru! Claudiu Bleonţ mi-a spus emfatic: „Oricât de mulţi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un rãspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: „Trebuie sã vii în România! Atunci ai sã înţelegi!”. Îmi aduc aminte exact ce am gândit atunci: „Sigur, într-adevãr, iatã-mã pe mine, o femeie fãrã bãrbat, cu doi copii încã mici, strãduindu-mã din rãsputeri sã supravieţuiesc la New York, iar tu-mi spui mie sã vin în România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele douã zile la Bucureşti, am vãzut repetiţiile la o minunatã punere în scenã a piesei Romeo şi Julieta, la Teatrul Naţional, în regia talentatei Beatrice Bleonţ, soţia lui Claudiu. Încã o datã, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ce vãzusem vreodatã în alte pãrţi. Mi-am muşcat limba din nou, dorind sã întreb şi sã aflu cum de era posibilã o artã de acest calibru.

varatec1A treia zi, m-am dus cu maşina de la Bucureşti pânã la trecãtorile muntoase din Nord, strãbãtând oraşe cenuşii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alãturi de cãruţe trase de cai, cu ţãrani şi cu familiile lor. În cele din urmã, am ajuns la locurile unde întrebãrile mele aveau sã primeascã rãspunsurile fãrã cuvinte… Eram în lumea mãnãstirilor creştine ortodoxe ale Moldovei şi Bucovinei. Stând tãcutã în umbra adâncã a Mãnãstirii Vãratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit îngenuncheatã pe acel pãmânt binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. Dupã încã cinci zile, totul în mine a început sã se schimbe. Stând în faţa icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodatã nu mai plânsesem. Nici nu ştiam cã pot plânge… Simţeam cum mi se frânge coşul pieptului ori de câte ori cãutam sã pãtrund înţelesul acelor mãnãstiri pictate: inima mea îşi depãşea limitele, revãrsându-se în afarã. Pricina era puterea învãţãturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pãtrat din pereţii bisericilor, atât în interior, cât şi în exterior. Şi mi-a fost dat sã înţeleg! Nu teatrul era cel pe care îl cãutam, ci acel ceva din care arta sacrã nu este decât o rãsfrângere: învãţãturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastrã coruptã; acestea erau cele cãtre care fusesem adusã. În linişte şi scãldatã de rugãciunile reverberate ale miilor şi miilor de fiinţe care-şi închinaserã şi continuau sã-şi închine vieţile lor acestei înalte chemãri care este trãirea monasticã, am fost primitã înapoi, în turmã, cu prisos de bucurie. Cãlãtoria mea era totuşi departe de a fi împlinitã. Fusesem doar pusã pe cale. A trebuit sã o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de douã ori în România: prima oarã, ca sã-mi botez ortodox fiica, avându-i ca naşi pe Beatrice şi Claudiu; a doua oarã, mai recent, cu fiul meu, care şi el a ales sã se converteascã şi sã se boteze ortodox. Acum eu sunt ortodoxã şi am fost binecuvântatã sã-mi gãsesc o bisericã adevãratã în New York – casã pentru familia mea – având un cãlugãr român de la Putna, preotul fiind el însuşi de sânge românesc şi cu mulţi enoriaşi români. În recenta cãlãtorie a preoţilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu numeroşi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu şi fiul meu am fãcut-o, am fost primiţi cu multã cãldurã, generozitate şi dragoste de cãtre cãlugãrii şi cãlugãriţele cu care am avut prilejul sã ne întâlnim.

Sunt multe cãi prin care noi, americanii, am putea rãspunde dragostei lui Dumnezeu, cãi ce ne-au fost constant arãtate, prin intermediul celor care şi-au dedicat lucrarea lor de o viaţã autopurificãrii şi ajutorãrii altor fiinţe umane. Desigur, le-ar fi şi lor de ajutor dacã noi am deveni conştienţi şi recunoscãtori faţã de strãdania lor în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, fiind noi înşine incluşi în aceastã strãdanie. Monahii români au fost profund impresionaţi auzind cum credinţa ortodoxã devine cunoscutã multor neortodocşi din America. Ei au fost şi mai surprinşi sã afle cã unii dintre noi doresc sã-i ajute în lucrarea duhovniceascã desfãşuratã în mãnãstirile din România. Desigur, rugãciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Noi avem multe daruri spirituale pe care le-am putea împãrtãşi cu aceastã „lume veche”, care are atâtea sã ne înveţe.

Dumnezeul meu, dã-mi urechi ca sã-Ţi ascult chemarea, de oriunde mã aflu şi oriunde mã îndrept!

Mary Magdalene McCann,
traducere de Pãrintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

via Orthoblog

Daca ti-a placut, iti recomand si cartea convertirii unei alte actrite,  Monica Fermo – Talita Kumi – Inviind Pe Drumul Damascului (comanda on-line)

Anunțuri
2 comentarii leave one →
  1. Ianuarie 27, 2009 9:59 pm

    foarte interesant! multumesc pentru post-ul acesta.
    cartea maicii Ecaterina (fosta actrita Monica Fermo) am citit-o si eu si o recomand cu caldura pentru curajul cu care ne pune in fata un suflet cu mocirlele si cu luminile inerente- te regasesti acolo, oricine ai fi…

Trackbacks

  1. Razboi întru Cuvânt » FRATELE MAI MARE CU MANA DE FIER (Noutati 21 ianuarie 2009)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: