Skip to content

Oana, Amza, România

Ianuarie 22, 2009

Ca tot am vorbit mai devreme despre actori si Dumnezeu, va ofer fragmente dintr-un interviu aparut in Adevarul: „Oana Pellea: E un exerciţiu fabulos să ierţi mârlanul“

amza_pellea– Ce vă leagă cel mai mult de amintirea lui Amza Pellea?
– Faptul că a existat şi faptul că există în continuare în sângele, în sufletul meu şi în mintea mea. Dar şi faptul că lumea, după 25 de ani de când nu mai este printre noi, mă opreşte pe stradă să-mi vorbească cu dor despre el! Câţi dintre noi, după 25 de ani de când nu vom mai fi, vom mai rămâne în amintirea cuiva? E incredibil!

– A trebuit întotdeauna să recuperaţi, să trageţi foarte mult ca să vă separaţi de imaginea lui?
– Nu, niciodată. E o prostie, eu îi înţeleg pe oameni că aşa gândesc, dar vă rog să mă credeţi că e un mod foarte simplist de a vedea lucrurile. Dumnezeu m-a binecuvântat cu părinţi ideali! Nu pot decât să-I mulţumesc până mor pentru asta. Simpla lor existenţă mă obligă să nu trec oricum pe acest pământ. Nu au făcut decât să-mi ridice ştacheta foarte sus. Ce poate fi mai minunat!
Oricum, nu cred că avem nimic de demonstrat în viaţa asta nimănui decât nouă înşine. De fapt, nu e nimic de demonstrat, ci să ne reamintim şi să ne bucurăm bucurând pe alţii.

– Se pare că românii n-au înţeles acest lucru şi vor să le demonstreze în permanenţă altora câte ceva…
– Pentru că avem o imagine pe care, din păcate, noi am ştiut să ne-o facem foarte proastă. Există un foarte mare complex. Eu nu cred că România este mai proastă sau mai needucată sau că are mai mulţi hoţi sau mai multe bile negre decât altă ţară de pe globul ăsta. Dar aici e altceva: cred că suntem campioni în a ne vorbi de rău. În primul rând, noi pe noi. Nu spun că nu avem motive, avem „n” motive, dar poate că suntem un popor puţin prea critic.

Există însă foarte multe puncte bune, oameni absolut speciali în ţara asta, există excelenţe în toate domeniile, artişti, matematicieni, tineri care s-ar întoarce acasă dacă s-ar vorbi de ei prin ziare sau la televiziuni şi ar fi împinşi în faţă. La noi e împins în faţă tot ce este negativ şi asta nu face decât să atragă negativul în continuare.

– Are cineva interesul să ne spună că am făcut şi lucruri bune?
– Noi ar trebui să ne promovăm. Să-ţi spun; „Uite, ai făcut o chestie foarte mişto!”, în loc să-ţi dau în cap şi să-ţi spun că acolo ai greşit. Ni se tot dă în cap, ni se tot spune că nu se poate.

Noi suntem primii care ne înjurăm între noi cu mare graţie… Nu ar trebui să tot aşteptăm ajutor. De la cine să aşteptăm ajutor? Nimeni nu ne va ajuta niciodată! Nici nu trebuie. Singurul ajutor nu poate şi nu trebuie să vină decât de la noi!

Există un filon de geniu în poporul român! Trebuie doar să vrem să îl protejăm, să îl promovăm, să îl lăudăm, să îl apărăm. Ce pot eu să fac este să sper şi să-mi doresc ca acest popor să aibă în lume, într-o zi, locul pe care îl merită cu adevărat.

– Cum percepeţi fenomenul media în raport cu societatea românească – îi face rău, ameliorează lucrurile, e ceva firesc, e ceva trecător, va lăsa urme la nivel social?
– Cred că e firesc, nu zic că e bine ce se întâmplă. A fost robinetul informaţional oprit atâta timp, încât acum este o isterie a descoperirii şi a exprimării, a nevoii de agresiv şi spectaculos. Din păcate asist la acest fenomen deranjant, dar sper că va veni ziua în care lucrurile se vor calma, iar oamenii vor începe să vorbească normal.
Este absolut incredibil că eu, la mine în casă, în loc să stau liniştită şi să ascult Mozart sau orice altceva, apăs pe un buton şi dintr-o cutie începe o fătucă decoltată să urle la mine, să arunce găleţi de lături la mine în sufragerie dintr-o cutie numită televizor… Şi eu stau, mă uit şi am şi o voluptate la un moment dat.

Probabil că ai voluptatea că tu eşti mai deştept decât ei. E tot o nevoie de a judeca. Eu te judec pe tine… ce proastă eşti tu şi, deci, ce deşteaptă sunt eu… Uitatul la televizor ne dă sentimentul că noi suntem mai deştepţi decât ce se întâmplă acolo. Probabil… Sigur, exagerez. Slavă Domnului, mai sunt şi minunăţii la televizor!

Propun un simplu exerciţiu pe care eu l-am făcut: calculaţi într-o zi cât timp cheltuim pe judecăţi de valoare faţă de alte persoane sau pe înjurături care, de fapt, nu au nicio legătură cu viaţa noastră. Vă veţi îngrozi. E o pierdere enormă de timp. Adică este o pierdere enormă de viaţă!

– Ce şcoală de teatru v-a impresionat cel mai mult?
– Dacă am putea împărţi atât de drastic lucrurile, în viaţă ar fi foarte simplu. Toate sunt valabile dacă sunt făcute cu talent. Există şcoala de teatru rusească, absolut senzaţională, şi chiar şi cea de film. Nu putem trece nici peste Tarkovski, nici peste Nikita nici peste şcoala rusă de film de azi.  Există şcoala japoneză, şcoala americană, şcoala engleză. Bine e să înveţi de la fiecare. Tata spunea foarte bine că pentru un artist, important e să aibă canalul sensibilităţii deschis ca o rană. Trebuie să preiei de la fiecare ce e bun, nu poţi să împarţi teatrul în şcoli.

oana1

– Cât contează dimensiunea religioasă în prestaţia unui actor de teatru?
– Depinde de actor. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu fără Dumnezeu nu pot trăi. Dumnezeu pentru mine este certitudinea absolută şi orice spectacol, de la un punct încoace al vieţii mele, are o sămânţă religioasă.
Cred că asta este una din datoriile mele pe pământ, să vorbesc de Dumnezeu. Mă face să râd foarte tare comentariul că nu e bine să vorbesc de Dumnezeu, pentru că e o chestiune prea personală, prea intimă. Despre ce să vorbesc? Silicoane, bijuterii, haine… Fiecare vorbeşte despre ce vrea! Eu am ales: despre Dumnezeu o să vorbesc până când o să mor!

– Se pare că nu suntem pregătiţi, totuşi, pentru o abordare intelectuală a fenomenului religios în România. Ne dăm după copac de fiecare dată când cineva aduce vorba de Dumnezeu.
– Şi după copac ne aşteaptă tot Dumnezeu! Noaptea, când stai în pat şi închizi ochii şi ai senzaţia că eşti singur, dacă ai conştientiza puţin, ai vedea că sub pleoapa ta mai există cineva…

– Dar nouă cam ne e ruşine de asta…
– Da, asta înţeleg, şi de aceea înţeleg şi atacul. Fiecare cu alegerea lui. Eu vorbesc de Dumnezeu pentru că mi-e drag. Lumea e liberă. Să mă judece, să dea cu piatra!

De ce îmi pare rău, şi asta se resimte în întreaga lume, este că  bisericile sunt din ce în ce mai goale. Asta am văzut peste tot în lume. Se intră în biserică vara pentru că e răcoare şi iarna că e cald sau se stă la umbra turlei bisericii să te aperi de soare, dar să intri să te rogi, nu. Asta e din ce în ce mai rar. Şi e mare păcat. Încă în România e bine. Lumea vine la biserică!

– Se mai roagă oamenii, dar în general cei care au probleme, bătrânii, bolnavii.
– Întotdeauna când avem probleme, ne aducem aminte. Când eşti bolnav sau când sunt cumpene mari în viaţa ta, imediat te întorci. Altfel ne e ruşine. N-am înţeles niciodată cum să-ţi fie ruşine de Domnul sau să-L poţi uita…

– S-a desacralizat mult societatea românească faţă de anii ’90? Atunci încă îi aveam pe profesorul Constantin Galeriu, pe Dumitru Stăniloaie, erau nişte repere.
– Cum dumneavoastră nu îl cunoaşteţi pe preotul meu, sunt absolut convinsă că nici eu nu cunosc foarte mulţi alţi preoţi de valoare care se roagă pe pământ şi care îşi fac treaba la locul lor. Nu e musai să-i cunoaştem, musai ar fi să credem că ei există. Fără să-i vedem. Dacă vrei să-i întâlneşti, până la urmă îi întâlneşti.

– Soluţia ar fi să ne facem fiecare treaba la locul nostru?
– Da, şi când nu ştii ceva, să nu te bagi pentru că iei locul cuiva care ar putea să facă treabă mult mai bună decât tine.

Pe vremea lui tata, ţăranul ăla care avea foarte mult bun-simţ şi care între timp a fost terminat, umilit, trimis şi el la canal, omorât etc., avea respect şi faţă de animale, şi faţă de pământ. Pentru că viaţa lui depindea de pământ şi de animal. Am pierdut foarte multe pe drum, avem foarte multe de recuperat.
Proprietăţile fizice se vor recupera, pamântul, casele, până la urmă se va recupera, mult mai greu e să recuperăm valorile morale, bunul-simţ.

– Cum reacţionaţi la mitocănie, pentru că bănuiesc că aţi fost şi victimă?
– Da, cum să nu. Ohoo! Eu am învăţat dintr-o carte că orice formă de atac este de fapt o cerere, că acela care te atacă are nevoie de ajutor. E ceva aproape imposibil de realizat. Sigur că vine de la Iisus încoace, dar a o aplica în viaţă este aproape imposibil. Exerciţiul e fabulos.
În clipa în care vine mârlanul la tine şi te agresează, tu să ai puterea reală să-l ierţi pentru că el are mare nevoie de ajutor. E fabulos! O dată am putut… hai, de două ori…, e o performanţă, iar exemplul acela că o dată am putut îmi dă convingerea în secunda aia când sunt atacată că se poate. Asta înseamnă autodepăşire.

via Discipulus Simplex

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. dan permalink
    Ianuarie 22, 2009 3:39 pm

    Frumos!Foarte frumos!

  2. viorica permalink
    Ianuarie 22, 2009 5:26 pm

    Ma bucur sa aud ca multi Il recunosc pe Dumnezeu ca datatorul de viata vesnica ,daca ne impacam cu El .Pacatul a intunecat atit de mult ochii inimii noastre,incit nu mai putem vedea.

  3. alina permalink
    Ianuarie 27, 2009 1:02 am

    multumesc Oana, mi-ai amintit ceva ce nu trebuia sa uit!
    multumesc mult!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: