Skip to content

O carte atipică

Ianuarie 21, 2009

suroj

Am primit de Craciun de la nasii nostri o carte care, la inceput, nu mi-a atras atentia in mod deosebit. Dupa ce am deschis-o insa, nu m-am mai dezlipit de ea. Este vorba despre Mitropolitul Antonie de Suroj – Scoala rugaciunii (comanda on-line). Pentru cei care nu puteti sa o cumparati, o gasiti on-line aici. Desi recomandabil este sa o cititi in format clasic, intr-un cadru cat mai linistit. Pentru ca este o carte care va va scoate, programatic, din timp, si e pacat ca palpaitul unui monitor sa impiedice minunea aceasta sa se petreaca.

O carte care invita la o abordare mai nonconformista, daca pot spune astfel, a relatiei cu Dumnezeu. Accentul este pus pe calitate si traire, pe spontaneitate si autenticitate. Cititorul este invitat sa-i vorbeasca Domnului in diminutive. In cuvinte proprii, ivite din relatia unica dintre fiecare om si Dumnezeu. Suntem impinsi, urniti, hurducaiti sa trecem din pielea fariseului in care nu ne mai incapem deja catre pielea vamesului, atat de stramta si de usturatoare. Nu va speriati, ma straduiesc sa folosesc cuvintele spontan. Ne ustura pielea si ne ustura sufletul, nu ne e prea bine in noua postura. De asta, cartea isi are cititorii ei, atipici si dornici de situatii paradoxale. Cautand aventura, dorind sa intre in vizuina tigrului si sa se ia de gat cu el. Tigrul fiind, desigur, Dumnezeu. Important, ne sfatuieste Mitropolitul Antonie, este sa deschidem un dialog cu Domnul, chiar daca o vom face tacand. O doamna, revoltata ca nu se poate ruga, primeste acest raspuns:

antonie

Antonie de Suroj

– Dacă vorbiţi tot timpul, nu-I lăsaţi lui Dumnezeu răgaz să spună un singur cuvânt!
– Ce trebuie să fac?
– Intraţi în camera dv. După micul dejun, puneţi-o în ordine, aşezaţi-vă fotoliul într-o poziţie strategică astfel ca să întoarceţi spatele tuturor ungherelor întunecate, unde bătrânele îşi îndeasă tot ce vor să ascundă; aprindeţi candela în faţa icoanei şi, pentru început luaţi la cunoştinţă de camera dv. Mulţumiţi-vă să staţi, privind în jurul dv. şi încercaţi să vedeţi unde trăiţi: sunt sigur că, dacă n-aţi încetat să vă rugaţi de 14 ani, de mult timp n-aţi privit camera. Luaţi-vă apoi andrelele şi, timp de un sfert de oră, tricotaţi în prezenţa lui Dumnezeu, dar vă interzic să pronunţaţi măcar un cuvânt în rugăciune. Mulţumiţi-vă să tricotaţi şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea camerei dv.

Sfatul acesta nu i s-a părut deosebit de duhovnicesc, dar i s-a conformat. După câtva timp a venit din nou să mă vadă:
– Ştiţi, merge!
– Ce merge ? Ce se întâmplă ? am întrebat-o curios să cunosc rezultatul sfaturilor mele.
– Am urmat întocmai sfaturile dv. În fiecare zi, după ce m-am sculat, mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, apoi am venit în cameră, m-am asigurat că nimic nu era care să mă neliniştească, apoi m-am instalat în fotoliu, spunându-mi: „Ce minune! Dispun de un sfert de oră în care pot să nu fac nimic, fără să mă mustre conştiinţa!” Am străbătut camera cu privirea şi întâia oară, după ani de zile, mi-am spus: „Doamne, am cu adevărat o cameră frumoasă: una din ferestre dă în grădină; încăperea e de proporţii plăcute, spaţioasă şi am putut să-mi aranjez în ea tot mobilierul strâns de ani de zile”. Mă simţeam complet liniştită, deoarece camera mea era atât de calmă. Se auzea tic-tacul unei pendule dar ea nu tulbura liniştea, dimpotrivă, liniştea era intensificată prin aceasta; după o clipă mi-am adus aminte că trebuia să tricotez înaintea lui Dumnezeu, aşa că mi-am luat andrelele. O conştiinţă din ce în ce mai vie a tăcerii mă pătrundea; auzeam zăngănitul andrelelor când loveau braţul fotoliului, tic-tacul liniştit al pendulei, nimic nu mă preocupa, nu aveam nevoie să mă concentrez; deodată, mi-am dat seama că această tăcere nu era doar o lipsă a zgomotului, ci era substanţă. Nu era absenţa, ci prezenţa a ceva. Era o tăcere densă, plină, care mă cuprindea. Tăcerea din jurul meu, încetul cu încetul, venea în întâmpinarea tăcerii mele interioare.Ea a terminat cu o observaţie foarte frumoasă pe care aveam s-o întâlnesc mai târziu la Bernanos. Ea a spus: „Deodată am avut conştiinţa că tăcerea aceasta era o prezenţă. În inima acestei tăceri era Cel ce este liniştea, pacea, armonia”. (Antonie de Suroj, Stapanirea timpului)

Numai pentru vamesi incognito!

7 comentarii leave one →
  1. Ianuarie 21, 2009 5:48 pm

    una din cartile mele de suflet. minunata!

  2. viatalatara permalink
    Ianuarie 21, 2009 5:51 pm

    Am sentimentul ca avem ceva in comun… Nu de alta, dar si „Daruind vei dobandi” este printre cartile mele preferate 🙂

  3. Ianuarie 21, 2009 5:59 pm

    🙂 din nou… minunat!

  4. elenacristina permalink
    Ianuarie 22, 2009 11:46 am

    Multumesc pentru carte. E extraordinara!!! Doamne ajuta!

  5. viatalatara permalink
    Ianuarie 22, 2009 12:15 pm

    Ma bucur mult 🙂 Doamne ajuta!

  6. elena permalink
    Ianuarie 25, 2009 5:49 am

    Buna! Crezi ca poti scana paginile 116-117 care nu se gasesc pe link-ul indicat de tine si… sa mi le trimiti pe mail? Avand in vedere ca nu sunt in Romania, nu prea am sanse sa o citesc altfel… multumesc frumos! Doamne ajuta!

Trackbacks

  1. Rostul suferinţei « Viaţa la ţară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: