Filmul „Binecuvântata fii, închisoare”

Zilele astea, toate drumurile duc la Mislea. Duminica, fara a sti unde fusesem cu o zi in urma, Gabriela mi-a adus filmul Binecuvântata fii, închisoare (2002). Filmul are la baza cartea omonima a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu. Regizorul, Nicolae Margineanu, al carui tata a fost inchis 16 ani in temnitele comuniste, a declarat intr-un interviu recent:

„Binecuvântată fii, închisoare” a fost o datorie morală, un film închinat acestor oameni care au suferit atât de mult. Mă bucur că am reuşit să-l fac şi îl consider filmul cel mai important din cariera mea. (Jurnalul national)

Cum, pana acum, am citit cateva carti de marturii din inchisori, avand in sfarsit filmul in mana, nu m-am putut abtine sa nu-l privesc cu scepticism, inca dinainte de a-l vedea derulandu-se. Cum sa faci un film despre o traire atat de personala? m-am intrebat. Bine, poti arata cateva scene violente, poti ridica adrenalina prin urmariri si impuscaturi, dar dincolo de ele se afla lupta interioara a fiecarui detinut, intre a ceda si a nu ceda, intre a crede si a renunta. Miile de ganduri si de intrebari, zbuciumul, biciuirea sufleteasca, rezistenta morala, scrasnetul zilnic al maselelor, toate astea apartin exclusiv literaturii. Nu le vedeam puse pe pelicula, cel putin nu exact asa cum au fost scrise, ci trecute printr-o fabrica de scenarii, in care sa existe un punct culminant si o intriga, dar si un happy-end. Ca sa dau un singur exemplu, in „Fecioara si moartea”, ororile torturilor sunt doar un capitol, nu intreaga poveste care ne este spusa. Miza trebuia sa fie mai mare, deci realitatea, desi lipsita de banalitate, ramane doar un punct de plecare in sugerarea dramei interioare, chiar daca imaginata, a eroinei.

A face un film dorind sa respecti intru totul realul mi se parea sortit esecului. De aceea, surpriza mea a fost mare. Cinematografic, „Binecuvântată fii, închisoare” nu este un film reusit in totalitate. Mai ales prima parte am gasit-o destul de stridenta si inadecvata, cu toate ca Maria Ploae, in rolul Nicoletei, a fost exceptionala. Dar apoi am incercat sa inteleg demersul regizoral din acest punct de vedere – al conformitatii cu adevarul. Si astfel, filmul a inceput sa mi se dezvaluie sub alt plan.

Miza regizorului pentru o calatorie „avec” (in pielea personajului) a fost, cred, definirea relationarii Nicoletei cu fiecare din locurile prin care a trecut.

La Malmaison, primul loc in care a fost adusa eroina, fara a i se spune de ce este acuzata, filmarea este extrem de stransa, claustrofobica, dar nu din cauza dimensiunilor celulei. Suntem cu fata lipita de Maria Ploae, respiram gura-n gura, urletul ei ne sfredeleste creirii. Si asta pentru ca ea isi este siesi prizoniera. Limitele sunt, dureroase, in propriul ei corp. Se sufoca de neputinta. Nelinistea pe care o banuiesc in carte (necitita inca) a putut fi sugerata astfel. Ajunsa apoi la Mislea, Nicole isi poate largi planul de respiratie datorita celorlalte detinute cu care intra in relatie. Nu mai este singura, este in comunitate si formeaza, aproape unanim, o comuniune de rugaciune. Oamenii isi recapata dimensiunile normale, nu mai sunt vazuti piezis si pastreaza fata de public o distanta cordiala, care ne asigura o intimitate si un grad de confort, pierdut la vizionarea scenelor din Malmaison.

Odata transportati la Canal, personajele trec intr-un plan si mai indepartat. Devin furnici. Individualitatea castigata la Mislea se sparge in mii de pietricele. Una din prietenele Nicoletei cade, degradandu-se moral, oferind si planul dramatic al filmului, atat de necesar pentru ca orice poveste spusa sa capete miza.

Aceasta evolutie interioara trasata discret in evolutia planurilor de filmare cred ca reprezinta reusita filmului, in incercarea de a pastra fidelitate fata de carte. Partea ultima, Canalul, este o capodopera in sine. Daca am un regret este ca nu a putut fi dramatizat mai mult, poate prin prin flash-backuri, si inceputul.

Am gasit si cateva fragmente din cartea lui Nicole Valéry-Grossu: Binecuvântată fii, închisoare… Ca sa vedeti de ce e greu sa faci un film dupa o astfel de carte…