Skip to content

Temniţa la feminin

Ianuarie 4, 2009

scriecartephpAm avut sansa sa citesc de curand, primita chiar din mana uneia din colegele de temnita ale autoarei, prima carte despre detinutele din inchisorile comuniste: Aspazia Oţel Petrescu – Doamne, strigat-am…

Cartea avea si o dedicatie recenta. Un scris ordonat, caligrafic, demn de penita cu toc. Un caracter cum rar s-ar mai gasi in ziua de azi, de stanca, integru, cum ar zice Dan Puric.

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri; (…)

Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic (…)

(Eminescu, Epigonii)

Citind pana acum doar marturii ale barbatilor despre teroarea din temnitele comuniste, am fost surprinsa sa gasesc o cu totul alta atitudine la scriitoarele femei. Detasarea de conditiile mizere, discretia asupra micilor neajunsuri, accentuarea laturii frumoase, fara detalii care sa stranesca groaza – la ele am gasit-o. Sa fi fost conditiile mai blande? Poate. Si totusi, chiar daca ar fi asa, sensibilitatea firii unei femei este mult mai mare, ceea ce ar fi trebuit sa amplifice durerea prin care treceau. Un amanunt pomenit intamplator – faptul ca, dupa prima luna la inchisoare, parul Aspaziei, tanara studenta pe atunci, a albit complet – spune la fel de multe, dar pe o voce mai joasa, despre greutatile care i-au ranit umerii – si cei trupesti, si cei sufletesti. Voi pune aceasta carte fata in fata cu marturiile lui Bordeianu pentru a intelege cat de multe nu a spus autoarea (chiar daca e vorba de inchisori diferite): Cum aratau celulele femeilor…

Mislea, Dumbraveni, Miercurea Ciuc – doar cateva din multele popasuri ale Aspaziei timp de 15 ani, cei mai frumosi ani… Urletul este transformat in cantec…

aspazia1

Aspazia Oţel

De undeva, din depărtare, un glas mă chema în primăvară, duios şi pătrunzător ca un dor, ca un zvon de iubire. Dar chemarea nu avea răsunet în sufletul meu. Ci glasul chema necontenit, duios şi stăruitor ca un dor, ca un zvon de iubire.

Şi, într-un târziu, am întrebat încet şi zguduitor:

Unde este primăvara mea?

Şi toate ecourile sufletului au repetat prelung şi răscolitor:

Unde este primăvară?

Şi nu era în suflet nici un răspuns. În tăcerea încremenită din străfunduri, doar fâşii mari de durere îşi multiplicau la nesfârşit sfâşierea.

In temnite, femeile au fost inzestrate cu un dar aparte: acela de a trasfigura uratul in frumos. Cantau, scriau poezii, piese de teatru pe care apoi le jucau, isi desirau rochiile pentru a obtine fire de brodat cu care, pe ascuns, teseau adevarate povesti. Dar cel mai mare urat pe care au reusit sa-l alunge a fost acela al gardienilor care, desi fusesera instruiti sa le urasca, au ajuns sa le admire atat comportamentul, cat si crezul.

Nu vreau sa povestesc prea mult, nu vreau sa va iau bucuria de a citi aceasta carte. Ma voi opri la un singur fragment, doar pentru a va da o dimensiune a suferintei binecuvantate.

Dar, mai intai, contextul din care am luat fragmentul: una din temnicerele grupului de legionare in care se afla si Aspazia incepe sa se apropie tot mai mult de ele, sufleteste, continuand totodata sa le pedepseasca conform legilor. Obosita de aceasta „schizofrenie”, temnicera (L.), dand nastere unei fetite (Antonia), se hotaraste sa-si dea demisia si sa ramana acasa cu copilul. Grupul Aspaziei se gandeste, nebuneste, sa-i faca un cadou pruncului nascut: o rochita brodata cu scene de basm. Desigur, nu doar ca nu aveau dreptul sa aiba ac si ata, dar ar fi fost aspru pedepsite daca ar fi fost gasite cusand. Cu toate acestea, detinutele reusesc sa duca rochita pana la capat, dar cum mama copilului nu mai lucra la puscarie, nu au cum sa i-o trimita. Fosta temnicera insa isi doreste rochita, si atunci o roaga pe alta temnicera, cu care locuia sub acelasi acoperis, sa i-o aduca, pe ascuns. Dar, cu un gest strigator la cer chiar si pentru cei fara de cer, aceasta temnicera tradeaza, punand-o in pericol atat pe tanara mama, fosta gardiana, cat si pe detinutele din grupul Aspaziei.

Incepe ancheta. Detinutele sunt decise sa n-o tradeze – pe cine? – pe fosta temnicera (!) si hotarasc sa nu recunoasca nimic. Alaturi de ele se afla atat gardienele cumplitei inchisori Miercurea Ciuc, cat si detinutele care aflasera prin morse de aceasta situatie si stabilesc sa se roage in comun, la o anumita ora, pentru cele patru acuzate. In ciuda anchetei dure si al regimului cumplit la care sunt supuse, fetele grupului Aspazia nu cedeaza. Aspazia este supusa unei presiuni uriase pentru a fi adusa in starea de a trada…

Mi-am zis că e cazul să-mi examinez hruba. Nefastă idee! Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă, însă, am observat că paiele erau mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

„- Doamne! Nu mă lăsa!”

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

„- Greu vă înţeleg pe voi, – mi-a spus E. – te-a pedepsit, noi vă pândim şi vă pedepsim că aşa sunt ordinele şi asta e pâinea noastră şi voi, în loc să ne urâţi, suportaţi chinuri ca să ne scăpaţi de necazuri. O, nici nu s-a terminat încă! Securitatea a cerut procuror de la Bucureşti. Va fi o anchetă grea.”

„- Nu va fi – i-am răspuns – Sunt sigură că fetele se roagă pentru noi şi va fi bine pentru L. şi pentru Antonia.”

Cartea Doamne, strigat-am… poate fi gasita si pe net aici, pentru rasfoire. De citit, ar fi mai bine sa o faceti in format clasic (comanda on-line). Prefata editiei ii apartine lui Răzvan Codrescu – Eroismul feminin în secolul XX – si, din nou, cred ca merita parcursa.

Revista Rost a dedicat anul acesta un numar intreg doamnei Aspazia Otel. Aflati mai multe aici.

19 comentarii leave one →
  1. Florin M. permalink
    Ianuarie 4, 2009 8:26 pm

    Doamne ajută!
    Cât de frumos! Am citit într-o suflare şi când am ajuns la partea cu minunea, m-am gandit: aceştia sunt SFINŢII ÎNCHISORILOR…
    Şi cum să nu-ţi dea nădejde şi curaj să înfrunţi viaţa asemenea exemple?

  2. viatalatara permalink
    Ianuarie 4, 2009 9:26 pm

    Avem nadejde, dar avem si taria lor?

  3. Ianuarie 5, 2009 2:42 pm

    nu sint conditiile mai blinde pentru femei fata de barbati. sint femeile mai rezistente si mai… inclinate spre metafizica, in conditii grele. la ele, alchimia se produce in interior; la barbati, totul are legatura cu raportarea la exterior (poate si pozitionarea organelor reproductive e un indicativ al acestei dualitati: interior/gineceu versus exterior/agora).

  4. doralina permalink
    Ianuarie 5, 2009 3:26 pm

    Foarte graitor;in timp ce citeam vedeam parca in mintea mea desfasurarea unui film;un exemplu demn de urmat;
    la noi in biserica exista un batran care a facut inchisoare la aiud alaturi de Ianolide;cred ca are acum in jur de 80si ceva de ani;este un om falnic,drept ca si statura;nu l-au putut dobori;dar picioarele din pacate nu-l mai asculta;de la atata frig si igrasie se misca foarte incet;nu are familie si se descurca singur,ba chiar ne-a spus ca si-a gatit de sarbatori;totdeauna as fi vrut sa-i ducem ceva de mancare ca sa avem un pretext sa-i ascultam povestile dar ne-a oprit infatisarea lui si hotararea de a se reusi singur;pana ajunge la biserica porneste cu o ora inainte;il mai aduce acasa tatal meu cu masina,il ajuta sa ajunga pana la lift si atat;cu tatal meu vorbeste si ne-am gandit ca la vara sa-l aducem la noi in gradina si sa ne lasam dusi de povestea lui;deocamdata trebuie sa-l admiram de la distanta si sa ne facem curaj;

  5. viatalatara permalink
    Ianuarie 5, 2009 4:16 pm

    Of, cand aud ca oamenii asteapta „pana la vara”… eu am primit invitatia de a vorbi cu unul din supravietuitorii temnitelor comuniste, trebuia sa ne vedem „dupa sarbatori” si acum aflu ca e pe moarte, in urma unui accident… imi dau cu pumnii-n cap ca nu am mers imediat dupa Craciun, ca m-am luat cu tot felul de nimicuri idioate si acum e prea tarziu. vorbesc de o saptamana prea tarziu… iar tu vrei sa astepti pana la vara?

    poate ajung prin Ardeal in iarna asta, poate te cunosc pe tine si poate, cine stie… nu mai amanam pana la vara.

  6. viatalatara permalink
    Ianuarie 5, 2009 4:26 pm

    gadjo, m-am gandit la asta, a fost primul gand care mi-a venit, dar mi-am dat seama ca nu putem sa extrapolam aceste doua cazuri, destul de particulare. pentru ca m-am gandit la Gafencu – el nu a supravietuit temnitei, deci nu avem o carte de memorialistica de la el, avem insa niste scrisori „la cald”, din inchisoare, pe care le putem pune la fel de bine fata in fata cu cartea lui Bordeianu. Iata aici un exemplu: https://viatalatara.wordpress.com/2008/12/09/gafencu-si-camasa-lui-hristos-2/

    Vezi cat de putin scrie despre conditiile in care traia? Ma refer la conditiile materiale, pentru ca despre lumea spirituala scrie aproape exclusiv. Deci nu cred ca putem face o delimitare foarte clara a scrisului feminin si masculin, ci a inaltimilor pe care au reusit sa se ridice fiecare dintre cei intemnitati, indiferent daca purtau pantaloni sau fusta.

    Incerc sa mai gasesc alte carti despre experienta femeilor din temnite, sa vad daca este chiar o regula generala si apoi revin 🙂

  7. Ianuarie 5, 2009 8:37 pm

    s-ar putea (nu sint sceptica). dar am mai auzit/citit bucati din jurnale de femei (din pacate, am o memorie dezastruoasa…) si, la un moment dat, am avut senzatia ca, la modul general, anduranta femeilor e mai mare. asta nu inseamna insa ca nu exista o gramada de barbati care au supravietuit exemplar, avind ca unica preocupare cele ale spiritului.

  8. viatalatara permalink
    Ianuarie 5, 2009 9:12 pm

    avand in vedere ca, totusi, femeile nasc, e posibil sa aiba o putere mai mare de a trece peste suferinta… atunci cand suferinta are un sens (cum e la nastere). dar, iarasi, cred ca nu trebuie facuta o regula generala din asta. sunt femei si femei – unele nasc sub anestezie, de exemplu 🙂

  9. Ianuarie 5, 2009 9:34 pm

    cred ca…
    urmeaza sa trec si eu prin asta, in maxim 3-4 zile… va tin la curent cu „durerea” si suportabilitatea:)

  10. viatalatara permalink
    Ianuarie 5, 2009 10:36 pm

    minunat! te anunt ca durerile sunt suportabile – mai ales daca nu intervine nimic in procesul natural al nasterii (exemplu: accelerare). am nascut natural toti cei 3 copii 🙂 da un search pe „Lamaze”.

  11. doralina permalink
    Ianuarie 6, 2009 3:01 pm

    L-am intrebat pe tatal meu aseara daca d-nul nu i-a povestit ceva din temnita;a spus ca este foarte rezervat in aceasta privinta;nu-i place sa povesteasca despre viata lui si mai ales despre acea perioada;trebuie sa fac o precizare:a fost la Sighet inchis cu Ianolide;deci nu la Aiud;motivul:pt.ca impartea carti religioase;
    Nu de mult timp ne-a spus parintele ca a fost la el acasa pt.a face o sfestanie;batranului s-ar fi parut ca incep sa se miste lucrurile din casa;ulterior am aflat ca este posibil sa piarda contactul cu realitatea;are 85 de ani si la cat a suferit nu ma mir;

  12. magda permalink
    Ianuarie 11, 2009 5:36 pm

    nu este prima carte despre femei in temnitele comuniste: cauta si cartile Lenei Constante „Evadarea tacuta” si „imposibila evadare” (prima despre 7 ani petrecuti in izolare) si a doua despre alti 12 petrecuti intr-o celula cu alte citeva zeci de detinute.

  13. viatalatara permalink
    Ianuarie 11, 2009 6:54 pm

    am auzit de carte, am scris si de ea, la mana a doua, aici: https://viatalatara.wordpress.com/2008/10/30/adevarul-despre-comunism-4/ numai ca nu am gasit-o prin librarii. Lena este pomenita si in „Doamne, strigat-am…”, aratandu-se punctul ei de vedere asupra grupului Aspaziei, diferit la scrierea cartii fata de cum a fost in inchisoare.

  14. magda permalink
    Ianuarie 11, 2009 9:45 pm

    daca eram in Ro puteam sa ti le imprumut sa le citesti. Le-am citit in liceu.

  15. Florin M. permalink
    Ianuarie 12, 2009 1:38 am

    Viatalatara, astazi, acea tarie de care ai intrebat, este „manifestata” altfel. Prin rabdare – in nevoi, si prin puterea de a-ti cere si da iertare. Ambele, in numele Domnului Hristos.
    Exista si astazi oameni asemeni acelora. Mucenicia are multe fete.

  16. madalina permalink
    Ianuarie 27, 2011 8:12 pm

    O carte foarte faina: „Binecuvata fii, inchisoare” de Nicole-Valery Grossu

  17. madalina permalink
    Ianuarie 27, 2011 8:14 pm

    Si inca una: „20 de ani in Siberia” de Anita Nandris Cudla

Trackbacks

  1. La Mislea - pietrele strigă! « Viaţa la ţară
  2. Razboi întru Cuvânt » CRIZE, CRIZE, CRIZE.. (Noutati si recomandari 6-7 ianuarie 2008)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: