Skip to content

Doi paşi

Decembrie 8, 2008

Citind O parohie şi un concert, sotul a simtit nevoia sa completeze cu ceva. Iata ce mi-a scris…

Afara s-a lasat intunericul. Iesind de la concert cu copiii, sotia ramane sa asculte din tinda, langa ferestrele mari cat peretii. Muzica trece prin ele ca o adiere. E absorbita, asa ca o las si alerg eu dupa cei mici, care se indreptau cu nadejde spre o prapastie. De pe muchia ei, privim apoi tacuti orasul.

Dupa o vreme urmeaza o pauza, ies si ceilalti afara, copiii incep sa se harjoneasca pe pajiste, adultii discuta, atmosfera e vesela, dar retinuta. Biserica mare se profileaza pe fundal, in lumina arhitecturala a proiectoarelor. Parintele Moga anunta o cafea si o gustare dupa a doua parte a concertului. O tanara imbracata intr-un costum de epoca ne atrage atentia. Ma las mangaiat de aceasta atmosfera, venita parca din lumea de dinainte de primul razboi mondial.

Pauza se termina repede. Imi iau ramas bun de la Parintele si plecam spre casa. Ne indreptam bucurosi spre biserica cea mare sa vedem pictura. Copiii urca scarile mari, dar le coboara imediat. Biserica este inchisa. „Haideti spre castelul cu fantome!” striga baietelul, aratand spre bisericuta mai veche, din deal. Inauntru nu se vedea nimeni, doar lumanarile ardeau in candelabre. Sotia mi-o lua inainte zglobie, cu copiii dupa ea, inaintand spre iconostas. Privesc in dreapta – un capac de sicriu rezemat de peretele pronaosului. Copiii continuau se mearga drept spre catafalc, voiosi, sub conducerea sotiei fara ochelari. O strig incet, dar ferm. Se opreste, probabil a vazut in sfarsit o dantela, nici ea in intregime din lumea aceasta. Face stanga imprejur chiar in fata mortului si iese. N-a vazut nimic, pentru ca ma intreaba: Era un mort, nu? Da, era un mort. Cel mai sigur lucru din viata noastra ne e cel mai putin familiar si ne ia cel mai adesea prin surprindere.

14 comentarii leave one →
  1. viatalatara permalink
    Decembrie 8, 2008 4:36 pm

    multumesc pentru completare. intr-adevar, imi poropusesem sa scriu si eu despre doamna in rochie de epoca (ah! de unde oare se poate procura asa ceva?!!!), dar momentul cu mortul il uitasem complet. era o atmosfera atat de calda, nu cred ca m-as fi speriat 🙂

  2. sotul autor permalink
    Decembrie 8, 2008 5:22 pm

    Tocmai asta este: ca uitam atat de repede, iar cand vine ne surprinde. Ca era atata viata in povestea asta, incat insertul acesta brusc de moarte si reactia noastra (mai ales dupa lecturile recente despre chinurile noilor mucenici) mi-a confirmat ceea ce stiam: ca suntem la inceput si drumul de la cuvant la fapta este lung.

  3. marius permalink
    Decembrie 9, 2008 11:33 am

    mă bucură adăugirea lui Dumnezeu la evenimentul cultural şi consemnarea ei în ” Doi paşi”…eram pe punctul de a vă pune la punct, vă cer iertare…mă revolta aerul acela de burghezie ortodoxă, de ultrafină împăcare cu deşertăciunea… cuv. Serafim a trecut de la ICH HABE GENUG la Sf.Liturghie şi nu s-a mai întors… încă o dată, iertare fraţilor

  4. viatalatara permalink
    Decembrie 9, 2008 12:05 pm

    Nu s-a mai intors? Unde sa se intoarca? Ati citit „Viata si opera Pr. Serafim Rose”?

  5. Decembrie 9, 2008 12:50 pm

    ma prefac si eu ca nu inteleg asta cu intorsul.
    Marius, sf Liturghie nu e o scuza pt incultura.Parintele Serafim l-a iubit pe Bach cu atat mai mult cu cat adancea in el duhul ortodox.

  6. viatalatara permalink
    Decembrie 9, 2008 2:17 pm

    Sabina, dar tu ai citit cartea? 😀

  7. marius permalink
    Decembrie 9, 2008 2:22 pm

    A fost o figură de stil. Dacă recitiţi cap. CLOPOTUL MORŢII din ” Viaţa şi opera…” o să descoperiţi sensul cantatei: MOARTEA. Dar mai bine să vă citez fragmentul cel mai lămuritor:” Când părintele Serafim era tânăr( explica păr. Gherman) el a vrut să moară. A simţit că avea o deficienţă şi că ” avusese destul” de la viaţă. Moartea era pentru el o dulceaţă şi el ASOCIA ACEASTĂ DULCEAŢĂ CU ACEA CANTATĂ.Când a devenit ortodox, I S-A DAT VIAŢĂ….” ŞI NU MAI DOREA SĂ ASCULTE CANTATA!
    Cultura e inevitabil circumscrisă morţiii, aparţine cetăţii lui Cain, şi e cel mai adesea un înlocuitor al rugăciunii.
    Două genealogii pornesc după moartea lui Abel: cea a civilizaţiei şi culturii reprezentată de neamul lui Cain(printre altele creatoriii instrumentelor muzicale) şi cea care chema Numele Domnului, urmaşii lui Set.
    Ca şi cuv. Serafim Rose toţi cei care au gustat dulceaţa liturgică a Ortodoxiei, a rugăciunii, nu s-au mai întors la dulceaţa culturii.
    Şi pe tinerii monahi de la Platina îi trimitea la Operă tot pentru un exerciţiu de dezabuzare.
    Iertaţi-mă, dar atât am priceput eu…

  8. viatalatara permalink
    Decembrie 9, 2008 2:28 pm

    Marius, nu mi-ai raspuns la intrebare. Ai citit cartea?

    voi raspunde eu: nu.

    de ce?

    pentru ca Pr. Serafim a pus, desigur, Liturghia mai presus de cultura, dar niciodata nu a stigmatizat cultura, dimpotriva, indemna parintii sa-si educe copiii cu muzica, literatura si teatru de calitate. stiu, au fost Sfinti Parinti care au stigmatizat tot ce nu este pur ortodox, dar nu Pr. Serafim. Noi despre sfintia sa discutam.

    Fotografia asta este, cu siguranta, trucata: http://www.orthodoxphotos.com/Orthodox_Elders/Various/Fr._Seraphim_Rose/10.jpg

  9. marius permalink
    Decembrie 9, 2008 2:43 pm

    Şi eu sunt pentru cultură…dar pentru cea a Duhului, după zicerea păr. Rafail Noica. Care, de asemenea, spunea că a fi ortodox nu înseamnă a schimba o cultură cu alta, plăcerea de asculta cantate, cu aceea de a asculta muzică psaltică: cu atît doar am schimbat formele eşecului.
    Fraţi şi surori! Mi-e doar frică de capacitatea de diversiune a culturii, de împrăştiere şi de amăgire…pe care am experimentat-o şi eu…Sf. Ap. Pavel ne vorbeşte despre ALERGAREA care ne stă înainte…Dacă mă opresc pentru o cantată s-ar putea să nu mă mai ridic…
    Căci E MAI TÂRZIU DECÂT NE PUTEM IMAGINA!
    Doamne ajută!

  10. Decembrie 9, 2008 3:40 pm

    eu am citit-o!!ba am si reluat multe pasaje;)

  11. sotul autor permalink
    Decembrie 9, 2008 5:10 pm

    Nu cred ca trebuie sa fim atat de duri incat sa stigmatizam ca ultrafina desertaciune cultura laica sau ne-ortodoxa, ci sa ne aplecam cu intelegere spre neputinta omeneasca asa cum a facut Hristos cu tanarul care a venit la el si l-a intrebat cum sa mosteneasca viata vesnica. Prima oara i-a amintit de legea veche, Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

    Si abia dupa ce tanarul a cerut mai mult, El i-a spus ce trebuie sa faca ca sa fie desavarsit…(Matei19, 16-24).

    Cred ca omul de obicei face acest drum in doi pasi.

    Unii, mai hotarati, precum cuviosul din pateric care a trecut fara halta din palatul imparatesc in pustia egiptului, fac amandoi pasii dintr-o saritura. Sa fim totusi ingaduitori cu intarzierea celor nedesavarsiti, chiar daca unora ni se pare ca minunatele distante dintre notele lui BACH se apropie ca nuca in perete de icoana lui Hristos cel rastignit.

  12. marius permalink
    Decembrie 9, 2008 6:34 pm

    Aveţi o inimă bună şi o minte limpede…ceea ce nu se poate spune despre mine…Dar, nădăjduiesc…
    Cel mai mult la cuviosul Serafim Rose m-a atras „ORTODOXIA INIMII”…Dacă aş avea-o,n-aş mai răni pe nimeni cu părerile mele…
    Multă sănătate! Şi-n chip deplin, harul celui de-al doilea pas! Doamne ajută!

  13. viatalatara permalink
    Decembrie 12, 2008 12:28 am

    Voi relua discutia, pentru ca a ramas oarecum neterminata.

    Este adevarat, sunt multi Sfinti Parinti – dintre care in acest moment imi vine in minte Sf. Ioan Gura de Aur – care recomanda sa ne centram pe cultura liturgica si sa nu ne risipim timpul si atentia pe cultura desarta, laica. Multa vreme am oscilat, nestiind ce sa fac, pentru ca aveam momente cand nu simteam nevoia de cultura laica, alteori cand ma bucuram sa vad un film sau sa merg la o piesa de teatru, fara a simti asta ca pe o pierdere pe plan duhovnicesc.

    Citindu-l pe Pr. Serafim Rose, am inteles, de fapt, unde era diferenta. Dar sa reiau ce spune Pr. Serafim: ca, in momentul in care iti cresti copilul oferindu-i o cultura de calitate, solida (incluzand muzica clasica, teatru, literatura „de calitate”), acel copil se va scarbi de cultura laica de non-calitate, gen muzica rock, filme proaste, literatura „experimentala” si se va intoarce spre adevaratele valori.

    Si am inteles ca diferenta cea mare dintre cele doua sfaturi a doi Sfinti Parinti este legata doar de contextul vremurilor. Astazi, cultura nu mai este „undeva, sus”, ci ne invadeaza prin simplul fapt ca mergem la scoala, pe strada sau ne suim in autobuz. Esti obligat sa alegi tipul de cultura in care te inscrii. Iar faptul ca ti-ai crescut copilul numai cu muzica psaltica poate fi o solutie, dar nu stii ce reactie va avea copilul ajuns la varsta razvratirilor. Sufletul e atat de complicat, fragil si imprevizibil… Asa ca respectul fata de valorile solide ar putea fi, pentru copiii nostri, o alegere „lumeasca” intr-o viata traita in lume…

Trackbacks

  1. Razboi întru Cuvânt » Surpriza de la Sibiu (Noutati 8 decembrie 2008)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: