Skip to content

Închisoarea din Piteşti descrisă de Bordeianu

Decembrie 2, 2008

Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii (comanda on-line)

Închisoarea Pitesti

marturisiriCând am ajuns la Pitesti era o zi frumoasa. Pe atunci închisoarea nu avea dube pentru transportul detinutilor. Directorul ne astepta la gara cu vreo 30 de gardieni înarmati. Din lipsa de lanturi ne-au pus în rânduri de câte sase, dupa înaltime, si ne-au legat cu funii de mâini. În felul acesta nu se putea fugi, paziti fiind de gardienii înarmati.

Nu voi uita niciodata acest traseu, deoarece gara de la Pitesti era în centrul orasului, iar de la gara pâna la închisoare erau vreo 6 – 7 km.

Dupa ce am plecat din gara si am ajuns la soseaua care ducea spre Curtea de Arges, coloana noastra ocupa toata largimea soselei, iar autovehiculele trebuiau sa se opreasca, sa ne faca loc de trecere. Trecatorii si cei din vehicule se uitau înmarmuriti la noi. Vedeau ca nu eram nici soldati, nici civili obisnuiti, ci niste aratari, albi ca varul, tunsi si îmbracati cu fel de fel de haine, cu capul plecat în pamânt si legati ca boii la jug. Ne miscam neputinciosi pe strada pietruita cu pietris de râu si în urma noastra, din târâsul picioarelor, se ridica un asa nor de praf, ca cei din urma nici nu se mai vedeau. Lumea nu pricepea ce era cu noi, pentru ca toti eram tineri si cam de aceeasi vârsta. Vazând însa gardienii care ne escortau, si-au dat seama ca eram detinuti. Îmi amintesc si acum, cum femei batrâne îmbracate în costume nationale din Arges, îsi faceau cruce, spunând tare: „O, Doamne! Ce o fi cu tinerii acestia?” Am vazut femei plângând.

Asa am fost primiti de populatia din orasul Pitesti, primul lot de studenti legionari veniti de la Suceava. Printre cei 80 de studenti veniti la Pitesti, nici unul nu acceptase reeducarea la Suceava. Majoritatea dintre noi eram condamnati la ani grei de munca silnica si doar vreo zece la temnita grea.

Câteva cuvinte despre istoria acestei închisori.

Închisoarea din Pitesti se gaseste lateral, spre vest, cam la 200 metri de soseaua care leaga Pitestiul de Curtea de Arges. Zidul care înconjoara închisoarea este înalt de cinci metri. Închisoarea se gaseste pe aceasta linie, unde Râul Doamnei, unit cu Râul Târgului, se varsa în Arges. Peisajul vazut de la etaj e de o frumusete încântatoare. Aici, câmpia Argesului se continua cu dealurile subcarpatice, cultivate cu pomi fructiferi.

Închisoarea a fost construita din ordinul lui Armand Calinescu (…) în timpul cât era prim-ministru, planuise sa extermine tineretul legionar. El n-a ajuns sa o vada terminata, dar satana i-a dus planul la îndeplinire, satisfacându-i dorinta. Duhul raului stapânea acolo unde Miscarea Legionara, cu ceea ce avea ea mai pur, mai tineresc, trebuia sa se afunde în mlastina disperarii.

Cât priveste constructia, avea forma literei T. Încaperile erau împartite în celule de 4/2 m si camere de 10/6 m. Coada T-ului avea etajele construite din doua rânduri de celule, legate între ele cu o plasa groasa de sârma, iar în fata celulelor – un culoar de un metru. La parter si la subsol erau camere de 10/6 m. Capul T-ului era format din doua rânduri de celule, fara plasa între ele, având un culoar de beton, unde se putea asigura cel mai perfect secret. În aceste celule trebuiau sa fie izolati sefii tineretului legionar. La etajul întâi, în partea dreapta a capului T-ului, se deschidea o camera mare, numita camera 4 spital. Lânga aceasta camera era o celula care îndeplinea functia de cabinet medical. În camera 4 spital încapeau, în paturi suprapuse, cam vreo 50 de detinuti.

La subsol, în capul T-ului, se gasea bucataria, spalatoria, baia si boxe de pedeapsa severa. La marginea unui rând de celule, se gasea WC-ul, iar la unirea T-ului cu capul lui, la fiecare etaj, se gasea o celula de pedeapsa, numita „celula neagra”.

Închisoarea avea doua scari de serviciu – una la unirea cozii T-ului cu capul lui, iar alta în coada T-ului, pentru iesirea în curtile interioare. Usa principala raspundea la etajul întâi. Pe scara principala detinutii nu aveau acces, ci numai pe scarile de serviciu. Dupa felul de constructie al acestei închisori, paza era sigura si secretul perfect. De acolo nu se putea evada. Zidul exterior, înalt de cinci metri, avea din 50 în 50 de metri câte un prepeleac cu un soldat de paza, cu arma automata si reflector. Evadarea era deci imposibila din aceasta fortareata. Amintesc ca Armand Calinescu era argesean si avea mosia nu departe de închisoare. Probabil asa vroia el sa-i aiba pe tinerii legionari sub demonica-i „aripa ocrotitoare”.

Dupa drumul parcurs de la gara pâna la închisoare si cele petrecute pe traseu, iata-ne ajunsi în fata închisorii, legati ca niste vite bune de dus la abator.

În fata închisorii era un platou ce nu se putea vedea din strada. Acolo paza ne-a permis sa ne asezam pe iarba si, spre bucuria noastra, desi eram slabiti si obositi, am putut discuta între noi. Pentru unii a fost ultima data ca am mai stat de vorba împreuna. Cu strângere de inima ma întreb si acum, câti am intrat si câti am iesit de aici, si mai ales cum?! Câti din cei 80 au înnebunit, câti au fost ucisi, câti s-au prabusit si câti au fost folositi ca instrumente de tortura împotriva celorlalti?!

Dupa ce grefa a verificat dosarele, am fost repartizati câte patru la celulele de pe sectia de munca silnica si temnita grea.

Celula 18

Aceasta celula, ca si celulele 59, 15 si 21 de la Suceava, a lasat amprente de nesters în gândirea si inima mea.

Daca aceste celule si celula 18 de la Pitesti n-ar fi fost cum au fost, nici gândirea si cunoasterea mea n-ar fi cum sunt. Si atunci ma întreb, au fost un rau sau un bine pentru mine aceste celule? Categoric, au fost un bine, o favoare pe care mi-a facut-o Dumnezeu, ca sa-mi arate calea ce duce la El. (…)

În celule erau paturi suprapuse, iar dusumeaua era din scânduri. Camerele aveau beton pe jos. Saltelele paturilor nu aveau cearceafuri, nici perne, ci o patura uzata cu care ne acopeream. Cele doua tinete, una pentru apa si alta pentru necesitati, erau confectionate din lemn de brad. Dimineata si seara eram scosi din celule, pentru desertarea tinetelor, pentru necesitati si sa luam apa în tineta pentru baut. Spalatul, dimineata, îl faceam în celula, fara sapun. (…)

Când am sosit noi, primul lot de la Suceava, majoritatea studentilor de la Bucuresti era deja aici. Camarazii de la Bucuresti si din celelalte centre universitare, cei cu munca silnica, erau încarcerati la etajele doi si trei, iar la etajul întâi, cei cu temnita grea. Bucurestenii au facut impresie buna; erau numiti „aristocratii”.

În închisoare i-am gasit pe studentii condamnati de pe timpul lui Antonescu, care aveau deja facuti 8 ani de detentie. Ne uitam la ei ca la niste sfinti… Dau câteva nume: Gafencu, Dragodan (Magistrul), Ianolide, Costandache, Dinescu etc. Ei ne-au informat despre viata din închisori si de modul cum va trebui sa ne comportam fata de paza si de administratia închisorii.

O caracteristica esentiala a acestor camarazi era atitudinea lor de pace, ordine si disciplina, pentru a evita orice conflict cu administratia închisorii. Tonul acesta l-a imprimat cel care a impresionat prin trairea, atitudinea si exemplul pe care l-a dat ca nimeni altul: Valeriu Gafencu. El va ramâne în amintirea detinutilor politici din România si, în special, a detinutilor bolnavi de tuberculoza de la sanatoriul penitenciar Târgu Ocna, ca un sfânt. Pâna si cei mai înraiti, în fata lui Gafencu uitau cine sunt.

6 comentarii leave one →
  1. Abigail permalink
    Decembrie 3, 2008 12:16 am

    da, dar dincolo de intuneric – chiar a ramas fericirea …
    anul acesta, in Postul Mare, am primit cu imprumut de la Parintele duhovnic, printre alte carti, si pe cea despre Valeriu Gafencu – Sfantul Inchisorilor. si nu am putut citi decat cu bucurie si cu lacrimi de fericire. oroarea ramane in fundal, de neuitat. dar cata pace! e bine ca ai fotografii cu aceste locuri. in starea in care sunt azi – e posibil ca maine sa nu mai fie.

  2. viatalatara permalink
    Decembrie 3, 2008 9:40 am

    Ah, Abigail, e o carte minunata… iti recomand din suflet si „Intoarcerea la Hristos” a lui Ianolide… e dincolo de cuvinte…

  3. Abigail permalink
    Decembrie 3, 2008 9:54 am

    multumesc si eu din suflet, o trec pe lista de cumparaturi pentru Craciun.

  4. Ianuarie 31, 2011 12:58 am

    este pacat ca oamenii pot face „asa ceva” TOT OAMENILOR. DAR NU STIU DACA ACEI OAMENI POT FI NUMITI ASA SAU ANIMALE. IN SFARSIT CONTEAZA CA totul s-a terminat si sa speram ca o sa avem parte de o lume mai buna

Trackbacks

  1. Închisoarea cu termopane: Update “Piteşti, cu durere” « Viaţa la ţară
  2. Razboi întru Cuvânt » Inchisoarea Pitesti si dintre noile experimente Pitesti globale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: