Piteşti, cu durere (1)

Ziua Romaniei, pe ulita noastra, se anunta a fi o zi mohorata, cu o ceata grosa si rece. Dar e totusi zi libera! Ce sa facem? Sa vedem parada militara? Sa stam acasa pe cuptor? Sa plecam undeva, departe?… Cum? Pe vremea asta?

Pentru ca, de cand ne-am mutat la tara, nu am mai simtit nevoia disperata de a iesi in fiecare week-end in afara Bucurestiului, dintr-odata ne-am dat seama ca n-am mai plecat de acasa cam de multisor. Sa mergem, dar! Unde?

Dorul nostru mai vechi era sa facem un drum pana la Aiud, sa vedem biserica dedicata Sfintilor inchisorilor. Dar, intr-o zi, nu poti merge pana acolo si sa te intorci. Atunci, de ce nu mai aproape? La Pitesti, de exemplu. O fi amenajata cumplita inchisoare? Iar, de la Pitesti, putem pleca si mai departe, pana la Curtea de Arges. De doi ani le tot promitem copiilor ca ii ducem la Manastirea Mesterului Manole… Si duminica e sarbatorita si Sfanta Filofteia.

Am plecat. Nu dupa mult, am iesit din ceata si ne-am trezit in plina toamna, scaldati intr-un soare auriu si bland. Pe drum, aflam de la un prieten cum sa ajungem la temnita dedicata studentilor legionari, acolo unde au fost si Gafencu, si Ianolide, si Bordeianu, si Parintele Calciu… Locuri de torturi cumplite, inimaginabile. Locuri de martiraj. Imi aminteam descrierea inchisorii din paginile parcurse de curand, ale Marturiilor din mlastina disperarii. Stiam ca are doua etaje, ca e in forma de „T”, stiam ca e situata intr-o zona „buna” din oras, cu terenuri scumpe, cumparate dupa ’89 de cei cu dare de mana pentru a-si face case. Ca, sapandu-se temeliile acestor vile, au dat peste oasele detinutilor ucisi… Imi aminteam, cu emotie, episoadele de chin suportate pe priciuri, cu privirile fixe, de cei care nu voiau sa se dezica de miscarea legionara si credinta crestina. Bataile sadice, infometarile, apa cu sare, mancatul excrementelor, blasfemiile, caderile, torurile pe care incepusera sa si le aplice prietenii unii altora. Despre toate astea, am scris in Adevarul despre comunism… Sa vad acum aceste locuri… cu bucurie si cu frig.

Am ajuns la Spitalul Militar, in zona unde am inteles ca s-ar afla puscaria. Am gasit imediat monumentul dedicat eroilor din temnita. Ziua era 1 decembrie. Cateva coroane de flori, aruncate intr-o parte, erau marturia ca lumea inca nu a uitat… In spate, cineva pusese niste rufe la uscat.

Cat timp am facut fotografiile, sotul meu a stat de vorba cu un domn asezat pe o banca, in apropiere. Domnul i-a povestit despre Aristotel Popescu, baiatul unui prieten, care a fost inchis la Pitesti. Ca a murit in inchisoare si parintii cu greu i-au recuperat oasele, dupa multi ani de cautari. Craniul avea un cui batut in el. Cu siguranta, operatiunea fusese foarte lenta…

Ne-am strans copiii de mana si am pornit spre inchisoare…