Să fugi unde-oi vedea cu ochii

Sa schimbi praful pe colb. Si mai ales, sa schimbi aerul din lume, din plamanii tai. Sa nu mai vezi blocuri. Niciodata. Nici dinauntru, nici de afara. Sa schimbi dinauntrul, sa schimbi afara. Sa te cojesti de pielea moarta ca un sarpe intelept si sa fugi, sa fugi unde-oi vedea cu ochii. Oriunde, numai sa fie departe.

Cam asa scriam pe vremea cand am inceput blogul si locuiam inca la bloc. Nu auzisem de downshifting, nu stiam ca eram la moda. Stiam doar ca suntem disperati si ca nu mai rezistam inca o vara in Bucuresti. Ani de zile ne-am tot luptat cu propriile vise: sa ne mutam sau sa nu ne mutam? Acum, uitandu-ma in urma, imi dau seama cat de anormal traiam atatia oameni pe metru patrat. Si nu doar la apartamentul nostru ma refer…

Am uitat toate astea, dar mi le-am amintit azi. In curtea de alaturi, v-am mai povestit, se construieste o casa. Toata ziua au fost bocaneli si drujbuieli. Desi se aud foarte tare, nu ne deranjeaza. Pentru ca nu ne suna in cap, cum ne fora bormasina vecinului de bloc, zi de zi si seara de seara. Zgomotul isi are spatiul lui, nu mai interfereaza cu spatiul nostru, desi il auzim foarte bine. Pentru ca singurii pereti care vibreaza sunt cei ai casei vecinului. Cum e si normal.

Avioanele, care ne-au speriat in prima zi, sunt ca inexistente. Ceea ce nu s-ar fi putut spune despre masinile, motocicletele, ambulantele, sirenele, alarmele omniprezente la bloc.

Cainii latra si aici. Dar latra afara. Nu mai aud in propria-mi casa urletele pustii ale cainilor vecinilor, asa cum se-ntampla la bloc. Nu-i mai aud nici pe vecini. Intimitatea le e – si ne e – protejata.

Spatiul a devenit numai al nostru. Fara intrusi. Casa e o placenta care ne creste in liniste de sase luni si-un pic. Intre cer si pamant. C-un picior in iarba si capul pe spate. Stiati ca exista iarba? Stiati ca exista cer?