Skip to content

Evadarea

Noiembrie 18, 2008

Exista un curent mai mare al exodului din Bucuresti, sau in general din marile metropole si din mediul hiper-urban si corporatist. In alte parti ale lumii se numeste „downshifting”, adica schimbarea intr-o treapta inferioara de viteza.

Si noi suntem pe picior de plecare din Bucuresti, tot spre o localitate din Prahova. Avem aici slujbe bune, insa banii nu sunt totul. Calitatea vietii din Bucuresti este mai curand un cost decat un beneficiu.

Am incercat sa sintetizez experienta in urmatoarele randuri:
„Ma doare inima de oras, de recesiune, de servici, de costum-cravata si pantofi de oras, de meetinguri si de viata dupa checklist, de viata traita doar seara, timp de o ora, in weekenduri si vacante, de intoxicatii cu noxe, alcool si mancare proasta, de inghesuiala, galagie, iures, goana, stress, cozi, de moda, de fitze si de tot.

Mi-e dor de liniste, de natura, de calm, de lucruri facute bine si incet, cu drag, de a nu avea „decat” o suta de cunostinte si prieteni dragi in loc de sute de „contacte”, mi-e dor de a face lucrurile pe care imi spun ca vreau de fapt sa le fac.”

Scris de Radu, cititor Hotnews

inurma

Trei familii, trei evadari, trei povesti.

Povestea de succes a unei familii care a fugit din Bucuresti la tara (fragmente)

Sotii Chelaru au fost ingineri chimisti. Nicio treaba pana in anii ’90 cu viata la tara. Bucuresteni prin nastere si prin serviciul prestat zeci de ani pe platformele industriale ale Capitalei. Auzeau un muget de vaca numai in concedii.

A venit Revolutia, apoi legile proprietatii si atunci Valentin si Iulia si-au amintit ca un bunic stapanise candva in Valea Calugareasca un conac si cateva hectare de vie nobila. Au pus piciorul intr-o podgorie pentru prima oara. Un spirit al trecutului s-a trezit in inima lor si nu au mai dormit linistiti pana nu au redobandit conacul si via de odinioara a bunicului dupa mama al lui Valentin Chelaru.

Am gasit o ruina. Ramasesera numai peretii si acoperisul. Gauri si sparturi peste tot. In pivnita mare, unde-si tinea bunicul butoaiele cu vin, fusese ani de zile un tarc pentru oi. 15 basculante de balegar am scos de acolo”.

Nobilul Merlot era in prag de salbaticire. In unele locuri strugurii piperniciti abia se mai vedeau printre balariile atotstapanitoare. Acum insa , via familiei Chelaru este una din cele mai bine ingrijite din Valea Calugareasca. Visul lui Valentin a fost sa produca struguri de calitate, ca apoi sa incerce producerea unor vinuri bune. De la an la an, a fost tot mai multumit de vinul obtinut la o crama din Sahateni, unde s-a asociat cu o firma din Franta.

Mergem rar la Bucuresti si numai daca avem treaburi importante. Stam putin. Abia asteptam sa ne intoarcem. Prefer ca in locul meu sa ajunga acolo vinurile noastre.” Doamna Iulia surade: „Cand e zarea limpede, vedem blocurile din Bucuresti. De aici, orasul se vede mic. Cu cat mai mic, cu atat mai frumos.”

Acoperişul cu olane de pe Hanul cu Tei (fragmente)

„Vezi olanele de pe acoperişul nostru?“, m-a întrebat Adriana. „Înainte erau pe Ha­nul cu Tei. Trecea Virgil într-o zi pe Lipscani şi a văzut cum muncitorii aruncau ţi­glele de pe acoperişul hanului şi ele se spăr­geau de pământ. În faţa acestui măcel a înnebunit. Acoperişul de olane e un lux. Nici nu visam să-l putem avea. E rar şi scump, şi este cel mai bun. Un singur olan din ăla costă 20.000 de lei vechi. Virgil s-a dus la muncitori şi le-a zis: «vă dau 1.000 de lei pe bucată, dacă le scoateţi cu grijă şi mi le sti­vuiţi frumos». Aşa am recuperat acope­ri­şul.“­ Pentru Adriana şi Virgil, mai întâi a fost un lan de porumb, apoi acoperişul. Viaţa la ţară poate începe cu orice propoziţie. Pentru ei a început aşa. Apoi au fost cărămizile. „Era pe vremuri, prin spate pe la  Ştefan cel Mare, o moară; moara asta făcuse deliciul co­pilăriei lui Cărtărescu şi el a scris la un moment dat un articol, era foarte necăjit că i-a fost dărâmată moara. Noi am citit articolul şi i-am scris că dacă vrea să mai vadă ceva din moara lui, să vină la noi la Piscu.

„Am lo­cuit şase luni într-o rulotă, în faţa casei. Eram însărcinată şi aveam doi copii mici. Dar am văzut-o cum se ridică. Modificam uneori planurile iniţiale, adaptându-le la ma­terialele pe care le găseam. Toate uşile şi ferestrele sunt second-hand. La etaj avem un dormitor cu arcade care dă spre mănăs­ti­re. Arcadele nu erau în proiectul iniţial, dar am găsit nişte gemuri cu arcade minunate, cu tâmplărie de lemn, la un preţ ridicol. Aşa a apărut dormitorul nostru brâncovenesc!“

„De fapt, am schimbat un apartament de bloc comunist pe o casă pe pământ, din pridvorul că­reia vezi turlele Mănăstirii. Copiii noştri pe­trec primăvara în cireş, iar vara nu se încalţă decât duminica. Cred că este cel mai bun schimb pe care l-am făcut vreodată.“

Un sat din sud (fragmente)

În iunie anul acesta se împlinesc şapte ani de la miercurea aceea în care s-au ho­tă­rât spontan şi fără preaviz să-şi golească biroul și ca­sa din Bucureşti şi să se care la ţară, într-un sat din sud, de la Dunăre. Şi au fă­cut-o. În aceeaşi zi. „Am încărcat toată mo­bila într-un camion şi am plecat. Actele le-am semnat când am ajuns acolo. Atunci când am des­căr­cat mobila în grădină, casa nu era încă a noastră.“

Casa o văzuseră cu două săptămâni îna­inte, dar doar de-afară. Săriseră gardul şi se uitaseră înăuntru pe un ochi murdar de geam. Au semnat actele în ziua în care au ajuns acolo şi când au deschis uşa, zeci de ochi­şori îi priveau speriaţi din toate col­ţu­rile. Timp de trei luni au stat într-o compo­ziţie bizară şi exotică în grădina casei printre fotolii de cati­fea şi corpuri de bibliotecă din stejar, în care ţineau ibrice de cafea şi tigăi.

S-au spălat cu carafa, au gătit în grădină plă­cintă cu vişine la cuptor, au dormit în maşină şi s-au uitat la stele, iar după trei luni s-au mutat în casa proaspăt renovată. Între acea zi de miercuri şi momentul în care s-au hotărât să se întoarcă în oraş, au trecut opt luni. Cele mai frumoa­se. Cu toate astea, s-au întors.

„Nu am curajul să rămân în ţărănie, de-aia şi sunt pedepsită să nu am acces la ea 100%“, îmi spune Excelsa, arătându-mi poze cu săpunul din lapte de capră şi petale de trandafiri pe care îl făcea în grădină, în cele opt luni petrecute la ţară. „Acolo am înţeles că îmi place şi în rochie de seară de tafta şi în cizme de cauciuc pe cal, că aş vrea să mă duc la ţară cu ultimul Aston Martin din James Bond, dar să păstrez şi casa aşa cum e; atât de mică încât în dormitor nu intră mai mult de un pat şi o sobă“.

„Pentru mine, recunosc că despărţirea de oraş a fost un şoc, dar din care am ieşit pu­ţin mai înţelept pentru că mi s-a ridicat o pătură, nu un voal de pe ochi. Oraşul te face să crezi că nu poţi trăi decât în limitele lui, dar odată ce te rupi de el, înţelegi foarte repede că nu este adevărat.“ (Razvan)

A tăiat lemne, a făcut vin şi ţuică, a citit, a copt pâine, a scos apă din puţ, a învăţat că noroiul nu e ceva rău şi că „la ţară“ nu înseamnă neapărat că nu ai apă caldă şi veceul este în curte. Această casă la ţară şi perioada petrecută acolo i-au dat o unitate de măsură. De care avea ne­voie.

article_427_453

foto: Petruţ Călinescu, Ionuţ Macri pentru TABU

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: