Skip to content

Cui i-e dor de Horia Bernea?

Octombrie 31, 2008

L-am cunoscut pe Bernea intai prin picturile sale, apoi ca om. Prin picturi, mergand disperata de trei ori la o expozitie la Muzeul National de Arta, prin ’97, cred, cand eram anul I. Pe atunci nu ratam niciun eveniment artistic, teatru, film, fotografie, instalatii, pictura. Dar la nici o alta expozitie nu m-am mai intors. La Bernea am revenit de inca doua ori. Am fost zguduita de tablourile lui. Ma tot perpeleam cum sa fac sa fur unul (il tin si acum minte!).

A fost o iubire totala, la prima vedere. In plus, ca orice iubire, era inexplicabila. Pe atunci habar n-aveam cine e Bernea, al cui e sau ce face. Credeam ca e un necunoscut numai pentru ca nu-l stiam eu. Mai tarziu aveam sa aflu ca e directorul Muzeului Taranului Roman (cine n-a vazut inca MTR-ul sa fuga imediat pana acolo! Si mai ales, sa nu-l confunde cu Muzeul Satului, fiind amandoua pe aceeasi ulicioara).

L-am intalnit abia dupa ce am terminat facultatea, cand am vrut sa ma angajez chiar la Muzeu. Am avut privilegiul unei discutii personale, timp indelungat, cu el. Dar parca despre asta v-am mai povestit si nu vreau sa ma repet.

Haideti mai bine sa vedem cum si-l amintesc altii pe Horia Bernea… Un articol din Evenimentul zilei:

„Ne e dor de Horia Bernea“ (fragmente)

„Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze»“, spunea Horia Bernea. În perioada 1998- 1999 a realizat la Roma, împreună cu antropologul Teodor Baconsky, atunci ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, o mărturie ilustrată despre „Roma bizantină“.

„Horia Bernea deţinea puterea de a-şi stiliza – iradiant – habitatul. El nu locuia undeva, ci transforma orice loc într-o extensie coerentă a propriei fiinţe“, crede Teodor Baconsky.

Una dintre cele mai emoţionante portrete i le face Gabriel Liiceanu, în cartea sa „Declaraţie de iubire“, apărută la Humanitas. „Grădinile, casele, dealurile, coloanele pe care le picta intrau în epifanie tocmai pentru că privirea lui ajungea până în punctul în care totul vorbea despre Dumnezeu“, adaugă filosoful.

S-au dus la Brad, în Ardeal, să văd un cimitir cu cruci sculptate în piatră din secolele XV-XVI. „Am o fotografie din acel loc: Bernea şi cu mine stăm pe o bancă simplă de lemn, într-un peisaj mirific, şi privim grav undeva în faţa noastră, ignorând aparatul de fotografiat.

Pleşu, în picioare, în spatele nostru, cu o mână pusă pe umărul meu, priveşte cordial spre aparat şi reface legătura cu lumea pe care ceilalţi doi, interiorizaţi şi melancolici, par să o fi întrerupt. Astăzi, când mă uit la poza aceasta ştiu că între timp s-a strecurat între noi moartea“.

„Dacă am plâns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitive absenţe care îşi începea de-acum istoria ei în mine“, povesteşte Liiceanu.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: